23 martie 2007

Zălog de legămînt

Am descoperit azi cu mîndrie patriotică şi avînt revoluţionar că nu sînt singurul fost pionier din echipă. Uwe, neamţul berlinez de est şi Gingko, chinezul, mi-au mărturisit cu tremur în glas şi nostalgie că şi ei au purtat odinioară cravata roşie fluturînd în vînt sub stindardul Partidului, fluturînd şi el, la reuniunile patriotico-revoluţionare în careu din glorioasele timpuri trecute. Cum toţi ducem nestinsă în inimile noastre flacăra revoluţiei proletariatului şi avînd în vedere originile noastre sănătoase, am hotărît pe loc să constituim bazele organizaţiei de pionieri pe întreprindere. M-am autopropus şi am acceptat imediat funcţia de comandant de detaşament, un vechi vis pe care nu credeam să îl mai văd împlinit vreodată. Eu aş fi fost şi pentru o organizaţie de şoimi ai patriei, însă cei doi nu dădeau semne că ar fi la curent cu această noţiune.

Tot înainte!

15 martie 2007

Dor de şefă

Ora prînzului într-un parc à l'anglaise dintr-un cartier de bogaţi. Ţepele gardului care înconjoară parcul strălucesc aurite în soare. Pe marginea aleilor e lume multă aşezată pe bănci. În faţă e o cucoană care s-a descălţat de sandale, pardesiul e aruncat neglijent alături pe bancă, cămaşa îi este descheiată adînc iar fusta suflecată binişor deasupra genunchilor dezveleşte nişte picioare uşor ofilite, dar subţiri. Se prăjeşte la soare într-o poziţie relaxată, rezemată de spătarul băncii. Un el şi o ea s-au aşezat pe iarbă şi se sărută intens. Un paznic aşteaptă o pauză şi apoi foloseşte fluierul din dotare ca să le arate un loc unde călcatul pe iarbă e autorizat. La stînga sînt doi asiatici care manîncă preocupaţi fiecare din gamela lui. La dreapta e un domn care muşcă dintr-un sandwich, aplecat ca să nu îi cadă firimituri peste pantalonii de costum. În colţurile buzelor are urme de maioneză: sandwich crudités poulet. Alături de el, pe bancă, se află punga cu cutia de cocacola şi flanul din desert din meniul la 7 euro 20 de la bulangiul de alături. Cum stă el aşezat, pantalonii costumului s-au ridicat arătînd lumii ieşind din nişte pantofi cu vîrf ascuţit ciorapii cu lungime regulamentară ce nu lasă să se vadă nici un fir de păr. Cravata îi provoacă suferinţe atroce la înghiţit, dar el rezistă cu stoicism, potrivind-o din cînd în cînd cu un gest energic. Din dreapta vin pe alee trei bone albe împingînd fiecare cîte un landou, toate marca Quinny. Din stînga apare o tipă cu o scurtă de blană, cu pantofi cu toc, ochelari de soare şanel şi doi mopşi în lesă, fiecare trăgînd fără prea mare succes în altă direcţie. La un moment dat, unul dintre cîini se opreşte şi face un caca scurt. Tipa îşi suflecă blana mînecii, scoate un şervetel din poşeta LV de pe umar, se apleacă încercînd sa îşi tină echilibrul cît mai bine, ceea ce face ca diamantul de la îmbinarea de la spate a stringului să scînteieze de cîteva ori, culege dejecţia, se ridicã şi o aruncă în cel mai apropiat coş de gunoi.

Ceva mai încolo, pe alee, nişte copii ieşiţi cu şcoala trec încolonaţi.

05 martie 2007

Ca o soacră

Un el şi o ea se plimbau pe aleile prăfuite à la française din Tuileries. Amîndoi aveau haine de piele identice. Ea purta pantofi cu toc şi pantaloni din aceia, stil trunchi de con cu baza mare în sus. Părul îi era făcut permanent, avea o culoare roşiatică şi era tuns cu breton şi lung la spate. Purta o geantă diplomat pe care o bălăngănea mergînd agale admirînd frumuseţile turistice ale capitalei franceze.
El ţinea la ureche într-o mînă grasă, cu degetul mic ridicat, un telefon ultimul răcnet în materie. Şi răcnea:
- Alo, Ionele! Da bă, sîntem în parc. Da bă, în parc, ce, vrei să-ţi desenez? Păi mergem înspre ăsta, cum îi zice, înspre obelisc, mînca-ţi-aş.