12 septembrie 2019

Am fost tîrît fără voia mea in voiaj în Chebec.

Acolo am cunoscut un domn care mi-a zis așa (sau cel puțin așa am înțeles, că nu avea subtitluri):
- Cînd eram tînăr, lucram într-o fabrică de aluminiu pe malul lacului St Jean. Nu am vrut să lucrez 12 luni pe an, ci doar 6. Așa că mi-am inventat o meserie a mea și mi-am dat demisia. Acum am 80 de ani, dar încă mai lucrez, tot 6 luni pe an.

Am cunoscut și alte persoane care ni se plîngeau de diverse lucruri. O idee reieșea cu insistență la înaintare:
- Trump lasă să treacă emigranții mexicani la granița de sud și Trudeau îi primește în Canada fără să îi intrebe nimic. Voi puteți veni aici, avem nevoie de oameni care vorbesc franceza, numai musulmani să nu fie.

M-am dat cu bicicleta la Montreal. Destul de urîțel orașul, ca să zic așa, totul era desfundat și stricat. În schimb, nu m-a călcat nimeni cu mașina și nici n-a încercat. Dimpotrivă, parcă se temeau de mine, Asta e bine.

Bicicliști erau peste tot, inclusiv pe drumuri pe care eu nu aș fi îndrăznit. Mi-a fost milă de ei.

M-am dat și cu mașina (auto sau char). Am văzut foarte multe mașini care cărau canoe (canot) sau caiace pe niște suporturi speciale de deasupra. Aș spune că foarte multă lume are măcar o barcă în casă. M-am dat și eu cu o canoe pe lac, la Wapizagonke.

Parcurile naționale erau foarte frumoase, dar nu am rămas deosebit de impresionat. Avem și noi păduri din astea în Bucovina. În plus, putem să ne plimbăm pe unde vrem noi, nu numai pe unde au săpat rangerii cărarea.

La prînz (dîner) și seara (souper) am mîncat prost spre foarte prost și am plătit de fiecare dată cu 30% în plus: 15% taxe și 15% bacșiș, ca în Steits, mai puțin cînd am dat peste un restaurant bulgaro-grec (ea era bulgăroaică și el era grec), unde am mîncat un ghiveci de legume, ceva de vis. Am lăsat 25% bacșiș acolo, cu toată zgîrcenia. Dacă ajungeți pe acolo vreodată, să nu luați nici sub tortură mîncarea numită poutine. Atît vreau să vă zic. La micul dejun (déjeuner) a fost foarte bine, numai că obiceiul era să se mănînce desertul înainte de felul doi. Berea era bună spre foarte bună peste tot, microbraserii cît încape. Jin n-am încercat.

Orașul Chebec avea un parfum de Europa, ceva de speriat. Cum mi-a cam trecut vîrsta să tocesc papucii pe străzi, gură cască după obiective turistice, m-am cam plictisit.


Sînt greu de mulțumit, știu.

17 iulie 2019

27 mai 2019

M-am băgat voluntar la numărat voturi în secția mea de votare.

La ora 20 președintele a închis ușa pe dinăuntru și a înghițit cheia. 

Mai întîi am adunat 4 mese pe care le-am lipit una de alta. Apoi, doi tipi din comisia electorală, fiecare cu cheia lui, au desfăcut simultan cele două lacăte cu care era închisă urna.
Președintele secției a răsturnat urna în mijloc.

Am făcut tenculețe de cîte 10 plicuri cu voturi, pe care le-am numărat de două ori, ca să fim siguri. În niște plicuri mari au fost băgate cîte 10 tenculețe din astea a cîte 10 voturi. Plicurile mari au fost lipite cu scoci. În total au fost 6 plicuri cu 100 de voturi și unul cu 15, un total de 615 voturi exprimate din 1168 de alegători înscriși.

Apoi am adunat alte mese și le-am pus una lîngă alta, formînd astfel 4 insule la care ne-am așezat cîte 4 inși. Ni s-au distribuit la fiecare masă două formulare identice în format A1 pe care erau imprimate tabelul cu cele 34 de liste de candidați. Fiecare era reprezentată de numele candidatului cap de listă. In dreptul fiecărui cap de listă erau 10 coloane a cîte 20 de puncte.

Ni s-a adus apoi un plic cu 100 de pliculețe de voturi, pe care le-am deversat pe masă. O persoană desfăcea fiecare pliculeț, scotea buletinul dinăuntru și îl dădea unei a doua persoane care verifica dacă buletinul e valabil și citea cu voce tare numele candidatului cap de listă. Eu și colega de alături ciuleam urechea, găseam numele pe foaie și trăgeam cîte o liniuță pe fiecare punct din coloana liberă corespunzătoare cea mai de la stînga. De cîte ori se auzea numele candidatului lepenei, am observat un fenomen ciudat: atît mie cît și colegei ne trebuia un timp mult mai mare decît pentru alți candidați să îl găsim în listă și să îi tragem liniuța. N-am avut nici o problemă din asta nici pentru candidata macronistă, nici pentru socialiști, nici pentru extrema stîngă, nici pentru verzi, nici pentru, ptiu drace, sarcoziști.

La prima sută de voturi începuse bine: macroana, sarcozeii și verzii, din cînd în cînd cîte un lepen. Foarte rar era cîte un vot pentru partidul animalier. Mi-am zis atunci că stau într-un cartier decent.

După ce am terminat prima sută și am verificat de trei ori totalul, ne-au mai adus o sută de voturi. Aici distribuția a fost foarte bizară, am auzit numele lepenului de foarte multe ori. Pe măsură ce trebuia să bifez în dreptul lui, îmi lua din ce în ce mai mult timp să găsesc linia 23 din tabel și liniuța era din ce în ce mai tremurată. 2 voturi au fost nule, pe motiv de insulte scrise pe buletin.

Din cele 615 voturi, 83 au fost pentru lista lepenei.

21 aprilie 2019

Am ținut un stand la o canferenția de tech. Ba chiar am fost și spicăr impostor pentru 5 minute într-un toc de vanitate, privilegiul sponsorului. Am purtat tricou corporatist. Am fost spectator la alte talk-uri. M-am umplut de goodies, pixuri, șurubelnițe și tricouri xxl.
Spicării ăștia, cînd îi vezi pe estradă, acolo, zici că-s mai ceva ca Einstein. Părul de pe burta mare ieșind de sub tricoul prea mic cu mesaj geek și pantalonii pe vine inspiră deșteptăciune. Ce contează că nu știu a lega două cuvinte și că, de fapt, n-au nimic de zis? Contează că big data, microservices, kafka și kubernetes.
Dar cel mai tare mi-a plăcut de spicărul ăla care și-a povestit depresia, cauzată de munca de evanghelist, cum lua el prozac și făcea terapii la șrinc în steits, după care a decis că e mai bine să demisioneze ca să își facă niscai self care, că oricum avea bani de nu îi mai putea duce.
Mi se pare mie sau e o mare modă în momentul de față cu depresiile și burnautul? Pe lîngă big data, microservices, kafka și kubernetes, evident.

18 martie 2019

Ca să mai scriu și eu ceva aici, vroiam sa zic că am avut ocazia să petrec cîteva momente cu niște români veniți pe aici în delegație. Ce pot eu să spun este că băieții fac sudură cu țigări în pauză și vorbesc numai despre mașini. A se înțelege: ce mașină am, ce opțiuni, cîți cai putere, cît mă costă servisul. Unii dintre ei beau de sting seara la restaurant, cu comportamentul și simptomele fiziologice tipice al alcoolicului supraponderal din bombele de la subsol dintr-un cartier periferic al Iașului pe care îl scoți cu forța în stradă pe la 4 dimineața, cu pungi sub ochi, clătinîndu-se. Fetele, reletiv drăguțe și discrete, am remarcat că au avut un succes relativ la populația masculină locală.

Într-o vară am vorbit cu un neam, pe vremea aceea proaspăt absolvent de AC, angajat de curînd pe un salariu confortabil la o firmă de software. Băiatul se deplasa cu bicicleta prin oraș și mi-a povestit cum în fiecare zi avea o discuție în contradictoriu cu taică-su. Acesta ajunsese să îi propună să îi dea bani să își cumpere și el o mașină, că e mai mare rușinea să mergi cu bicicleta.

02 ianuarie 2019

E al șaselea an, cred, de cînd îmi petrec revelionul undeva deasupra Atlanticului călătorind de la vest la est. De fapt, e al șaselea an în care nu știu exact unde e revelionul. Se poate calcula, desigur. Dar, de ce aș face-o?
Înainte era un fel de obligație de a sărbători trecerea dintre ani, de a merge la un chef la cineva acasă, la restaurant,  pe stradă, oriunde. Întrebarea de bază cu o lună înainte era: ce faci de rev? Să nu știi a răspunde era echivalent cu decăderea. Recunosc că mulți ani nu am știut să răspund satisfăcător la această întrebare. Mulți ani am fost așadar frustrat și neîmplinit, pînă m-am împăcat cu mine însumi. M-am uitat pe feisbuc pe 31 ora locală la niște fețe obosite stînd în poză cu niște pahare în mînă, în fața unei mese îmbelșugate cu sticle de cola și șampanie Angelli. Am tras un suspin și m-am gîndit că a doua zi aveam să mă întorc la lumina gri și umezeala de acasă. Dar tocmai îmi cumpărasem niște rom vechi și învelisem sticlele cu prosoape ca să le pun in valiză. De cîte ori beau un paharel de rom cînd se face luna noiembrie, încep să simt în nări freamătul mării calde cu cocotieri încărcați, urcînd în diagonală deasupra valurilor și să aud ploaia cum trage o răpăială de 5 minute ca să iasă din nou soarele. Un nor de sergenți majori imi trece printre picioare, în apă. Asta da, decădere, sau decadență!

In avion era o gașcă de suedeze (sau daneze, tot aia) blonde, tinere și grase.