29 iulie 2016

O baltă din mijlocul intersecției răspîndea un miros greu de produse petroliere. Un tip în șlapi arunca furibund chibrituri aprinse în baltă. Chibriturile se stingeau pînă să ajungă jos iar tipul părea foarte dezamăgit.

Seara, o mașină era oprită pe străduța mea. Șoferul ieșise și se uita în sus să vadă cine îi aruncase cu ouă pe parbriz.

În alte timpuri și pe alte tărîmuri te controlau în geantă la ieșirea din întreprindere. Acuma ne controlează la intrare.

Am cunoscut cîndva niște băieți, unii mai deștepți, scriau cod în c++, știau linux, mergeau la concerte la filarmonică, ascultau muzici exotice de pe la Woodstock, le învîrteau pe toate de nu le ajungea nimeni la nas și pe alții mai proști, chiulangii, gagicari, metaliști, etc. Mare parte au plecat în steits. Cînd a dat Buș fiul cu bomba în Irak pe baza unor minciuni, se căcau pe ei cu toții pe liste de discuții că francezii așa și pe dincolo, freedom fries, etc. Acuma se cacă pe ei pe feisbuc ba că Trump e cel mai tare, ba că ce cool e să ai pistoale și puști.  Să mă apuc și eu să zic că ce culă e Lepena.

04 iulie 2016

Cum nu puteam dormi și pentru că anunțaseră ploaie pe la prînz, m-am sculat devreme, pe la 5 și jumătate, am mîncat un mic dejun nu foarte încărcat, ceva ceaiuc cu niște tartine de pîine completă bio cu miere, m-am potcovit și am plecat la drum.

Am traversat mai întîi La Défense prin tunel ca să ies înspre Nanterre, Rueil, Chatou și Vésinet. De la Saint Germain en Laye, după ce am urcat dealul repejor, ca să mă încălzesc, zona urbană s-a mai rărit și am putut în sfîrșit să respir. Soarele răsărise și se oglindea frumos în Sena prin pîcla dimineții cînd am traversat podul de la Triel. Apoi a urmat un deal lung prin pădure pînă să urc pe platou în Vexin. Vîntul bătea tare din față, înaintam destul de greu, dar n-aveam de ce să mă plîng. Era soare, treceam pe dealuri și văi, prin sate pitorești, fiecare cu turnul bisericii gotice aferente, prin cîmpuri cultivate cu soia transgenică, cu grîu sau cu alte ierburi pe care nu le deosebesc. Erau și o mulțime de maci roșii pe marginea drumului, dar nu avea cine să îi polenizeze, căci albinele fugiseră din cauza substanțelor chimice cu care erau tratate din belșug culturile de mai sus. Pe la 10 m-a prins o aversă care m-a muiat pînă la os, după care a ieșit din nou soarele și m-am uscat cît ai zice pește. Încă un deal și am zărit orașul Beauvais, cu vîntul din spate de data asta. Am ajuns la catedrală, mi-am tras un selfie și am plecat direct la gară, mi-am luat bilet, m-am urcat în tren care a pornit de îndată.


Mi-am agățat frumos bicicleta de suportul prevăzut în acest sens. Cum nu era alt loc mai bun ca să am bicicleta sub ochi, celelalte fiind deja ocupate, m-am așezat pe un strapontin alături de toaletă și mi-am scos telefonul ca să mă dau pe Facebook, Instagram și Strava uitînd că mai căcăcioși și pișolcoși ca francezii nu există pe lumea asta. Oricare ar fi mijlocul de transport prevăzut cu toaletă, și oricare ar fi durata călătoriei, la nici 5 minute de la plecare, respectiv de la stingerea semnalului luminos cu centura de siguranță, după caz, începe o perindare fără încetare la toaletă. La început a venit un tip care s-a uitat circumspect la ușă, după care a apăsat pe buton ca să o deschidă. S-a închis apoi pe dinăuntru, după care a urmat o serie de zgomote indescriptibile care au culminat cu zgomotul apei trase. Ușa s-a deschis și tipul s-a fofilat cu viteză de unde venise, uitînd ușa deschisă. Imediat, vagonul s-a umplut de un miros asemănător cu acela care e la noi la toaleta de la birou cînd mă intersectez cu Hérvé care tocmai a ieșit. A trebuit să acționez eu însumi butonul de închidere. Apoi au mai venit încă vreo trei inși care au făcut cîte un pipi, dar care nu s-au spălat pe mîini, judecînd după simultaneitatea zgomotului maelstromului și a ușii care se deschide. În timp ce al treilea era încă înăuntru, a venit o negresă grasă care a început să tragă de ușă cu disperare, neștiind că era deja cineva înăuntru. După ce a plecat negresa, a urmat o tipă drăguță care s-a căznit să găsească butonul de deschidere, a intrat, a ieșit imediat și m-a rugat politicos să păzesc ușa pentru că nu știa cum să o blocheze pe dinăuntru. Cît timp păzeam eu ușa, din capătul celălalt al vagonului vine val vîrtej un arăbete, după toate probabilitățile familiar cu sistemele de deschidere a ușilor toaletelor din trenurile fabricate de consorțiul Bombardier. Pînă să apuc să schițez cel mai mic gest, a și apăsat pe buton. Cu groază, am văzut cum ușa se deschide, lăsînd loc unui spectacol nu prea încîntător. Într-un gest disperat, am reușit să o apuc cînd era deja la jumătate și să o închid la loc. La nici două secunde, s-a auzit apa trasă și de-abia am apucat să mă scuz că am făcut ce-am putut, că tipa a dispărut deja ca o nălucă, aruncîndu-mi priviri dușmănoase. Și-o fi zis că sînt un pervers fără margini. E drept că nici îmbrăcămintea mea indecentă nu m-a ajutat deloc ca să îi inspir incredere.

Nu mai știu cum s-a petrecut jumătatea de oră rămasă. N-am mai îndrăznit să ridic ochii din telefon și n-am mai vrut să răspund pozitiv la nici o eventuală cerere de asistență. A, arăbetele n-a tras apa, atît îmi amintesc.

28 aprilie 2016

Am coborît din afion pe la sfîrșitul după-amiezii. Am stat la coadă o vreme ca să am acces la un automat dintr-un cîmp de automate amenajat în mijlocul aeroportului. Cîtă vreme am stat la coadă, am citit pe diverse afișe ce nu aveam voie să fac: să vorbesc la telefon și să fac poze. Acolo am răspuns la niște întrebări încuietoare la care trebuia să răspunzi cu nu, mi-am luat singur amprenta de la mîna stîngă și m-am tras în poză, după care mașina mi-a dat o țidulă pe care era scris un X mare. Apoi am stat la altă coadă la un ghișeu deasupra căruia scria, intuitiv, X. După o altă vreme, polițistul, deloc glumeț, mi-a pus aceleași intrebări la care am răspuns cu nu, mi-a pus ștampila în pașaport și m-a lăsat să trec. Era deja seara.

Apoi am stat la coadă la închiriatorul de mașini, une erau alte afișe cu ce nu e voie să faci. Închiriatorul mi-a propus o grămadă de opțiuni suplimetare pe care le-am refuzat toate, că citisem în ghid că era țeapă, iar apoi am coborît în parcare să iau mașina. În lift erau alte afișe cu ce nu ai voie să faci. În parcare, nu mică mi-a fost surpriza să constat că îmi dăduseră un gipan imens și imediat m-am gîndit cum naiba o să fac să iau curbele cu el. M-am suit în mașină și am dat să bag a întîia, ca să pornesc. Am constatat surprins că nu se putea băga a întîia, dar mi-am dat seama imediat că n-aveam decît să bag pe D și dii căluț. Zis și făcut. Am ieșit din parcare noaptea și m-am trezit imediat pe o autostradă pe marginea căreia erau din loc în loc afișe cu ce nu aveai voie să faci. Traficul a încetinit la un moment dat și am dat să schimb viteza, dînd de făcăleț în stînga. Apoi traficul a repornit și m-am trezit cu motorul turat pe roșu la o viteză net inferioară a celorlalți și am fost cuprins de panică. Dar mi-am dat seama imediat, citind în instrucțiunile mașinii, după ce am ieșit de pe autostradă pe prima ieșire și după ce am găsit un loc să mă opresc într-o stradă sumbră că, dacă dai din levier, treci în mod manual. Aha, nu știam, mi-am propus să nu-l mai ating, dar a fost greu. Mi-am reconfigurat cu aceeași ocazie gps-ul ca să îmi arate mails și feets, că nu mai înțelegeam nimic. Am ajuns în sfîrșit la hotel, după vreo 20 de mails suplimentare făcute pentru că la un moment dat mă încadrasem greșit și m-am nimerit într-o zonă expres, fără nici un fel de ieșire și după ce m-au claxonat unii că nu făceam dreapta la semafor pe roșu. În parcarea hotelului erau pancarte cu ce nu e voie să faci.

M-am instalat în cameră și am mers la toaletă. Apa veceului era undeva foarte sus și mi se pare chiar că am văzut o aripioară de rechin învîrtindu-se acolo, dar nu pot să certific pentru că eram deja destul de obosit. Oricum, cînd apeși pe buton, conținutul dispare total într-un maelstrom însoțit de un zgomot de aspirație, iar vasul se umple la loc imediat. Robinetul dușului era un fel de manetă care se rotea de la dreapta la stînga în sens anti orar iar apa curgea cu debit aparent constant oricare ar fi fost poziția robinetului numai că la dreapta apa era rece, la stînga fierbinte iar la mijloc așa și așa. Dușul era fixat în perete și nu se putea desprinde ca să te speli cum trebuie peste tot.

A doua zi, după ce m-am sculat năuc pe la două noaptea și am reîncercat fără mare succes să adorm, am coborît voios la micul dejun, unde am mîncat în farfurii din platic niște bagels cu unt și o dulceață sub formă de gel și am băut o cafea lungă într-un pahar din carton. La mesele din jur erau diverși alți clienți. Cîțiva, mai uscați, vorbeau franțuzește, alții, puțin mai solizi, vorbeau nemțește sau limbi nordice iar restul, cu obezitate mai mică sau mai mare, chiar morbidă, vorbeau englezește amestecată cu spaniolă. La masa alăturată era o familie de grași care își încărcaseră troacele din plastic cu bagels făcuți sandviciuri cu omletă cu slănină prăjită pe care îi mîncau cu poftă nedisimulată.

Apoi am ieșit puțin la beach. Pînă ce mi-am găsit în sfîrșit un loc de parcare la un preț exorbitant, mi-am dat seama de fapt că gipanul meu era de fapt mașină fie mică, fie ieftină. Din cînd în cînd mă mai depășea cîte un suv, din care se auzeau bașii, cu axul roților la nivelul geamului meu sau cîte un lamborghini condus de un gangsta acompaniat de gagici siliconate în costume de baie așezate cu bucile pe spătarul banchetei din spate, în zgomot de bași. Pe motociclete nimeni n-avea cască. Am văzut chiar și cîțiva bicicliști lycra care înaintau timorați pe așa-zisa bandă de biciclete situată la dreapta șoselei cu șase benzi (pe sens).

La beach era plin de pancarte cu ce nu aveai voie să faci. Beach-ul era supravegheat de lifeguards mușchiuloși care se uitau cu binoclul și nu l-au lăsat pe fii-miu să se scalde singur. Cică să mă duc în apă cu el. Păcatele mele, dacă mă bag eu în apă, deja că mă ud, apoi el o să aibă grijă de mine, nu eu de el.

Apoi am fost la restaurant, la faleză, pe terasă. Din honey pe nevastă-mea, sweetheart pe mine sau guys pe toți nu ne-a scos chelnerița. De aia i-am și dat 20 la sută de gratuity la sfîrșit pe cartea de credit că na, a fost drăguțică și nici nu era grasă, ca mîncarea.

Iar seara, hai să vedem și noi apusul de soare că scria în ghid că tare mai e frumos. Pe plajă erau înșirate frumos vreo 100 de trepiede cu aparate și obiective scumpe, plus cîteva undițe la verticală. Cum am dat să trec prin față, cum a venit unul să îmi zică hi, how are you, n-ai vrea să te dai la o parte că îmi bulești imaginea și n-o mai pot da pe feisbuc?

Și cam atîta. Ar mai fi și altele de povestit, cu aligatori și alte prostii, dar nu-i interesant, mai ales că nu sînt chiar așa de sigur că ați ajuns chiar și pînă aici.

29 martie 2016

M-am înhăitat în ultima vreme cu un imperialist american, A., fără ocupație, stă în 16ème.

Am plecat duminică dimineață cu el, cu vîntul din spate, ca să ajungem pe după amiaza la Soissons. Erau 100 de mails de făcut. La noi, în Europa, pragul psihologic la biciclit e de 100km. La ei, în Steits, e de 100 de mails. A. nu știe să numere decît în mile, picioare, yarzi, farănhaiți și nu dă semne că ar vrea să învețe puterile și multiplii lui 10. Și-a păstrat numărul de telefon american, astfel încît devine complicat să-l suni, așa că cel mai bine îi trimiți un mesaj pe feisbuc. Știe franțuzește cît de cît, dar nu vrea.

Era călare pe un Specialized Tarmac echipat cu Sram Red și cu roți Zipp 202 carbon. Pe ghidon trona o cameră Gopro cu care m-a filmat tot timpul din mers pe la spate de m-am trezit cu fundul pe feisbuc după aia. Ne-am oprit pe drum să filmăm și să tragem poze la toate castelele, castelașele, donjoanele, donjonașele, abațiile, abațiașele și la toate monumentele cu morții din războaie întîlnite pe parcurs. A doua zi am găsit pe feisbuc toate pozele, cu un lung text explicativ poetic la fiecare, mai ales la cele cu monumentele eroilor. Mi-am amintit că îl văzusem mai demult pe A. pozat cu uniformă de aia albă de marines și că dă laic la tot ce este poză și text cu WW I și II.

Mi-a zis că are 50 de ani și că a înscris o clauză în contractul de mariaj cu actuala lui nevastă că are dreptul să biciclească oriunde și oricînd, fără să i se poată reproșa nimic. Neveste a tot avut, din cîte mi-am mai dat eu seama, că are pînă acum minim 4 fete destul de mari, iar cu femeia lui actuală are doi băieți, dintre care unul în vîrstă de cîteva luni. Nevastă-sa e franțuzoaică de origine marocană, iar băieții au prenume cu o anume rezonanță. Mi-a zis că, din cauza asta, a luat decizia să vîndă tot ce are în State și să se mute cu totul în Franța, pentru că atmosfera este mult mai respirabilă din punct de vedere politic aici. În plus, Franța este o țară mult mai prietenoasă cu bicicliștii decît Statele Unite. Mai are de adus vreo două biciclete de acolo și gata.

Am ajuns la Soissons pe la vreo 3, împinși de vînt. Ne-am pozat la catedrală și ne-am urcat în tren. Pe drumul de întoarcere, ne-am trimis reciproc tone de poze prin FB.

27 februarie 2016

Gata, am plecat de la ceață. După șase zile pline la munte, m-am ales cu o durere cinstită de picioare și cu o ureche înfundată. 

Și cum conduceam eu liniștit mașina pe autostrada încărcată, mai depășeam, mai eram depășit, normal, simt la un moment dat cum îmi suflă unul puternic în ceafă că nu încăpea de mine. Băi și îmi dădea ăla blițuri de nu mai putea! Eu n-aveam unde să mă dau, în față era un cîrd de mașini, în dreapta nici o gaură, mai stai și tu, nenea, pînă se mai eliberează un pic, ce naiba. După o vreme, reușesc să mă vîr cu greutate între două mașini că nu mai puteam de stress. Mă depășește dobitocul și, ce crezi? Era un beemveu de neam prost, cu număr de Iași. L-am urmărit cu privirea cum făcea la fel și celorlalți: blițuri la greu, depășiri pe dreapta, băgat în fundul ăluia din față, toate astea la 150 la oră. 

Ptiu, drace! M-am simțit ca la Podu Iloaiei într-o zi de august.

25 februarie 2016

Fusesem acum cîțiva ani să văd o expoziție de artă. Nu că aș fi mare amator sau mare cunoscător, dar expoziția asta era ceva diferit de muzeele alea soporifice pe care trebuie să le bifezi pe listă cînd vizitezi un oraș nou. Expoziția asta conținea o sumedenie de instalații menite să îți ia ochii și urechile cu fel de fel de efecte speciale în care să te pierzi de să nu mai știi cum te cheamă.
Amintirea cea mai puternică de atunci o am de la camera cu ceață. Scria la intrare că dacă ești bolnav de nu știu ce, e bine să nu intri. Am intrat așadar într-o încăpere învăluită într-o lumină vag albăstruie despre care nu se știe prea bine dacă venea din tavan sau din pereți. Și încăperea asta era plină de ceață groasă. Era atît de groasă, încît dacă întindeai mîna, nu puteai să-ți vezi palma. Brațul dispărea pur și simplu. După cîteva minute, nu mai știam care e stînga sau dreapta, dacă mergeam sau dacă stăteam pe loc, pe unde am intrat, pe unde se ieșea. După alte cîteva minute, un fir de transpirație mi se prelingea pe spinare, cu chiu cu vai am ajuns la un perete pe care, pipăindu-l, l-am urmat și am reușit să găsesc astfel ieșirea. Cîteva zile după aia, dacă închideam ochii, mă regăseam instantaneu în camera cu ceață, cu o vagă senzație de disconfort.
Cred că Dynamo îi zicea expoziției. Asta și o expoziție de Ron Mueck mi-au plăcut în ultimii ani, dar asta e altă poveste.

Azi am urcat cu un telescaun pe la vreo 2000 și ceva de metri altitudine. Nu era cine știe ce frumos afară, cam ningea, dar norii erau oarecum deasupra. Cînd am ajuns sus, pînă ce m-am tîrît cu schiurile pînă la buza pîrtiei și am început să cobor lejer în derapaj, m-am trezit brusc într-un nor. Nu se mai vedea nimic, cădea o ninsoare cu ace de gheață care se lipeau de ochelari, totul era alb, bețele ce delimitează pîrtia dispăruseră, nu mai știam dacă alunecam sau nu. Cînd credeam că stăteam pe loc, mă dezechilibram trecînd cu schiurile pe o movilă de zăpadă. Din cînd în cînd mai auzeam  pe cîte vreun schior expert cum trecea în viteză. Băiatul meu mă mai striga de undeva de jos să afle de ce naiba nu  mai vin. Cu chiu cu vai ajungeam lîngă el, după care îl pierdeam din nou și iar orbecăiam, iar mă striga și tot așa, 4km.
Acum stau întins și mi-e frică să închid ochii.

Noroc ca diseară am rezervat o masă la restaurant. Luăm o fondue și ceva vin de Savoie. Cred că trece.

Quand te reverrais-je, pays merveilleux ...

08 ianuarie 2016

Blocurile se împart în două categorii:

1. cu scări de 8 trepte
2. cu scări de 16 trepte

La cele cu scări cu 8 trepte intri pe casa scărilor. Pe stînga stă Ghizunt iar pe dreapta familia B...escu. Urci cele opt trepte:
"Un-doi, un-doi, bateți pasu-ncet cu noi"
și ajungi pe o platformă cu un geam mai mult lung decît înalt, cu perdeluță pe ață, unde faci stînga-mprejur și mai urci încă 8 trepte:
"Un-doi, un-doi, bateți pasu-ncet cu noi".
Ajungi astfel la etajul unu, unde stau doamna Billes, familia Galan și noi.

La blocurile cu scări cu 16 trepte un culoar lugubru pe dreapta duce la cele trei apartamente de la parter iar pe stînga urci direct la etajul unu:
"Un-doi, un-doi, bateți pasu-ncet cu noi
  Un-doi, un-doi, .... bateți .... pasu-.....ncet ........cu ........ noi"

Mai sînt variante cu blocuri de 16 trepte, mai cu seamă cele cu unități de desfacere la parter. Acolo nu sînt apartamente jos și se urcă mai întîi pe o scară de 8 trepte pînă la cutiile poștale:
"Un-doi, un-doi, bateți pasu-ncet cu noi"
după care se continuă normal pînă la etajul unu:
"Un-doi, un-doi, bateți pasu-ncet cu noi
  Un-doi, un-doi, .... bateți .... pasu-.....ncet ........cu ........ noi"
sau
  1-2-3-4-5-6--7--8--9--10---11---12---13-----14------15-------16
Acolo stau fam Gr...iță, fam Popescu și fam Georgescu.
Încă o serie de 16 trepte și ajungem la noi, pe palier cu fam S...ier și baba Greblă.

De cînd ne-am mutat în 1981 într-un bloc din ăsta intermediar și pînă cînd am plecat în lumea largă, am trăit în permanență un sentiment de neîmplinire. Constructorii, probabil dintr-o eroare, au pus mai întîi o scară cu șapte trepte în loc de opt:

"Un-doi, un-doi, bateți pasu-ncet cu"


11 decembrie 2015

Robert de Niroshan a plecat prin septembrie să exploreze alte orizonturi. Îmi pare rău că n-am apucat să discut cu el despre recentul scor al partidului FN la alegerile regionale, dar cred că e destul de bucuros. În locul lui a venit alt ucenic, tot de printr-un cartier sensibil.E student pe undeva la Evry. Nu înțelege de ce trebuie să învețe o grămadă de materii inutile la fucultate și de ce profii îi tot cer lucrări peste lucrări. În prima zi ne-a zis că mănîncă doar halal, în a doua și-a cumpărat un aifon iar în a treia s-a învoit după amiaza pentru că avea de bătut pe vreo doi tipi care se luaseră de fracsu la școală. E totuși băiat bun, deși nu m-a crezut cînd i-am zis că în Coca Cola există și urme de alcool, conform unui articol apărut acum cîțiva ani în presa de specialitate.

În birou mai este și un șef de proiect, musiu Șarlă de Bîrzoi, în etate de 29 de ani. Îl poreclim Charlotte. Stă cu domiciliul la Versailles. Fratele lui mai mare a moștenit afacerea familiei de la Bîrzoi. Șarlă, al doilea fiu, pe lîngă jobul de care se achită cît de cît, nu cine știe ce, e și ofițer de marină în rezervă. Dacă ar fi avrut un frate mai mic, acesta ar fi ocupat o functie în clerul catolic sau măcar într-o asociație de integriști catolici, că așa e la aristocrați din moși strămoși. Șarlă, fiind el ofițeraș de marină, nu a fost pe vapor în viața lui. Activitatea lui de ofițer constă, pe de o parte, în instruirea într-o sală de curs a unor djeunși trimiși de familii să vadă cam cum e cu armata și, pe de alta, în participarea la diverse ceremonii în uniformă de paradă. Are și sabie. În fiecare zi are deschis cîte un articol din Figaro pe ecranul Macului. Este împotriva mariajului homosexual și este pentru reintroducerea rigorii și disciplinei în școală. Nu e foarte clar cum, pentru că e totuși împotriva pedepselor corporale. Ar fi totuși o modalitate, anume suprimarea alocațiilor familiale. Sarko a fost un foarte bun președinte, deși a bombardat Libia doar ca să nu se afle că Gadafi i-a plătit lui campania electorală. Trebuie de bombardat în Siria în locurile unde se mai află și populație civilă în proporție de cel mult 20% și că trebuie de mers alături de Rusia, aliat istoric al Franței, deși Putin își trimite regulat submarinele amenințătoare în rada portului Brest. Ucraina e un stat undeva la est. Uniunea Ioropeană trebuie să dispară iar granițele trebuie închise de urgență. Altfel e băiat bun, se poate bea bere cu el.

23 noiembrie 2015

Lunea trecută am ieșit la prînz în pelerinaj. Mai întîi am trecut pe la Quick. Acolo erau doar obloanele trase, cu un afiș că e închis în urma evenimentelor. Nu era nici un geam spart, nimic. La cîțiva metri mai încolo, pe trotuar, lîngă zid, erau flori și lumînări aprinse. La alți cîțiva metri, Decathlonul era deschis, dar înăuntru nu erau decît vînzătorii. Am trecut apoi de intersecție, paralel cu Stade de France. La colț, restaurantul era închis și avea placaj în loc de geamuri. Pe jos era improvizat un alt altar pe care trona măreț coroana de flori depusă de Bruno Lemaire, deputat. Niște fetișcane priveau mute la flori. Pe o barieră de securitate uitată acolo erau agățate eșarfe colorate. Am continuat pe jos o vreme, trecînd pe sub A86, pînă la Macdo. Era deschis dar, iarăși, nu erau clienți. Peste tot erau resturi de scoci din ăla roșu cu alb cu care fusese delimitat perimetrul. Vizavi e o agenție Manpower. Unul din geamurile agenției era găurit în mai multe locuri. Pe trotuar era o pată întunecată și umedă. Alte eșarfe agățate de gard.

Azi era deschis la Quick. La intrare, un paznic controla clienții la centura de explozibil. 

14 noiembrie 2015

Ieri n-am mai plecat cu bicicleta la servici. Mă cam dureau picioarele și, în plus, un cauciuc era uzat. Comandasem niște schwalbe marathon plus pe care nu apucasem să le montez. Apoi era vineri 13 și în ultima vreme automobiliștii dau mari semne de nervozitate, așa că n-am vrut să forțez norocul.
La Saint Lazare am văzut militari vigipirați. Nimic deosebit. La Gare du Nord am așteptat 10min un RER, era nu știu ce pană din cauza unui semnal de alarmă tras aiurea.
La Saint Denis totul era calm. M-am instalat în birou, am citit mailuri, m-am certat cu un bou care vroia să îi fac un sau logic între două stringuri. Pe geam se vedea frumos Stade de France la o zvîrlitură de băț. Aprinseseră luminile pe stadion pentru meciul din seara respectivă. Pe autostrada ce șerpuiește pe lîngă stadion nimic deosebit: aceleași ambuteiaje, depășiri periculoase, motociclete făcînd slalom printre mașini, ambulanțe cu girofarul aprins, mașini de poliție. Dincolo de stadion e o esplanadă cu un Quick la care mai mergem la prînz cînd la cantină chiar nu se mai poate. Lîngă Quick e un Decathlon la care îmi cheltui regulat salariul la raionul de biciclete.
Am ieșit la prînz prin cartier, să mă plimb. Poliția ridica toate mașinile parcate pe marginea drumului ca să evite eventualele incendii cu ocazia meciului.
Am revenit în birou. Aprinseseră  în plus niște lumini violete pe Stade de France.
Mi-am amintit că RER-ul mergea prost și am regretat că nu eram cu bicicleta. Îmi cumpărasem săptămîna trecută dintr-un magazin de hipsteri de pe Rue de la fontaine au roi din Paris niște pantaloni de commuter de care eram foarte mulțumit și mîndru. M-am certat din nou cu boul cu stringurile drept pentru care am hotărît să nu mai fac nimic util pînă seara. Am ieșit de la birou. Tot cartierul, vidat de mașini, era înțesat de poliție care controla suporterii la ieșirea de la RER. Le confiscau berile și pe unii îi percheziționau.
M-am oprit la Defense într-un magazin de țoale. Paznicii controlau sumar lumea în genți la intrare. Mi-am luat trei perechi de ciorapi și două perechi de chiloți de pe raft și am mers la casă. Casierița m-a întrebat clipind ghiduș dacă totul s-a petrecut bine. Apoi am mers pe jos pînă acasă. Mi-am montat cauciucurile noi, înjurînd sporadic printre dinți pe inventatorii butucului cu viteze integrate și a frînelor "rollerbrake". Pe la 9 și jumate am dat drumul la televizor.
Gata.

25 august 2015

Nucă vreau ca să mă laud, dar orșicît. Azi am urcat pe Galibier cu bicicleta. Mi-a plăcut. Ceva deosebit.
Maladieț, aș spune. Maladieț.


07 august 2015

La noi la cooperativă avem patron nou. Și patronul ăsta, după ce a plătit patronului vechi cele 15-20 de miliarde luate de la bancă, s-a pus pe tăiat, normal. A tăiat cam din orice: din hîrtia de imprimantă, din hîrtia igienică, din săpun, din sala de sport, din aerul condiționat, din cantină, din mobilier, din proiecte și din prestatorii de servicii care se aflau cu treabă pe la noi, cîștigînd un ban cinstit. Din noi înșine încă nu a tăiat, dar va veni ea și vremea noastră. Chiar dacă Moș Crăciun nu există, sper totuși că va însoți tăieturile acestea ultime și de o compensație financiară.

Cum totuși nu poți să desfășori o activitate fără activitatea în sine, se mai întîmplă, rar, să se mai deblocheze niște buget pentru cîte un proiect urgent și mititel.

Astfel, de vreo trei luni de zile, preț de două-trei ori pe săptămînă, cu colegul meu, J., văd diverși candidați de la firmele de prestări de servicii, dornici să ne ajute contra cost pentru realizarea acelor proiecte urgente pentru care s-au alocat trei lei și douăzeci de bani. Cum banii sînt puțini, nici calitatea cărnii nu e foarte mare. Așa că cele două-trei interviuri pe săptămînă sînt o sursă inepuizabilă de distracție. Ne așezăm frumos în sală cu laptopurile deschise, cu punga de popcorn alături și privind deasupra ochelarilor la candidații în costum veniți să ne uimească cu cunoștințele lor  tehnice vaste despre java, internet și alți tovarăși. Candidații sînt însoțiți de agentul lor comercial. Acesta e îmbrăcat la patru ace, pute a parfum scump și a căcat, că tocmai a fost la toaletă, iar răsuflarea-i fetidă e plină de aburi de la cafeaua de la mașină pe care tocmai a sorbit-o. La început e limbut, prezintă pe larg ce tare e firma lui, ce ingineri competenți ne-a adus el acolo, numai pulpă. După aia, J. și cu mine îi spunem să tacă și punem întrebări tehnice simple candidatului lăudat. Iar întrebările noastre rămîn cel mai adesea fără răspuns sau cu răspunsuri false sau cu răspunsuri de-a dreptul comice. Comercialul devine livid, spune că nu înțelege, doar și-a ales cu grijă mînzul, să îi mai dăm un test în scris, că nu se poate așa ceva.

Ieri a fost ceva mai diferit. Am văzut doi dîrlăi, mari specialiști java, 5 ani de experiență fiecare. Erau veniți cu comerciala lor, o petasă blondă oxigenată, tencuită cu ruj roz, căreia i se vedeau chiloții albi sub fusta mulată, extrem de scurtă, de culoare roz. Din păcate, candidații nu s-au ridicat la nivelul tehnic al comercialei. Pe alocuri, nici eu, nici J. nu ne-am putut stăpîni zîmbetele la perlele scoase de cei doi. Vai, a susurat dulce fătuca, făcînd cu ochiul rimelat, dar întrebările voastre sînt foarte grele iar voi sînteți foarte duri cu ei, ț ț ț ț!

Știu că tipii ăștia și comercialii lor au zilele numărate în cooperativele lor respective și mi-e milă de ei că na, au și ei copii de crescut și credite de plătit. Dar, cum au rezistat pînă acum în meseria lor fără să îi ia nimeni la întrebări? Cine i-a ținut pînă acum? Și de ce naiba nu mai pun și ei mîna pe o carte?

08 iunie 2015

Am avut onoarea să o cunosc pe d-șoara Farida, doctorandă la un institut astronomic, ceva cu efemeride, cu ocazia unei curse cicliste la care am participat. Am pescuit-o pe un sait pe care mai întîlnisem și alte persoane fiabile, tipi și tipe cu un nivel în general bun, cu care mai făcusem niște ture faine de pedale.

Căutam așadar niște coechipieri pentru o cursă de hipsteri rapizi și bărboși, mai andărgraund, așa, o ștafetă de nouă ore pentru echipe de trei oameni. Și, după vreo săptămînă de așteptat, îmi răspund unul, S. și Farida asta. Cu S. mai vorbisem dar cu ea, nu. Aș fi preferat totuși să fie Tatiana (Kiev, gorod Kiev) căreia avusesem deja ocazia să îi apreciez calitățile de pedalatoare, numai că ea îl preferase pe Joao să facă echipă cu el. Barba lui Joao e mai faină și mai mare decît a mea, așa că am lăsat-o baltă.
Cum nu am avut alte propuneri, a trebuit să îi zic da Faridei, la urma urmei n-avea ce să fie rău. Oricum nu mergeam acolo să cîștig, dar orișicît.

Mă trezesc astfel sîmbătă dimineața, îmi pregătesc niște biberoane cu EPO și alte provizii bogate în zaharuri rapide, că ziua se anunță lungă, bag bicicleta demontată în portbagaj și plec ca să fiu la timp la linia de start. Vine și S., ne admirăm unul altuia carboanele lustruite în prealabil. Facem frumos o tură de circuit ca sa identificăm pericolele. Aruncăm cîteva priviri pline de ură echipelor adverse, printre care Tatiana, Joao și încă un mucea mustăcios cu coapsele atît de umflate încît nu putea să lipească genunchii unul de altul. Cu cinci minute înainte de start, apare și Farida, în fustă, călare pe o bicicletă de oraș din anii șaizeci cel tîrziu, ruginită, cu cauciucurile dezumflate și cîntărind cel puțin 50kg. Se scuză profund pentru întîrziere și ne-o prezintă pe mă-sa, pe nume Dilda, aterizată de cu seară direct din Kazakhstan special pentru eveniment, ca să-și încurajeze fiica. Mă uit la S., S. se uită la mine, ne uităm amîndoi la tătăroaicele astea două care vorbeau între ele într-o păsărească presărată cu cuvinte sovietice, aruncîndu-ne priviri dure. Imediat am avut o viziune cu mama Dilda călare pe un căluț mongol focos, străbătînd în galop stepele Asiei în bătaia vîntului, trăgînd săgeți din mers, incendiind sate întregi, luîndu-i pe copii în suliță și pe bărbați tîrîndu-i prin colb agățați de coada calului. Acuma ce-i de făcut, na, am zis că e în echipă cu noi, am zis. Ce-om face, doar nu ne-om risca pielea să le supărăm pe gingishanele astea!

Bun, explicăm Faridei care e mersul, e cursă cu ștafetă, da? Adică unul face ture de circuit cît de repede poate, în timp ce ăilalți doi așteaptă pe mal. Și, cînd nu mai poate, face semn, îi dă brățara din mers următorului, care face ture la rîndul lui cît de repede poate în timp ce ăilalți doi așteaptă pe mal. S-a înțeles? Deci tu faci cîte 20min că pari așa, mai fragilă, iar noi facem cîte 30-40. Sigur că da, buștean. A trebuit să fug după ea după ce s-a dat startul, ca să o opresc să îi mai explic o dată că era rîndul lui S. să facă ture.

Bun, și trec orele, de cîte ori era rîndul ei pierdeam cîte trei ture, mergea în ritm de plimbare, cu fusta ridicată pe coapse și cu lanțul scîrțîind la fiecare tur de pedală printre hipsteri bărboși pe carboane cu pinion fix, trecînd ca niște năluci transpirate. Mă-sa nu mai putea de mîndrie, maladieț, Farida, maladieț iar noi stăteam bătînd din drîmbă pe margine. Un moment de-a dreptul delicat a fost cînd stăteam așezat în cerc cu ele pe iarbă ca în iurtă și mă-sa mi-a propus să îmi interpreteze un cîntec popular din tribul ei la un instrument tradițional pe care îl purta mereu cu ea în rucsac. Nici nu mai știu cum am refuzat, am motivat probabil că folclorul național din Kazakhstan mi-a legănat copilăria la televiziunea sovietică și că nu eram în transa necesară. Noroc că mi-a venit rîndul să îmi fac turele.

Am dat din mine tot ce am putut, și zic eu că mi-a cam reușit. Am terminat ziua cu 130km făcuți cu o medie de 38km/h. S. a făcut și el tot pe acolo și cu încă 50km ai tătăroaicei, s-au adunat 310. Maladieț, dacă-mi permiteți, maladieț.

Am făcut niște cercetări posterioare pe feisbuc și le-am găsit pe amîndouă. Dilda are, pe lîngă pozele tradiționale de la turnul Eiffel, o imagine care o înfățișează călare pe un căluț mongol, dreaptă în șa, ținînd hățurile cu o mînă, privind dur și rece obiectivul. O altă imagine o arată cu o căciulă din blană de animal cu blană și cu un șoim cocoțat pe pumnul înmănușat cu zale. Dar are și o poză cu o rochie mulată secsi, cu motive de blană de tigru, cu ciubote peste genunchi, în fața unui tablou de la Luvru pe care sînt pictați niște tigri.

20 martie 2015

Robert de Niroshan este ucenic la noi în team. L-au angajat pentru că firma primește nu știu ce reducere de impozite dacă angajează ucenici, dar și pentru că locuiește într-o suburbie sensibilă și astfel primarul suburbiei sensibile unde s-a implantat firma nu poate să mai spună că nu angajăm băștinași. E student la nu știu ce facultate și visează să cîștige 100 000 de euro/an după ce termină studiile, numai că nu prea muncește pentru suma asta, se păstrează pe mai tîrziu. E srilanchez tuciuriu de origine. Taică-su are musteți și maică-sa nu se epilează iar el se dă cu un parfum cam puturos. Ne povestește mereu despre ce isprăvi face cu băieții din cité-ul lui, despre cum ard mașinile pe acolo și ce droguri se mai vînd. Are un macbook și vine cu mașina la birou. Este mare fan de Marine Lepen, convins fiind că, de îndată ce ajunge asta președintă, o să pună ordine în toate cele.

Dar nu mai știu de ce am îneput să zic de Niroshan. Am plecat de la servici luni seara cu bicicleta. Era soare și frumos. Clădirea companiei e într-un cartier nou, ieșit din pămînt în cîteva luni de zile. Imediat ce ies de acolo, trebuie să traversez o bucată de St Denis și alta de St Ouen, numai pulpă. La intersecția de la ieșirea din zona aseptizată, dau să ocolesc niște mașini și văd de departe cum un djeuns sparge cu o rangă geamul unui autoturism oprit la semafor după care dispare rapid cu geanta furată din mașină după colț. Operația a durat 10 secunde în total, prinde orbul scoate-i ochii. Alți djeunși care se jucau cu un pitbull în stația de autobuz, probabil prietenii făptașului, s-au apropiat ca să o consoleze de dama care tocmai ieșise din mașină să se lamenteze.

Avem gard înalt la servici, cu țepi ascuțiți și cerberi la intrare. Clădirea se ridică lîngă autostradă. Ca să treci autostrada, mergi printr-un tunel pe pereții căruia se află graffiti mobilizatoare, cu mesaje explicite pentru femei, arabi și evrei. În pauza de prînz tunelul se umple de salariați care caută un loc liniștit unde să-și fumeze și ei jointul. Pe intranet se publică regulat articole cu avertismente securitare: să avem grijă cum circulăm, să nu vorbim cu necunoscuții, să nu ne lăudăm cu smartfonul din dotare.

28 decembrie 2014