05 mai 2020

Dacă ar fi să enumăr trei din marile efecte pozitive ale crizei actuale, aș zice așa:

  1. S-a terminat cu pupatul de două, de trei, sau chiar de patru ori cu femeile sau chiar cu unii bărbați. Gata cu eschivele ingenioase de dimineața la birou, cînd venea cîte una la mine și întindea botul să ne pupăm! Vai, dar nu-ți place să bizu cu mine? Nu, dar te rog să nu o iei personal. Cînd mă gîndesc că de ani de zile mă duc neras la servici ca tocmai să le dezgust și să mă lase în pace! Se pare că farmecul meu personal rezistă orice ar fi.
  2. S-a terminat cu strînsul generalizat și individual al mîinilor tuturor celor cu care mă intersectam. Și cunosc destui care nu se spălau pe mîini la ieșirea de la toaletă. L-aș denunța aici chiar pe bigbossul din cooperativă care iese furtiv din cabină, cu privirea în jos, grăbit, ștergînd cumva vinovat cu umărul zidul culoarului cînd trece pe lîngă mine.
  3. Sper să se introducă masca obligatorie ca să nu mai fiu obligat să suport răsuflarea fetidă a șefului, un adept al teoriei conspirației care se teme de fluorul din pasta de dinți. Poate nu voi mai suporta nici suspensia coloidală urît odorantă ce apare în aerul din sala de ședințe după ce vreun neica nimeni se apucă să strănute.
Singura chestie e să mă pot întoarce la birou.

Inițial vroiam să scriu ceva frumos și patetic despre cum am început să învăț singur să cînt la un instrument și cum prin asta am început să îl iubesc într-adevăr pe Bach și despre plantele pe care le-am semănat în jardiniere pe balcon și care au început să înfloreacă. Dar uite ce jos am ajuns!

24 decembrie 2019

Vroiam sa stiu si eu care-i faza cu disneilandul ala.

Ca de cite ori vine vorba de asta intr vreo discutie, interlocutorii mei cad asa, intr-o transa. Ca ce fain e: printese, Michi si Mini, Pirati din Caraibe, Star Uors si alti tovarasi.
Ba stiu personal indivizi care s-au dat jos din avion la Roissy, si-au pus fundurile in autocar sau in tren, au debarcat la Marne la Vallée chiar in parc, au stat acolo la hotel la Michimaus trei nopti, dupa care s-au urcat in autocar, direct la aeroport si valea inapoi. Cica au economisit un an pentru acest moment magic & more. Mai stiu si altii, localnici, care au abonamente anuale pentru niste sume din astea, maricele si se duc acolo de cite ori au ocazia, ca sa le rentabilizeze.

Pai cite sticle de vin bun (sau de rom, sub un cocotier, la soare) nu s-ar putea bea contra acelorasi sume?

Deunazi am fost si eu acolo, invitat, ca mi se pare ceva peste principiile mele sa platesc pentru asa ceva. Am inceput ziua cu 2 ore de masina pentru 30km (cu bicicleta as fi avut cam 1h10min, dar na, aveam de transportat lume) ca tren nu era din cauza de greva. Am continuat cu ambuteiaje umane la fiecare "atractie" care m-au facut sa regret amarnic ca n-aveam "fast pass". Cel mai sec a fost la coada la niste masinute. Adica dupa ce am mers cu 2 la ora pe autostrada, am stat 40min la coada ca sa ma misc cu 2 la ora cu niste vehicule piriitoare si putind a benzina arsa!? Am mincat de foame intr-o bomba cu pretentii de palatul Zinei zinelor niste burgheri unsurosi de grasime, inecati in cola, la un pret de specula, ziceai ca e caviar, nu alta.

Pe scurt, a fost o zi de coada si cel mult 30min de atractii. Deci, care-i treaba? Ca eu nu pricep ...

12 septembrie 2019

Am fost tîrît fără voia mea in voiaj în Chebec.

Acolo am cunoscut un domn care mi-a zis așa (sau cel puțin așa am înțeles, că nu avea subtitluri):
- Cînd eram tînăr, lucram într-o fabrică de aluminiu pe malul lacului St Jean. Nu am vrut să lucrez 12 luni pe an, ci doar 6. Așa că mi-am inventat o meserie a mea și mi-am dat demisia. Acum am 80 de ani, dar încă mai lucrez, tot 6 luni pe an.

Am cunoscut și alte persoane care ni se plîngeau de diverse lucruri. O idee reieșea cu insistență la înaintare:
- Trump lasă să treacă emigranții mexicani la granița de sud și Trudeau îi primește în Canada fără să îi intrebe nimic. Voi puteți veni aici, avem nevoie de oameni care vorbesc franceza, numai musulmani să nu fie.

M-am dat cu bicicleta la Montreal. Destul de urîțel orașul, ca să zic așa, totul era desfundat și stricat. În schimb, nu m-a călcat nimeni cu mașina și nici n-a încercat. Dimpotrivă, parcă se temeau de mine, Asta e bine.

Bicicliști erau peste tot, inclusiv pe drumuri pe care eu nu aș fi îndrăznit. Mi-a fost milă de ei.

M-am dat și cu mașina (auto sau char). Am văzut foarte multe mașini care cărau canoe (canot) sau caiace pe niște suporturi speciale de deasupra. Aș spune că foarte multă lume are măcar o barcă în casă. M-am dat și eu cu o canoe pe lac, la Wapizagonke.

Parcurile naționale erau foarte frumoase, dar nu am rămas deosebit de impresionat. Avem și noi păduri din astea în Bucovina. În plus, putem să ne plimbăm pe unde vrem noi, nu numai pe unde au săpat rangerii cărarea.

La prînz (dîner) și seara (souper) am mîncat prost spre foarte prost și am plătit de fiecare dată cu 30% în plus: 15% taxe și 15% bacșiș, ca în Steits, mai puțin cînd am dat peste un restaurant bulgaro-grec (ea era bulgăroaică și el era grec), unde am mîncat un ghiveci de legume, ceva de vis. Am lăsat 25% bacșiș acolo, cu toată zgîrcenia. Dacă ajungeți pe acolo vreodată, să nu luați nici sub tortură mîncarea numită poutine. Atît vreau să vă zic. La micul dejun (déjeuner) a fost foarte bine, numai că obiceiul era să se mănînce desertul înainte de felul doi. Berea era bună spre foarte bună peste tot, microbraserii cît încape. Jin n-am încercat.

Orașul Chebec avea un parfum de Europa, ceva de speriat. Cum mi-a cam trecut vîrsta să tocesc papucii pe străzi, gură cască după obiective turistice, m-am cam plictisit.


Sînt greu de mulțumit, știu.

17 iulie 2019

27 mai 2019

M-am băgat voluntar la numărat voturi în secția mea de votare.

La ora 20 președintele a închis ușa pe dinăuntru și a înghițit cheia. 

Mai întîi am adunat 4 mese pe care le-am lipit una de alta. Apoi, doi tipi din comisia electorală, fiecare cu cheia lui, au desfăcut simultan cele două lacăte cu care era închisă urna.
Președintele secției a răsturnat urna în mijloc.

Am făcut tenculețe de cîte 10 plicuri cu voturi, pe care le-am numărat de două ori, ca să fim siguri. În niște plicuri mari au fost băgate cîte 10 tenculețe din astea a cîte 10 voturi. Plicurile mari au fost lipite cu scoci. În total au fost 6 plicuri cu 100 de voturi și unul cu 15, un total de 615 voturi exprimate din 1168 de alegători înscriși.

Apoi am adunat alte mese și le-am pus una lîngă alta, formînd astfel 4 insule la care ne-am așezat cîte 4 inși. Ni s-au distribuit la fiecare masă două formulare identice în format A1 pe care erau imprimate tabelul cu cele 34 de liste de candidați. Fiecare era reprezentată de numele candidatului cap de listă. In dreptul fiecărui cap de listă erau 10 coloane a cîte 20 de puncte.

Ni s-a adus apoi un plic cu 100 de pliculețe de voturi, pe care le-am deversat pe masă. O persoană desfăcea fiecare pliculeț, scotea buletinul dinăuntru și îl dădea unei a doua persoane care verifica dacă buletinul e valabil și citea cu voce tare numele candidatului cap de listă. Eu și colega de alături ciuleam urechea, găseam numele pe foaie și trăgeam cîte o liniuță pe fiecare punct din coloana liberă corespunzătoare cea mai de la stînga. De cîte ori se auzea numele candidatului lepenei, am observat un fenomen ciudat: atît mie cît și colegei ne trebuia un timp mult mai mare decît pentru alți candidați să îl găsim în listă și să îi tragem liniuța. N-am avut nici o problemă din asta nici pentru candidata macronistă, nici pentru socialiști, nici pentru extrema stîngă, nici pentru verzi, nici pentru, ptiu drace, sarcoziști.

La prima sută de voturi începuse bine: macroana, sarcozeii și verzii, din cînd în cînd cîte un lepen. Foarte rar era cîte un vot pentru partidul animalier. Mi-am zis atunci că stau într-un cartier decent.

După ce am terminat prima sută și am verificat de trei ori totalul, ne-au mai adus o sută de voturi. Aici distribuția a fost foarte bizară, am auzit numele lepenului de foarte multe ori. Pe măsură ce trebuia să bifez în dreptul lui, îmi lua din ce în ce mai mult timp să găsesc linia 23 din tabel și liniuța era din ce în ce mai tremurată. 2 voturi au fost nule, pe motiv de insulte scrise pe buletin.

Din cele 615 voturi, 83 au fost pentru lista lepenei.

21 aprilie 2019

Am ținut un stand la o canferenția de tech. Ba chiar am fost și spicăr impostor pentru 5 minute într-un toc de vanitate, privilegiul sponsorului. Am purtat tricou corporatist. Am fost spectator la alte talk-uri. M-am umplut de goodies, pixuri, șurubelnițe și tricouri xxl.
Spicării ăștia, cînd îi vezi pe estradă, acolo, zici că-s mai ceva ca Einstein. Părul de pe burta mare ieșind de sub tricoul prea mic cu mesaj geek și pantalonii pe vine inspiră deșteptăciune. Ce contează că nu știu a lega două cuvinte și că, de fapt, n-au nimic de zis? Contează că big data, microservices, kafka și kubernetes.
Dar cel mai tare mi-a plăcut de spicărul ăla care și-a povestit depresia, cauzată de munca de evanghelist, cum lua el prozac și făcea terapii la șrinc în steits, după care a decis că e mai bine să demisioneze ca să își facă niscai self care, că oricum avea bani de nu îi mai putea duce.
Mi se pare mie sau e o mare modă în momentul de față cu depresiile și burnautul? Pe lîngă big data, microservices, kafka și kubernetes, evident.

18 martie 2019

Ca să mai scriu și eu ceva aici, vroiam sa zic că am avut ocazia să petrec cîteva momente cu niște români veniți pe aici în delegație. Ce pot eu să spun este că băieții fac sudură cu țigări în pauză și vorbesc numai despre mașini. A se înțelege: ce mașină am, ce opțiuni, cîți cai putere, cît mă costă servisul. Unii dintre ei beau de sting seara la restaurant, cu comportamentul și simptomele fiziologice tipice al alcoolicului supraponderal din bombele de la subsol dintr-un cartier periferic al Iașului pe care îl scoți cu forța în stradă pe la 4 dimineața, cu pungi sub ochi, clătinîndu-se. Fetele, reletiv drăguțe și discrete, am remarcat că au avut un succes relativ la populația masculină locală.

Într-o vară am vorbit cu un neam, pe vremea aceea proaspăt absolvent de AC, angajat de curînd pe un salariu confortabil la o firmă de software. Băiatul se deplasa cu bicicleta prin oraș și mi-a povestit cum în fiecare zi avea o discuție în contradictoriu cu taică-su. Acesta ajunsese să îi propună să îi dea bani să își cumpere și el o mașină, că e mai mare rușinea să mergi cu bicicleta.

02 ianuarie 2019

E al șaselea an, cred, de cînd îmi petrec revelionul undeva deasupra Atlanticului călătorind de la vest la est. De fapt, e al șaselea an în care nu știu exact unde e revelionul. Se poate calcula, desigur. Dar, de ce aș face-o?
Înainte era un fel de obligație de a sărbători trecerea dintre ani, de a merge la un chef la cineva acasă, la restaurant,  pe stradă, oriunde. Întrebarea de bază cu o lună înainte era: ce faci de rev? Să nu știi a răspunde era echivalent cu decăderea. Recunosc că mulți ani nu am știut să răspund satisfăcător la această întrebare. Mulți ani am fost așadar frustrat și neîmplinit, pînă m-am împăcat cu mine însumi. M-am uitat pe feisbuc pe 31 ora locală la niște fețe obosite stînd în poză cu niște pahare în mînă, în fața unei mese îmbelșugate cu sticle de cola și șampanie Angelli. Am tras un suspin și m-am gîndit că a doua zi aveam să mă întorc la lumina gri și umezeala de acasă. Dar tocmai îmi cumpărasem niște rom vechi și învelisem sticlele cu prosoape ca să le pun in valiză. De cîte ori beau un paharel de rom cînd se face luna noiembrie, încep să simt în nări freamătul mării calde cu cocotieri încărcați, urcînd în diagonală deasupra valurilor și să aud ploaia cum trage o răpăială de 5 minute ca să iasă din nou soarele. Un nor de sergenți majori imi trece printre picioare, în apă. Asta da, decădere, sau decadență!

In avion era o gașcă de suedeze (sau daneze, tot aia) blonde, tinere și grase.

05 septembrie 2018

Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri cum a fost cînd ne-am uitat în 1981, prin octombrie, în blocul nou, părăsindu-l pe cel vechi. Babacii au făcut cerere în prealabil la constructor să

1. se lărgească fereastra de la bucătărie, care era un fel de gaură situată în partea de sus a peretelui dinspre stradă
2. se desființeze una din băi, pentru lărgirea uneia dintre camere, construită prin nerespectarea planului inițial

Pentru punctul doi, au trebuit convinși toți viitorii vecini de pe coloană ca să fie de acord și ne-am rugat toți fierbinte la Doamne-Doamne ca baba Greblă de la 1 să semneze că e de acord, ceea ce s-a întîmplat într-un final.

În ziua în care ne-am mutat, blocul era încă în construcție, nu se tencuise încă fațada și se intra pe sub niște schele, printr-un morman de moloz. Nu era încă tras curent, dar taică-miu îl cunoștea pe Florin, inginerul constructor. Acesta ne-a tras un cablu cu un bec la capăt prin fereastra deja lărgită de la bucătărie și astfel aveam un strop de lumină seara. Florin ăsta era un personaj important în oraș, pe de o parte că nu mai avea nimeni o barbă ca a lui și pe de alta pentru că se ocupa de cam tot ce însemna construcții de locuințe, iar șantierele nu lipseau pe vremea aceea. Juca fotbal într-o echipă de amatori. L-am văzut anul următor cum juca contra unei echipe de la Frătăuți pe terenul de la Gen. 3. În timpul unui dribling mai înfocat, i-a ieșit sexul din șort și i s-a bălăngănit cîteva momente între picioare. Am fost marcat multă vreme de viziune, de cît de mare era organul respectiv și de cît de violent se mișca.

Nici apă nu era în noua locuință, dar pentru asta Florin nu a putut să ne tragă un cablu pe geam. Știu că mergeam la toaletă pe unde puteam și căram apă cu găleata de la o pompă din curtea unei case de peste drum.

Parchetul era nerașchetat, ud și umflat peste tot în mijlocul camerelor. După ce s-a uscat, se puteau băga degetele prin spațiile dintre bucățile de lemn, așa că tata a trebuit să angajeze un meseriaș ca să îl aranjeze și să completeze găurile, după care să îl rașcheteze și să îl dea cu palux.

De cîteva zile m-am mutat în casă nouă, forțat cumva de împrejurări, dar de data asta eu sînt babacul. Am cerut și eu modificări, dar n-a trebuit să cer acordul nimănui. Blocul nu e chiar terminat. Ca să intri, trebuie să dai la o parte un grilaj de șantier. Nu e moloz, dar e ceva praf. Curent n-am decît 1KW, deocamdată, așa că n-am putut pus în priză decît frigiderul și televizorul Samsung căruia nu-i mai găsesc telecomanda. Bucătărie n-am, spăl vase la chiuveta de la baie și mănînc pizze și alte chestii gata făcute cumpărate de la magazinul bio din apropiere. Internet îmi bagă în două-trei săptămîni. Vecinii de la parter, care s-au mutat în aceeași zi, au început să amenajeze fest: îi aud cum dau găuri, i-am văzut că și-au montat lustre, etc. Noi, mai ușurel: am băgat cutiile în casă, le-am stivuit de-a lungul pereților și ne-am pus pe băut pe terasă. Mă uit la vecini prin paharul de Sauternes, îi văd invers cum trebăluiesc cu spor la parter și mă simt bine. Mai aștept puțin cu treaba, nu-i grabă, e soare, e liniștit. E cool.

10 august 2018

Filmul cu Robert Redford. Puțul gîndirii.

Nu poți să cîștigi o bătălie contra unor răi dacă nu te cobori la nivelul lor, dacă nu ești de la fel de rea credință și parșiv ca ei. Dar, după ce ai cîștigat în final, ai devenit la fel ca ei: de rea credință și parșiv. Ori, reaua credință și parșivenia e tot ceea ce ai combătut cu toate puterile pînă acum. What do we do now?

06 iulie 2018

Mă kc pe mine de stress în perioada asta. Am senzația că nu-mi iese nimic în ultima vreme, mai puțin ultima tură cu bicicleta (100km cam plați cu 31km/h, singur, la nerv). Dar în rest, nimic, nimic. Mi-e frică să nu fac o prostie, ceva. Dar, mă uit la televizor la o emisiune cu Depardieu. Și ce face acesta? Mănîncă și be, normal. Și-mi trece.

02 iulie 2018

Era prin luna ianuarie într-o sîmbătă dimineața. Era friguț, cam 1 grad. Pedalam în neștire printr-o ceață lăptoasă care se lipea de ochelari cu stropi mărunți, făcînd ca ambianța să fie mult mai sinistră decît era în realitate. Drumul se pierdea într-un smoc de vată undeva în față. Din cînd în cînd ieșeau la vedere farurile vreunei mașini care trecea ca o nălucă. Îmi curgeau mucii.

Cred că cel mai fain cu bicicleta e așa, cînd te simți singur, nu știi unde mergi, nu se aude decît fîșîitul vîntului în urechi iar gîndurile îți zboară în cercuri din ce în ce mai largi, ca atunci cînd ești pe punctul de a adormi.

Și cum avansam eu prin ceață, fără vreun scop anume, m-am trezit fără să vreau pe dig la iazurile lui Hollande, niște lacuri artificiale, săpate acolo să aducă apă în grădinile de la Versailles, aflate la vreo 20-30 km distanță. Și m-am oprit să îmi trag puțin sufletul, să iau două înghițituri din tubul de pireu de castane și să admir puțin peisajul. Cum stăteam eu așa, aplecat peste balustradă, savurînd deliciosul aliment, numai ce aud dinspre lac apa clipocind în cadență: clap clap clap clap ... Și clipocitul ăsta se auzea din ce în ce mai tare. Începuse să mă ia cu frig, dar am mai decis să mai rămîn, intrigat. După vreo 5 minute iese din ceață, în apă, un tip în combinezon de neopren. Împingea cu labele de scafandru un fel de plută gonflabilă pe care se ținea cu trunchiul. Ajunge sub dig, mă vede și se oprește din înotat.
- Bonjour
- Bonjour
Și pornește din nou, clap clap clap clap ca să îl văd dispărînd din nou în ceață, pînă nu l-am mai auzit deloc.


14 mai 2018

Așa. Cum spuneam, am fost în sudul Franței să mă dau cu bicicleta. Am stat acasă la un amic, brexiter, a cărui locuință e nu departe de Nisa, pe niște coclauri la 25km la nord, 480m de urcuș totalizat.
Și amicul ăsta e trecut de 50 de ani, e mare biciclist dar face și el ce poate deoarece e chel și i-a crescut puțin burta. Dar, dacă e să o iei după standardele românești, e chiar slab pentru un bărbat de vîrsta lui. A fost expat toată viața lui profesională, a stat cînd în Canada, cînd în Steits iar la sfîrșit a venit în Fr ca să fie mare director la nu știu ce multinațională de la Défense, de unde l-au dat pînă la urmă afară. Și, cum e el așa, șomer, cu șomaj plătit, din parașuta financiară primită pentru concediere și-a cumpărat ditamai căsoiul de pe Coasta de Azur, cu piscină, livadă de măslini și cîine, un labrador negru. Copiii merg amîndoi la școala britanică din apropiere, ceva privat ultra scump, nevasta irlandeză stă acasă și se plictisește. Bine, și el stă acasă și se plictisește, dar s-a asociat cu niște amerloci să deschidă un fast food cu hamburgheri în Nisa. Oricum, m-au primit bine și am petrecut fain la ei acasă, deși i-am oripilat cînd m-au văzut cum beau ceaiul fără nimic în el, nici măcar cu o picătură de lapte. Ba chiar m-am jucat și cu cîinele care m-a cam zăbăloșit.

Dar de fapt ce vroiam să spun? Că de multe ori familiile de arabi sau alte naționalități fără pedigree sînt acuzate că vin aici și nu se integrează și că profită de ajutoare sociale. Dar m-am uitat la oamenii ăștia. În casă aveau numai obiecte aduse de departe. Pînă și prăjitorul de pîine avea priză cu trei ștuțuri. La televizorul cu diagonala de 2m cu ștecher englezesc și el nu era nici un canal franțuzesc și se uitau numai la chestii cu ce a mai făcut prințul Harry și la The Voice britanic. În frigider erau numai cheddar, sausages, beans, beri comandate online și brioșe englezești la pungă. Se plîngeau că plătesc prea multe taxe locale și nu profită cu nimic de pe urma lor, cînd ar fi suficient să își dea copiii la o școală publică, gratuită. Dar orășelul e îngrijit, drumurile sînt bune, pubelele sînt strînse de două ori pe săptămînă, este o fîntînă arteziană în centru, au transport public iar ajutorul de șomaj pentru fostul salariu de director vine totuși lunar. Sécurité sociale îi acoperă pe toți. Franțuzește nu vorbește decît vag el și nimeni altcineva. Nu se văd decît cu alți expați sau cu persoane care le vorbesc sau sînt dispuse să le vorbească limba. Dar se plîng că nu pot să discute cu vecinii și că nu îi bagă nimeni în seamă.

În loc de încheiere, ce să zic, n-am ce zice. Îmi amintesc cu plăcere și nostalgie de vremea cînd nu puteam trăi fără sarmale, mici la grătar și grasă de Cotnari.


15 aprilie 2018

Ce am remarcat uichendul ăsta, petrecut în compania unor băieți de băieți, e că americanii tare mai rîgîie și ei. Spre deosebire de indieni, care rîgîie mai mult sau mai puțin din motive fiziologice și pentru că mulți nu știu că asta nu se face pe aici, amerlocii au un rîgîit superior, de stăpîn peste tot și toate. Deci fiți atenți, stăteam la masă așa: eu, un român prăpădit, dar care trăgea bine din pedale la deal, trei americaneți și un brexiter, toți îmbrăcați în lycra, unul și unul. Nu-s băieți răi nici unul, să nu fiu greșit înțeles. Eram într-un sat prăpădit din fundul lumii, între niște stînci uscate, pline de scaieți, din Provence. Am comandat așadar de cinci ori același fel de mîncare, că nu aveau altceva, și trei coci cole, că eu și cu brexiterul, oh là là. Și au venit colele la masă. Și au început ăștia să le asezoneze: cu pliculețe de zahăr sau cu pudră de cofeină din colecția personală, după gust, de parcă nu erau destule din astea în mod natural în cole. E drept că mai erau 80km de făcut, pardon, fifty miles, dar orișicît! Și după ce am mîncat noi pastele cu daube de boeuf și s-au băut și colele, s-au pus băieții la prestat rîgîituri, printre imitațiuni de prost gust ale accentului franțuzesc acompaniate de hăhăieli, de parcă aș fi fost pe terasă în Bucșinescu.
Ce să-i faci, obiceiuri ...

Poate în episodul viitor povestesc și de brexiter, dar mă mai gîndesc.

09 aprilie 2018

Un lucru foarte interesant cu băieții ăștia din India cu care am de lucru în momentul de față e că tare mai rîgîie. E unul mai grăsuț, un fel de șefuleț peste ei, eu îl poreclesc Vishnu. Am înțeles că el face mîncare la hotel pentru toată gașca. După amiaza merg să beu o cafea cu ei. Vishnu ia capsula de what else, o bagă în aparat, pune o ceașcă măricică dedesubt, apasă pe buton, lasă să curgă oleacă, vreo trei picături, după care oprește mașina. Apoi adaugă apă caldă pînă sus și trei pliculețe de zahăr. După aceea ne așezăm pe canapele și povestim despre ce centru comercial (cunoscut în românește și sub numele de mall) au mai vizitat în uichend și despre kebabul pe care l-au mîncat acolo. Discuția se întrerupe pe alocuri de cîte o rîgîitură de-a lui Vishnu, după care se reia în mod natural. Pînă acuma rîgîia numai el, m-am gîndit că e din cauză că are burta prea mare, dar am remarcat azi că și ceilalți prestează cu spor, chiar de dimineață, deși sînt toți subțirei.
Ce să-i faci, obiceiuri ...