10 noiembrie 2011

Moș Crăcilă

Momentul în care am trecut de kilometrul 15,26 mi-a provocat o strîngere de inimă și o crispare pe ghidon, urmate de o deviere imperceptibilă de la linia dreaptă pe care o urmam. Totuși, la ora aceea, plutonul fruntaș încă nu se trezise iar pe circuit se aflau doar 3-4 insomniaci care se luptau cu vîntul potrivnic, dintre care unul se făcea că muncește la 20cm în urma mea de a trebuit să îi fac semn din claviculă să mă mai slăbească. Așa că toți kilometrii pînă la al 35-lea, cînd am decis să mă opresc, au decurs doar cu fîșîitul permanent al aerului în urechi și vederea repetată a fetelor (sau băieților, nu era prea clar) cu picioarele dezvelite mult prea mult și care mă aplaudau la fiecare trecere prin dreptul lor, la intersecție la Longchamp.

Greu, nu ajunsesem nici măcar pînă la Suceava!

Mai înainte, la birou, o distinsă doamnă și colegă cerea păreri dacă nouă, băieților, ne-ar plăcea să primim cadou un bilet la un spectacol din acelea cu femei nude cu picioare lungi și cu pene înfipte în posterior de pe la Crazy Horse sau Moulin Rouge, că ea asta se gîndește să-i ofere distinsului ei soț de Moș Crăciun.

01 noiembrie 2011

Maree

Am dus bicicleta la reparat. Moșul care trebăluia la atelier, după ce și-a țuguiat buzele la vederea defecțiunilor și după ce s-a interesat de contextul accidentului, mi-a făcut o remarcă foarte plăcută urechilor și dătătoare de speranță: dacă n-ați fi avut cască, ați fi fost la cimitir. Sper ca într-o săptămînă bicicleta să fie ca nouă ca să pot să iau un preț bun pe ea.

Pînă atunci stau într-o rînă, rîna dreaptă, pe malul mării și cuget.

A fost o vreme cînd marea însemna pentru mine un loc de departe, de foarte departe, unde îmi suna trenul accelerat în cap 24 de ore cel puțin. Trenul accelerat în chestiune oferea măcar privilegiul că trecea pe lîngă plaja de nudiști de la Eforie, prilej de chicoteli și de discuții prelungite în scara blocului după întoarcere. Marea mai însemna și obligația de a merge la plajă, aglomerația inimaginabilă de cearșafuri, obligația de a face baie în apa în care mai plutea cîte un cocean de porumb sau chiar cîte un caca, salteaua gonflabilă "Barum", țîțele nemțoaicelor (asta-i chiar nesîmțîtă!), jocul Titirobil, uleiul bronzol, Pepsi la 7 lei din care îmi amintesc doar coada, minicarul, Sandu pozarul, mașinuțele de la Luna Park, tricoul cu scrisuri care s-au dus la prima spălare, salba de hoteluri care acoperea orizontul, terasele cu muzica lor stridentă din repertoriul național și internațional, bere cu apă și grătare mici și scumpe, coada de la agenția de voiaj CFR cu 10 zile înainte de întoarcere. Alte vremuri, alt farmec.

Iar acum stau cu gluga de la hanorac pe cap pe o plajă aproape goală. În spate e o dună de nisip. În stînga se ridică niște stînci de granit, în dreapta e o insulă. În zare se vede un far. E soare. Bate o briză nu foarte caldă, cam ca de sfîrșit de octombrie. Niște copii se scaldă mai departe sub obiectivele aparatelor foto ale părinților, și ei îmbrăcați cu cojoace. Marea e furioasă și se retrage încet, cîțiva colți negri ies din apă, departe de mal. În vreo două ore se va putea ajunge pe jos la ei. Prin față trece un nene plimbînd deasupra nisipului un detector de metale. Ieri am cumpărat un hîrleț sănătos de la magazinul de hîrlețe iar acum sînt strigat din cînd în cînd: papa! și mor de plăcere.