Sfîrşit de lume

Parcă s-ar fi întîmplat ieri, aşa îmi amintesc cum am intrat în camera 52A din căminul T18 (electro) din Tudor, a cărui administratoare era graţioasa d-nă Valentina Butnaru. Femeia avea să intre în anale prin afişele pe care le lipea cu obstinaţie de geamul de la intrare a căror strălucire nu ar păli cu nimic în faţa afişelor expuse pentru posteritate la avizierul Asociaţiei de blocatari. Eram proaspăt intrat în anul I şi mîna numitei doamne tocmai îmi dăduse cazarmamentul, după o zi de lupte crîncene sub geamurile de la parter ale sus-menţionatului cămin, unde se încropise un birou de cazare. Acolo activa Comitetul, ferit de ploaie şi de privirile indiscrete ale aspiranţilor la un pat pentru anul ce avea să vină.

Era noapte de acum. Uşa camerei scîrţîia plăcut în întunericul culoarului iar un parfum de flori de toamnă se răspîndea de la toboganul de gunoi aflat nu departe. În interior, în spotul lanternei aduse prevăzător de acasă, totul părea în regulă. Saltelele nu erau foarte pătate, păreau vechi doar de vreo 10 ani, uşile dulapului nu necesitau prea multe reparaţii, iar în afară de un desen cu Megadeth gravat cu migală pe o suprafaţă de 1mp a unui perete, se mai puteau distinge doar cîteva spărturi. Nimic grav, cu puţin ipsos şi o mînă de var, toate acestea puteau fi acoperite fără prea mult efort.

Reparaţiile au luat ceva vreme, două săptămîni, dar numai pentru că eram lipsit de experienţă, nu cunoşteam pe nimeni şi mă lăsasem în voia sorţii, fiind repartizat în cameră numai cu necunoscuţi. 5 eram de toţi, dintre care numai doi s-au dovedit dornici să nu trăiască în cocină, colegul din Suceava, deşi fan de Megadeth, şi eu.

Cu toate aceste neajunsuri, camera devenise un spaţiu de socializare, unde aveau să se consume o serie de lucruri de neuitat: beţii, Carpaţi, plete, muie la meca, prezervative cu apă, iubiri devastatoare terminate cu rupturi înecate în berea comercializată în borcanele ce începuseră să înflorească în Tudor, munte, primul cap în gură primit, My dying bride, Jesus Christ Superstar şi Jethro Tull. De fapt, camera devenise mai mult un concept abstract, începuse a-şi transcende limitele spaţiale. Ea se întindea de la barul Campus aflat la doi paşi sau de la sălile de seminariu din Chimie în care ne petreceam nopţile din sesiune, pînă în Gardul verde din Tîrguşor Copou de unde ne întorceam cu primul tramvai dimineaţa şi unde avusesem timp toată noaptea să încercăm paradisuri artificiale induse de vodca la 350 lei suta (rea, dar bună) combinată cu unplugged-ul Nirvanei sau, la limită, cu unplugged-ul Timpurilor noi. De notat aici că nu departe de Gardul verde se afla Grădina Bostanică, unde nu puţine nopţi am hălăduit cu chitara într-o mînă şi cu toarta în cealaltă.

În vremea de care vorbim, sfîrşitul de iunie echivala cu sfîrşitul lumii. Sesiunea se termina şi încetul cu încetul oamenii plecau acasă. Rămînea după fiecare cîte un pat gol în cameră, cu salteaua împuţită întinsă pe scheletul metalic. Urmele de pastă de dinţi începeau să se vadă pe pereţi, glorioase vestigii ale icoanei lui James Hetfield ce fusese cîndva lipită acolo. Linoleumul găurit îşi arăta culoarea verde rîioasă de îndată ce laveta ce servise drept covor era încărcată în portbagajul Daciei cu care veniseră părinţii celui căreia aparţinea. Geamul deposedat de perdea îşi arăta şi el transparenţa de beşică de porc. Iar nefericitul care rămînea ultimul în cameră nu-şi putea impiedica sentimentul de disperare, poate şi din cauza celor 5 cursuri la Analiză pe care le mai avea de citit, dar mai cu seamă din cauza evidenţei dezolante că tocmai se încheiase încă o etapă.



In incheierea acestei patetice relatări - iaca acuşi vărs o lacrimă - mulţumesc pe această cale celor trei mititei pentru urările domniilor lor.