Am văzut un merț cu număr de Dolj la capătul pămîntului, în Finistère.

Am rămas șocat și înfricoșat. Stați acasă, măi băieți! Nu mai e bine la Thassos sau cum?

Nu mai veniți aici, măi! Pe plajă nu vezi picior de umbreluță sau de șezlong. Deși parcarea de la 1km distanță e plină, plaja pare goală. N-auzi muzici date tare la terase. Cînd e mareea joasă, trebuie să mergi pe propriile picioare pînă la apă, mai multe sute de metri, printre stînci pline de scoici. În apă te bagi fără combinezon integral de neopren doar dacă ești de-al locului, asta pînă la mijlocul lui noiembrie. După aceea, pentru localnici merge unul de trei sferturi. Nu ai nici un hotel cu olinclusiv. Ba aș spune că nu vezi nici un hotel la orizont. Vreme bună ai de mai multe ori pe zi. Cînd afară sînt 27 de grade, e caniculă. Porțiile la restaurant sînt mici, o clătită din aia locală nu-ți ajunge nici pe o măsea. În plus, localnicii mănîncă andouillette. Cînd cineva la trei mese distanță și-a luat o crepă cu andouillette din asta, miroase de ca și cum a rămas ușa deschisă la toaleta din acceleratul Iași-Timișoara și tu stai în compartimentul de alături. Dacă n-ai rezervare sau daca vii după ora 2, poți să te și rostogolești pe jos de foame, că nu îți dă nimeni de mîncare. Berile sînt mici. Nu se vinde cocacola, ci doar breizh cola.

Așa că băgați-vă mințile la cap și mergeți în altă parte. Vă rog frumos.

Nu mi-a plăcut niciodată de Ioan T. M. 

Imitațiile lui Ceaușescu pe care le făcea la TV și la diversele spectacole de umor de pe litoral în sezonul de vară de prin anii 90 mi s-au părut mereu nereușite și impregnate de boala patafizică românească potrivit căreia comuniști=rău deci noi=bun. Asta nu înseamnă că nu erau răi comuniștii, dimpotrivă. Problema e cu implicația subînțeleasă. Glumițele pe care le făcea prin spectacole și prin Cațavencu mi s-au părut mereu pline de o răutate superioară de-abia disimulată, atunci cînd nu erau de-a dreptul slabe.

După o vreme a dispărut de pe radarul meu. Nici nu mă interesa prea tare personajul. Într-o zi, în plin scandal cu Roșia Montana, a reieșit că firma care ar fi trebuit să preia zăcămîntul l-a plimbat în excursie prin Noua Zeelandă unde a putut constata la fața locului, printre altele, ce bine și ce frumos se extrăgea aurul acolo. Nu numai că nu a negat, dar îmi amintesc cum spunea sincer că nu vede nici o problemă în asta. 

După aia, a fost ceva sporadic consul onorific la Marsilia. Am înțeles că a rămas prin zonă, într-un orășel din calanques, fost bastion al comuniștilor francezi, fost mare șantier naval, acum decăzut în rolul de reparator de iahturi pentru bogații planetei. Nu departe de port încă mai există sediul local al CGT, unul dintre sindicatele cele mai virulente franțuzești.

Acum e mare influensăr pe tuităr unde, atunci cînd nu se răfuiește cu vreo companie aeriană care i-a întîrziat zborul, încearcă să își vîndă, printre altele, creațiile literare.  Asta îmi amintește de scena din Filantropica unde prostituata îl întreabă pe profesoraș, crăcănînd picioarele:

- Sînteți și scriitooor?
- Cam da!

Are numai cuvinte de ocară pentru stînga franțuzească. Nu că aceasta n-ar merita-o. Dar aș prefera în schimb să arate aceeași virulență și față de extrema dreaptă, din care citează aprobator un pic cam prea des.

Ieri, cînd a devenit clar că extrema dreaptă e pe punctul de a desemna un prim ministru, chiar și-a permis să afirme că alegerile au fost cîștigate de dreapta, doar de dreapta.

Iată-ne așadar în toiul unei noi campanii electorale.

Cum asta nu era destul, e foarte frumos afară, cu excepția momentelor în care nu lucrez. Atunci, de obicei, plouă. Poate să plouă fin, cu stropi mari, încet, tare, cu bulbuci sau cu grindină. Dar nu asta e important. Important este că e foarte deprimant. Alternativa e să beau alcool, dar parcă cît poate ține și asta?

Nemaiputînd suporta o astfel de situație critică, m-am uitat pe starea vremii și am identificat cu precizie locurile unde nu avea să plouă weekendul ce tocmai a trecut. Cel mai apropiat loc care corespundea acestui criteriu fundamental era la exact 411 km distanță. Coincidența face că tocmai atunci se desfășura în acel loc o cursă ciclosportivă, la care m-am și înscris. 

Dar, în prealabil, a trebuit să mă duc să îmi scot certificat medical de non contra indicație pentru practica sportului ciclist, y compris în competiție. Mi-am luat randevu de urgență la medic, m-am dus, mi-a luat tensiunea, m-a pus să fac 30 de genuflexiuni, mi-a luat tensiunea din nou și mi-a zis să îmi fac test de efort la cardiolog. Dar hai, treacă de la mine, îți dau certificat de data asta. M-am dus acasă, l-am scanat frumos cu telefonul, m-am dus pe saitul competiției, l-am urcat acolo, am plătit cei 44 de euro regulamentari și gata. Asta era pe la vreo vineri.

Sîmbătă de dimineață am încărcat bicicleta în portbagaj, mi-am pus în valiză cele mai frumoase haine mulate și sexi de ciclist ce le aveam și alte chestii de schimb, plus o periuță de dinți și am purces la drum. După vreo 5 ore, am ajuns la hotelul de la munte, unde ploua, contrar previziunilor meteo. Cum nu mai puteam da înapoi, a trebuit să încalec puțin pe bicicletă pentru așa numita și tradiționala mise en jambes de dinainte de un eveniment sportiv. După vreo două ore și cîteva dealuri urcate printre rafale de ploaie și vînt, m-am întors cam murat. Apoi m-am dus să îmi iau numărul de participant cu cipul electronic pentru cronometrare. Mi-au dat și trofeul de finișăr, deși nu terminasem încă nimic. Deja mă vedeam ridicînd mîinile pe linia de sosire.

Nu prea am dormit noaptea. Cei 165km și 3000 de metri de urcuș cumulat nu prea mă linișteau, ca să zic așa, plus că mă trezeam din oră în oră să verific previziunile meteo, ba era soare, ba era ploaie.

Pe la vreo 5 și jumătate dimineața, am decis că gata cu prostiile. Ia să îmi pregătesc eu frumos bicicleta, să ung lanțul, să umflu roțile tubeless, ca să nu mi se întîmple pocinogul tocmai pe culmea gloriei, cînd echappé-ul în care plănuisem să mă înfig avea să-și dispute victoria în ultimii 3 km. Mi-am lăsat telefonul la încărcat în cameră, mi-am luat cheile de la mașină și am ieșit din hotel. Ușile s-au închis automat în urma mea și am rămas pe dinafară, unde era un vînt care smulgea coarnele vacilor, vreo 10 grade, dar măcar nu ploua. Eu eram în tricou și în pantaloni scurți. Mi-am amintit vag cum scria că hotelul se deschide la 7 și am regretat că nu m-am interesat să cer codul de la intrare la recepție dar nici nu se obosiseră să mi-l dea. Umflatul și unsul au durat cam 15 minute, după care am asculat știrile la radio în mașină o vreme, ceea ce m-a deprimat din nou. Pe la 6:30, exact cînd telefonul meu avea alarma setată cu sonorul la maxim, a venit în sfîrșit cineva ca să pregătească micul dejun, așa că am putut să urc în cameră și să dezactivez alarma care trezise deja pe toată lumea de la etaj. Pe la 7 am coborît la micul dejun, ocazie cu care am aflat că micul dejun era la 8, iar eu la 8 trebuia să fiu pe linia de start. Așa că n-am luat micul dejun. 

În parcarea hotelului era un moș care-și umfla și el bicicleta. Cred că vota cu lepenii. Era foarte supărat pe vreme și pe toți amatorii ăștia care se înscriu aiurea le competițiile sportive deși nu știu să meargă drept pe bicicletă, că din cauza lor se întîmplă atîtea accidente și că nu poate el respira din cauza lor.

Apoi m-am suit frumos la volan și m-am dus în vale, unde trebuiau să înceapă ostilitățile. Am scos frumos bicicleta din portbagaj, m-am încălțat, mi-am pus ochelarii și casca și m-am îndreptat spre linia de plecare. Acolo erau deja masați cei 500 de participanți cu picioarele epilate. Femininele și favoriții aveau locurile lor rezervate în față la start. 

S-a dat startul, am avut un sentiment măreț și indescriptibil la numărătoarea inversă, au fost vreo două căzături în primii 200 de metri, din cauza unor cetățeni care încercau să se poziționeze pe locuri fruntașe. M-au depășit și pe mine niște tipi fioroși, cu lovituri de coate, bine că n-am căzut, vai de mine. Apoi, plutonul s-a răsfirat, cînd a început primul deal de 8 km. Mă simțeam foarte bine, am început să depășesc pe toată lumea, pulsul era cam sus, chiar puțin pe roșu, dar ce tare eram. Cînd am ajuns în vîrf, am dat să beau ceva apă din bidon ca să mă hidratez înainte să plonjez la vale. Ia bidonul de unde nu-i, că-l uitasem în mașină. Atunci am înțeles de ce eram așa de bun, din moment ce cîștigasem dintr-o dată 1,5 kg la cîntar. Dar, a început coborîrea și știam că traseul trecea prin apropierea startului, la km 40, așa că a trebuit să părăsesc cursa și să fac un detur de 2km să îmi recuperez bidoanele și să revin. Șansele de victorie s-au dus astfel pe apa sîmbetei. Am reintrat în pluton printre bătrîni și bolnavi, care oricum trebuiau sacrificați. 

Am reînceput să depășesc iarăși lume, unul cîte unul, într-o cursă nebună sortită oricum eșecului. La km 70 am avut de ales fie să o iau pe varianta de 165km fie să mă întorc pe aia de 100. I'm not a pussy, mi-am zis, plus că partea cea mai frumoasă a parcursului era pe acolo, pe malul unui lac superb, așa că am continuat. În plus, chiar ieșise și soarele. A urmat o succesiune de multe dealuri de 3-4km lungime, care s-a terminat apoteotic cu unul de 6 km, pînă am ajuns înapoi în punctul de bifurcație de mai înainte. Cum urcam eu, așa, agale, dealul, am simțit cum cineva încerca cu orice preț să mă ajungă. Ajunsese la vreo 3 secunde în urma mea, cînd am decis să atac. Nu se făcea să mă depășească cineva chiar așa. În susul dealului era un ravitaillement, așa că m-am oprit să mai ciugulesc niște chec, niște brînză împuțită, să beau o coca și să îmi umplu bidoanele. Concurentul de mai devreme a ajuns și el între timp și m-a bătut pe umăr cu admirație, mărturisindu-mi că își cheltuise ultimele puteri ca să mă ajungă, dar că am fost suficient de nesimțit să nu îl las să mă întreacă.

După încă vreo 300m de ascensiune cumulata cu deal-vale deal-vale, timp în care picoarele deveniseră foarte grele, ultimii 10 km s-au desfășurat într-o binemeritată coborîre urmată de alte două dealuri de 1, respectiv 1,5km lungime. La linia de sosire, ăștia demontau deja podiumul: 

- Haideți, domnul, la ora asta se vine?

Dar, a fost fain? A fost. A meritat? A meritat.

https://www.strava.com/activities/11665875030

Am votat cu micron prima dată cu o oarecare speranță îndoielnică. Îndoiala s-a transformat rapid în dezamăgire. Numai gura a fost de el, toate vorbele alea frumoase cu care sînt și acum de acord n-au fost decît vînt, mai precis un vînt din sens opus. De fapt e un pitic cu un ego și o ambiție supra dimensionate. Mai apoi, covidul m-a făcut să-l urăsc sincer, pe el și pe toata camarila din jurul lui, pe consiliul lui științific, pe ministra mărăcineană și pe toți cei care se arătau mascați și la doi metri distanță unii de alții, dar doar de ochii lumii. 

Dar i-am urît sincer și pe cei care trebuiau să întruchipeze alternativa. Nici nu era așa de greu. Cum să nu-i urăști pe melanșon, pe lepenă, pe bardella pe socialiști, pe ecologiști și pe republicani?

Acuma ne-a ajuns lațul la gît la toți. Mai avem pînă pe 7 iulie. Aș vrea totuși să mă înșel.

Se lasă rău.

Atît am avut de spus azi.

Indata se fac 18 ani de cind exist pe aici. 

Pe vremea aceea era tare la moda sa iti expui nudul sufletesc totalmente gol pe blogul personal. Asta era nimic fata de ceea ce avea sa urmeze, cu feisbucile, instagramele si alti tovarasi. Imi amintesc cum, intr-o zi, plictisit peste masura de serviciul absolut neinteresant intr-un birou trist al unei banci, am decis sa imi deschid acest blog, prin care sa infierez curajos, de la adapostul anonimatului, comportamentele antisociale ale sefei. Recunosc ca la inceput mi-a facut un mare bine, mai ales ca in jurul meu se adunase o ceata de fani care imi validau glumitele, facindu-ma sa ma simt mai putin prost decit eram cu adevarat. Mi-am amintit de sefa de atunci cind a trebuit sa ii raspund azi putin cam enervat la un mail de-al sefei de acum. 

Prin 2005, la birou era un viitor pensionar care facea trafic cu foie gras. Si cum toata lumea cumpara de la el a trebuit sa dau si eu comanda de citeva ori, la sugestia insistenta a sefei, ca n-as fi vrut sa fiu pus la zid, tinar si nelinistit cum eram. Cind venea comanda, se incuia biroul pe dinauntru si se scoteau sticlele de vin din sertare si astfel o parte din foie gras era consumat la botul calului. Eu eram cam prizonier acolo, dar ce sa-i faci, asta era situatia. Noroc ca aveam blogul, unde ma revarsam anonim. Sefa tocmai divortase si ne punea la curent zilnic de ce se mai intimpla. Nu stiu daca o facea anumit dar periodic, cind avea ceva de imi spus, se rotea cu scaunul inspre mine si cracana picioarele, astfel ca imaginea chilotilor ei imi staruie si acum in minte. Intr-o zi l-am repezit mai tare pe un gras de la un alt etaj care ma sunase cu nu stiu ce. Am aflat ulterior ca sefa se afla cu el intr-o relatie sentimentala avansata. 

In fine, subiectul sefei s-a epuizat dupa o perioada, dar baza de fani inca nu incepuse sa se erodeze, asa ca a trebuit sa inventez fel de fel de glumite si de texte ce se vroiau spirituale, inspirate din vasta mea experienta de viata si din fina observatie a mediului inconjurator. Bineinteles ca trei sferturi din ce spuneam pe aici erau minciuni, dar imi contruisem totusi o lume imaginara in care ma simteam bine si un personaj autentic. Normal ca era autentic, pentru ca il creasem chiar eu din bucati alese pe indelete. Problemele au inceput in momentul in care personajul autentic a inceput sa se reverse putin cite putin in realitate si au venit si primele reprosuri cind s-au constatat primele decalaje dintre personajul real si cel imaginar. Imi amintesc cum s-a suparat un mos cu blog pe mine cind a venit la Paris si n-am avut timp sa ma vad cu el. M-a acuzat atunci ca-s frantuzit.

Dar astea sint de domeniul trecutului acum, oricum nu mai vine nimeni pe aici.

Afara a nins putin si acum e cu minus. Imi amintesc de zilele de iarna din orasul natal, cum stiam sa ghicesc ca va ninge dupa cum mirosea aerul de afara. Nu era tipenie de om pe strada, ma uitam lung pe geam, printre turturi, la cum venea noaptea devreme, nu era nimic de facut in oras, se mai facea patinoar citeodata pe terenul de sport al unei scoli si cam atit. Atit.

Am fost la magazin să cumpăr hrană pentru săptămîna ce vine. Mă plimbam printre rafturi și mă gîndeam nostalgic că nu știu ce să mai fac de mîncare, mi-am cam epuizat inspirația și nici nu prea mai am chef și copilașii plîng de foame cu mucii la nas și vai de mine, măi măi măi. 

Cînd am fost în Ro vara asta, fiică-mea și-a dat și ea seama că la întrebarea "ce faci?", nu se răspunde cu "bine", ci cu "vai de mine! măi măi măi!", sau eventual cu "cartofi". La astea s-a adăugat și "vino aici!" spus cu vehemență, atunci cînd am văzut o familie de români din UK pe marginea unei faleze abrupte, undeva pe o insulă din Mediterana. Doamna era o doamnă bine, finuță, gen scîndură, vopsită blond, cu pantalonași albi, adidași la fel, cămașă de in topit care aducea vag cu iile românești prin care se vede sutienul alb. Fata avea vreo 7 anișori, vorbea cu ou mai goș, luc ăt thaaat și s-a apropiat periculos de tare, cam la 1m de balustrada de piatră de pe marginea prăpastiei, pe care stăteam noi cu fundurile și mîncam cîte o înghețată cu gurile. Vino aici! Imediat a venit și daddy, care făcea poze cu telefonul ceva mai încolo. Se vede că stătea de mult în UK, că n-avea burtă, probabil făcea sport. I-a zis femeii că e proastă.

Și de atunci, de cîte ori mă vede fiică-mea că mă necăjește ceva, destul de des adică. îmi scoate una din astea. Ce drăguț!

Cum mă plimbam printre rafturi în căutarea inspirației, am trecut pe lîngă o pungă de prune uscate și m-au năpădit amintirile, vai de mine. Și a început să îmi plouă în gură, amintindu-mi de serile friguroase de iarnă cînd stăteam seara în bucătărie să ne încălzim de la aragaz în timp ce mama fierbea colțunașii, măi măi măi. Așa că am cumpărat prunele uscate, niște nuci gata curățate și încă una alta, zicîndu-mi în barbă că trebuie neapărat să fac și eu. Vino aici! i-am zis fiică-mi care se apropiase periculos de tare de raftul cu ciocolată.

Dar unde vroiam să ajung? Acasă. 

Am căutat rețete de colțunași, numiți și chiroști pe la noi. Am început cu o carte de bucate pe care am cumpărat-o acum cîțiva ani din România. E scrisă de un tip care trecea drept mare bucătar. L-am văzut chiar și la televizor cum gătea niște chestii monstruoase, pe principiul că dacă pui mult și gras, deci bun, nu are ce să iasă rău. Am înțeles că între timp a decedat.

Apoi am căutat pe internet. Am nimerit peste fel de fel de pagini scrise de tipi care se pretind "chef", de parcă bucătar e rușinos să spui, vai de mine. Eu pe vremuri mai mergeam la cîte un chef. La șef acasă n-am mers decît să îi car lui niște mobilă.

Am mai nimerit și peste blogurile unor așa-zis gospodini și gospodine, epigoni ai lui Păstorel Teodoreanu, care pretind că practică bucătăria tradițională, ca la bunica acasă, măi măi măi. N-am găsit nici o rețetă potabilă. Toate sînt cu "zahăr după gust", "făină cît cuprinde",  "dacă mai lipsește, mai adăugați puțin", "frămîntați cam ca la aluatul de tăiței". Unii chiar îndrăznesc să avanseze și niște cantități, dar nu spun prea precis ce trebuie de făcut după aceea. Totul este doar o aproximație grosolană, în care toți au ceva de vîndut, foarte ieftin: ba o mașină de frămîntat aluatul, ba un anume fel de zahăr, ba un sucitor, etc. Și rețeta, adică non-rețeta, e înecată intr-o mare de cuvinte inutile, diminutive multe și povești nemuritoare cu bunica, vai de mine.

Pînă la urmă i-am făcut cu făină cît cuprinde și zahăr după gust, am mai adăugat cînd a mai lipsit, au ieșit bine, am primit felicitări, mi-am satisfăcut nostalgia. Iar acum să lăsăm prostiile și să trecem la altceva.

Cartofi.

Vai, nu mai pot.

Mi-ar plăcea ca atunci cînd vine cineva să mă vadă pentru o chestie, să îmi vorbească în propoziție, cu subiect și predicat. Aș vrea ca propoziția să fie cît de cît corectă. Aș vrea ca persoana să nu facă presupuneri prea optimiste despre inteligența mea și să îmi explice problema băbește. Aș vrea să nu mai considere nimeni că le știu pe toate sau că trebuie să le știu pe toate și astfel să știu prin telepatie care e  problema și să mai dau și o soluție.

Aș mai avea o urare pentru ăia care mă caută pe Teams și îmi spun "Hi, how are u", "Bonjour, ça va?" și după aia tac: să vă ia naiba. Nici nu vă mai răspund.

Sînt uzat, mai e mult pînă la pensie. Dacă știe cineva vreo metodă sigură de cîștigat bani mulți cu efort puțin, sau deloc, să îmi scrie, dar cu subiect și predicat.

Îmi pare rău să spun așa ceva, dar România e o țară de isterici cu SUV cu cutie de viteze automată. Osoz, Nitec și banda de comentatori adunați în jurul lor dovedesc asta dpdv teoretic în fiecare secundă. Pentru partea practică, tocmai am mai scăpat cu viață încă o dată după o săptămână de legendă.

Da, încă mai exist.

Dar de Giovanni Bottesini și de elegia lui ați auzit vreodată?

De cîte ori scriu ceva pe aici, mi se întîmplă ceva nasol, fie mă cert cu cineva, pe acasă sau pe la birou, fie mi se sparge un cauciuc la bicicletă, fie mi se strică ceva prin casă. Că veni vorba de bicicletă, mi-am tras cauciucuri tubeless. Adică, în loc să pierd 10 minute ca să montez o cameră, mă chinui jumătate de oră cu booster de aer, cu lichid preventiv, cu ceva nervi, etc. După aia, umflu măcar o dată pe zi timp de o lună și ceva, pînă se întîmplă un miracol care face că în sfîrșit nu mai scapă pe nicăieri. 

Să vedem acum ce se mai întîmplă.

Dar nu despre asta vroiam să spun. Era pe aici un băiat deștept, un fel de Nicușor D., cu ceva medalii pe la matematică și purtînd un papillon extravagant. Cédric V. îi spune. Așa, și băiatul ăsta s-a băgat și el, entuziast, în politică, sub steagul lui Micron. A cîștigat un loc de deputat, a candidat la un moment dat la primăria Parisului, dar a pierdut cu brio, spre deosebire de Nicușor, căruia pînă la urmă i-a ieșit. Bine, avea și niște idei inovante, disruptive chiar, ceva legat de controlul traficului cu inteligență artificială. După aia s-a certat cu micronimea. L-au exclus sau s-a exclus singur și s-a făcut dizident. L-am văzut deunăzi la televizor, distribuind pliante electorale într-o piață, în propria campanie pentru un nou mandat de deputat. Acum e la ecologiști. Iar ecologiștii, în urma derutei de la prezidențiale, s-au dat cu Mélenchon. Deci, Cédric V. e cu Mélenchon, adică cu extrema stîngă. Extrema stîngă, ca extrema dreaptă, vrea afară din NATO și UE și nu vrea să trimită arme la ucraineni. Lui Cédric V. nu-i prea place să recunoască cu cine e dar, pînă la urmă, așa e.

Înțeleg că amicul Jérôme, cu care mai pedalez în weekend, își permite să fie melanșonist, că mai mult nu-l duce capul. Dar Cédric V. e, prin definiție, deștept. Pînă la urmă ce este deșteptăciunea?

Scriu și eu așa, ca să mă aflu în treabă, dar și pentru că nu am cui să mă plîng. Și am așa, un fel de tristețe difuză.

Uite, a venit în vacanță la mine cineva apropiat din Iași, doamna A., medic primar, o cunosc de mai bine de 40 de ani, cu fiică-sa, I., care merge la liceu la toamnă.

Cam știm care e treaba cu doctorii de vîrsta doamnei A. Au făcut 6 ani dificili de facultate, la care au intrat greu, 15-20 pe loc. Unii dădeau la medicină mai mulți ani la rînd pînă intrau. Ca să situez puțin atmosfera, pe vremea aia fetele făceau armata în facultate. Căminul studențesc se transforma în cazarmă timp de 2 săptămîni la sfîrșitul anului școlar, se îmbrăcau fetele la uniformă și plecau la instrucție și trageri pe Șorogari, cu niște căpitănese proaste a căror singură preocupare era să găsească noi modalități de umilire a soldatelor. Asta era în plus de ziua de armată obligatorie pe săptămînă din timpul anului. Și pe lîngă asta mai trebuia să mai și înveți pe brînci și să te mai și distrezi. Între timp a venit revoluția și chestia asta a dispărut din calendar.  

După cei 6 ani de facultate, urmau alți ani grei de rezidențiat, luat cu un examen greu, cu gărzi și o plată mizerabilă. Înțeleg că situația financiară a rezidenților s-a ameliorat sensibil în ultima perioadă, mi-a spus d-na A., cu oarecare invidie nostalgică în glas. Apoi trebuia de găsit un post, luai ce era, nu prea era de ales. Și ea, cu o specialitate grea, a nimerit într-un spital unde șefa de secție era efectiv o tîmpită care te băga și te scotea pentru orice motiv minor. Se pare că n-ar fi fost o situație singulară, căpitănesele alea din facultate făcuseră treabă bună. Gărzi făcea cîte 2 sau chiar cîte 3 pe săptămînă. Extenuarea era maximă, timp în care stătea într-un apartament cu 2 camere, mai trebuia să își facă o familie, să o cîrpească atunci cînd a început să scîrțîie,  apoi să o refacă și în plus să se ocupe de părinți bolnavi.

Acum d-na A. e într-un alt spital unde n-o mai insultă nimeni, face gărzi mai puține, e plătită cinstit, are o casă mare cu grădină, are aifon, au două SUV-uri acasă, etc. 

Dar, mă uit acuma la ea, se scoală dimineața, ia un pumn de medicamente și se hidratează în continuu. Se teme de curentul de aer și mă pune să închid geamul. Să nu meargă copiii prin iarba udă și să nu se joace cu robinetul din grădină, ca să nu răcească. Nu rîde deloc. Îi este frică să iasă din casă ca să se ducă să se plimbe puțin pe malul rîului din apropiere pînă se scoală fiică-sa. Asta vorbește monosilabic, din fund, cu mă-sa, atunci cînd catadicsește să ia nasul din telefon. A. nu are nici un fel de autoritate asupra ei. I-am arătat de unde se ia autobuzul ca să meargă în Paris ca să viziteze, dar am simțit că e stresată la gîndul să se urce în autobuz. Merge cu greutate, nu poate să mărească pasul și nu vede nici un interes să o facă. E stresată cînd i se adreseasă cineva pe stradă. Pe scurt, s-a băbit.

Inițial, ideea mea era să mă întreb așa: dar ce-i lipsește doamnei A. ca să se bucure ceva mai mult? Dar, pe măsură ce scriam și îmi aminteam amănunte din viața ei trecută, mi se părea că întrebarea mea nu mai avea sens.

Totuși, am remarcat că o grămadă de cunoștințe si membri de familie au cam același fel de a fi, în diverse grade de afectare, bineînțeles. Ba chiar mă surprind și pe mine la fel, mai ales atunci cînd sînt poreclit "demotivatorul". Și atunci, wtf? Dar ce cîmpii batem noi pe aici?

Studiourile Mosfilm

Am văzut de curînd niște filme sovietice pe una din multiplele platforme de scurgere. Își mai aduce aminte cineva de "Mîna cu briliante"? Apoi am cedat insistențelor și mi-am luat abonament la Neftlics. Nimeni nu-i perfect ...

Așa că stau nopțile și mă uit la porcării, unele chiar pe derulare rapidă (1,25x sau chiar 1,5x, în funcție de porcăria la care mă uit).

La un moment dat am nimerit peste un film românesc. După care, am văzut altul, apoi altul. Am făcut o căutare avansată și am găsit în total 42. Dar cînd s-au făcut atîtea filme românești?

Bineînțeles că sînt acolo și clasicele filme mizerabiliste mult premiate cu care ne-am obișnuit deja. 

Și totuși, ce s-a întîmplat? Au început și ai noștri să mai spună cîte o poveste normală, fără pretenții metafizice, în care să nu fie vorba de regimul comunist?! În care să se audă ceva mai bine?! În care să fie actori frumoși care vorbesc cît de cît normal?! Bine, sînt niște porcărioare înfiorătoare, cu scenariu care patinează sever, cu mulți timpi morți și momente patetice. 

Dar recunosc că îmi plac așa de mult, ceva deosebit! Față de porcăriile echivalente amerloce, astea chiar mă fac să mai și rîd, mare minune!

Cu riscul să supăr din nou, am niște observații după o săptămînă petrecută pe plaiurile natale.

Din cîte mi-am dat seama, preocupările oamenilor se învîrt în mare parte în jurul acestor subiecte:

- mașini
- trafic

Cu oricine am astat de vorbă, imediat după clasicele: cînd ai venit, cît stai, ce mai faci, expediate în grabă, a intervenit: ce mașină ai, cît costă închiriatul pe zi, cam mult, te-a prins vreun radar?

Și dacă tot astea-s subiectele, să vorbim și noi puțin despre ele, nu-i așa, că doar de acolo ne tragem cu toții.

Pe partea de mașini, toată lumea are și vorbește despre merțane, beemveuri, audi, în mare parte niște ocazii obosite de prin Germania, dar nu numai. Unii conduc mașini cu volan pe dreapta. Alții, mai răsăriți, încep să aibă și mașini electrice. 

Pe partea de trafic, n-am văzut de multă vreme mai multă agresivitate ca în săptămîna asta: depășiri din scurt, pupat în fund, șicane, claxoane, viteză mare spre foarte mare, mai ales noaptea, prin sate. Cu mașinile, că-s de ocazie, noi, cu cutii automate sau manuale, electrice, termice sau hibride, nu pleacă nimeni la drum fără să-și lipească un antenoi din acela uriaș pe acoperiș, ca să asculte de la camionagii și autobuzari dacă e poliție pitită cu radarul la curba de la Moțca, că în România, țară de căcat, altfel nu se poate. 

La o benzinărie, mă pun și eu acolo, să alimentez și vine unul cu o dubiță la pompa de alături, deschide geamul și începe să mă înjure copios, wtf. Într-o seară, la masă, după cefacicîtstai, unul mi-a zis chiar că l-au prins curcanii cu 150 în localitate, mama lor, că stăteau ascunși, la peșteală, și nu i-a văzut din timp. Merge lumea la mare, la munte, vine înapoi de la mare, de la munte și, în loc să povestească despre ce răsărit/apus mișto au văzut, cum și-au tras-o romantic, pe nisip/pe o stîncă, îmbibați cu alcool după ce au mîncat la restaurantul ăla bun, încep să-ți spună de cum l-au șuntat pe fraierul ăla de polițai care stătea cu radarul în boscheți la Sârca.

Asta este. Ce să-i faci? N-ai ce-i face.

Pe la noi prin patrie, conservatorul este o instituție de învățămînt superior unde se studiază muzica și de unde ies compozitori, interpreți, muzicologi și alți tovarăși. Pe aici e cam la fel, numai că lipsește cuvîntul superior din definiție. Adică da, înveți muzică (și dans), dar nu e facultate.

În general, profii de la conservator sînt plătiți de primărie, din impozitele locale și din cotizațiile elevilor, că nu e gratuit. Situația lor nu e chiar de invidiat, că mulți au contracte cu jumătate de normă sau au plata la oră. Nici salariile nu sînt chiar așa de mari. Mulți dintre ei mai au o meserie pe lîngă, alții sînt pensionari și vin să se ocupe și să își mai completeze veniturile. Cine e mai răsărit, mai cîntă într-o orchestră. Oricum ar fi, anul ăsta care a trecut nu a fost un an de sărbătoare pentru nimeni, cu atît mai puțin pentru ei.

Elevii sînt în general copii din familii "bune", sau aspirante, dar și adulți care se trezesc că vor să învețe să cînte la un instrument ca să își îndeplinească un vis al vieții.  Sînt așadar niște școli populare la care în principiu oricine se poate înscrie. În principiu, pentru că nu e gratuit, deși nu e chiar scump și pentru că e așa mare bătaie că nu pot primi pe toată lumea.

Fiică-mea termină al treilea an la conservator în oraș. Cînd am înscris-o, mă gîndeam că e o activitate așa, mai ca aerobicul sau aeromodelele: te duci o dată sau de două ori pe săptămînă, petreci un moment agreabil, scîrțîi puțin la vioară, mai schimbi puțin aerul viciat din învățămîntul republican, lărgindu-ți astfel orizontul. Dar nu, e ghebos: programa de învățămînt e aprobată de stat, faci solfegiu din ăla arid, de îți iese cheia fa pe nas, instrument de-abia în anul doi. Primești note din cînd în cînd iar la sfîrșitul anului dai examen, cu juriu care se uită la tine peste ochelari. Am văzut copii plîngînd pe culoar, părinți care își certau progenitura că nu a trecut clasa, profi care vorbeau cu părinții să le explice că nu merge treaba, etc. În definitiv, intră cine vrea, rămîne cine poate, nu? Pe de alta, țiganii ăia care cîntă la scripcă după ureche, de plîng și pietrele, n-au făcut nici un conservator.

Și totuși nu e dracul chiar așa de negru. Profii, în ciuda condițiilor generale și în particular cele din ultima perioadă, sînt niște oameni ca lumea, care lucrează frumos cu elevii. Cînd mă duc cu fiică-mea la vioară, aștept pe culoar și trag cu urechea pe la uși. Alături e proful de baterie, care are o gaură în program cam cînd mă tîrîi și eu pe acolo. Termină cu ultimul elev, se duce să bea puțină apă și, pînă vine elevul următor, bate îndrăcit la baterie. Eu simt așa cum îmi zvîcnesc tîmplele cînd îl aud, așa de bine le zice. Puțin mai încolo e profa de chitară clasică. Nu știu alții cum sînt, dar eu, cînd aud un instrument acustic adevărat, live, fără intermediarul unui aparat electric, boxe, etc, mi se încrețește pielea pe vîrful capului de plăcere. Iar cînd ai încercat măcar o dată să scoți niște sunete cît de cît coerente dintr-un instrument, îți dai seama de efortul necesar și devii astfel mai indulgent cu greșelile. Și o aud pe profa asta de chitară care vorbește cu blîndețe cu elevul ei, pe care l-a trimis tac'su și mă-sa acolo să învețe muzica și nu se lipește nimic de el. Și chiar și așa, cînd aud cîteva sunete dintr-un studiu de Fernando Sor simt așa, un fel de evadare. De la altă ușă se aude ceva sonată masacrată a lui Beethoven la pian iar mai încolo ceva Bach la violoncel.

Apoi mai e cursul de solfegiu (FM - Formation Musicale). Cît au fost porcăriile astea de restricții, stăteam acasă și trăgeam cu urechea la cursul prin Zoom și mai învățam și eu cîte ceva. Mi se pare ceva extraordinar cum ajung oamenii ăștia să explice fracții unor copii de 8 ani și să mai și priceapă. Că asta cam e faza cu teoria asta muzicală, e o chestie cu multe fracții și puteri ale lui 2. Și totul are o logică de fier. La urma urmei, de ce nu ne cîntă o mașină care știe să citeacă o partitură, dacă totul e așa de logic, la ce atîta efort? :)