26 iunie 2012

Asimilare

Primisem telefon că bicicleta cea nouă era gata și mergeam cu metroul, lăbărțat pe o banchetă, în drum spre magazin ca să o ridic. Pe la Châtelet se urcară un moș și o babă. Nu era loc pe scaun, așa că s-au agățat, tremurînd, de o bară. M-am simțit și m-am ridicat să îi ofer măcar ei locul meu. Puteam să visez și în picioare la ascensiunea Mont Ventoux pe care n-o să o fac, cred, niciodată.
- A nu, mulțumesc, n-avem nevoie să stăm jos, zise baba. Dar e foarte frumos gestul dvs, rar, dar foarte frumos. Cu toți străinii ăștia veniți aici care în plus trăiesc pe spinarea statului, încasînd ajutoarele sociale, la ce să te aștepți, nu îți mai oferă nimeni locul.
- Ar trebui să schimbe numele stației ăsteia în "Châtelet les Noirs" în loc de "Châtelet les Halles", adăugă moșul. Noroc că mai există francezi educați ca dvs, că altfel nu știu ce ne-am face.

M-am uitat la mine în geamul metroului: aveam părul vîlvoi, eram neras, în tricou, cu pantaloni trei sferturi și sandale. Dar se pare că lumina ochilor, farmecul personal și accentul desăvîrșit i-au derutat pe moșnegi. Era prima dată cînd nu eram luat de belgian, canadian din Québec, spaniol sau alte naționalități conlocuitoare. Eram mulțumit să fiu ca ei.

M-am așezat, gîndindu-mă dacă ar fi bine să îmi cumpăr în sfîrșit niște pedale Look sau să mai merg o vreme cu SPD-urile pe care le aveam deja. M-am dat jos la Saint Paul. Ieșind, am aruncat o privire neutră, fără să salut, înapoi înspre  moș, care vorbea pornit în continuare cu baba despre Lepen, Sarkozy, negri, arabi și ajutoare sociale.