Păr la ceas

Mai demult, pe vremea cînd ceasurile trebuiau întoarse zilnic şi nu ticăiau aşa de sacadat ca acum, un ceasornicar mi-a spus cînd m-am dus la el cu ceasul la reparat că are ceva la păr. O fi, mi-am zis eu, nu ştiam că ceasurilor le creşte păr. Tot ce ştiu eu e că, de-a lungul îndelungatei mele experienţe de viaţă, mi-a căzut în cîteva rînduri părul din nas de-am crezut că n-o să îmi mai crească altul la loc.

S-a întîmplat în căminele studenţeşti unde viitorii doctori, profesori, ingineri stăteau cu trei reşouri incandescente pe care se prăjeau în mult ulei cartofii în mijlocul camerei, cu geamurile închise şi trăgeau la fiare de zor în scop de mens sana in corpore mentosano sau, mai nou, printre cunoştinţele din ţară care s-au apucat de făcut copii pe care îi ţin închişi în dormitor cu trei cojoace pe ei, două cuşme pe cap şi cu geamul închis pentru că aşa le-a spus pediatrul, să nu-i scoată afară măcar trei luni şi oricum e mai bine dacă e cald şi pute, în timp ce televizorul urlă în sufragerie.

Totuşi, nu m-am aşteptat ca în această frumoasă dimineaţă de decembrie, scăldată într-un soare delicat, cînd am sunat la uşa unei familii de francezi, cu nume francez, cu prenume franţuzeşti, amploaiaţi în Défense la bancă, proprietari de frigider special în care se lăfăie în temperatură optimă vreo 50 de sticle, cu ghidul Hachette de vinuri pe masa din sufragerie, să îmi înăbuş un suav reflex de vomă. Prima dată cînd am fost la ei, într-o după amiază, mi-am zis ca e un accident, a doua dată, hmm, iar azi m-am întrebat dacă nu se ocupă cu stocarea de cadavre în frigiderul pentru vinuri.