23 februarie 2024










Atît am avut de spus azi.

09 ianuarie 2024

Indata se fac 18 ani de cind exist pe aici. 

Pe vremea aceea era tare la moda sa iti expui nudul sufletesc totalmente gol pe blogul personal. Asta era nimic fata de ceea ce avea sa urmeze, cu feisbucile, instagramele si alti tovarasi. Imi amintesc cum, intr-o zi, plictisit peste masura de serviciul absolut neinteresant intr-un birou trist al unei banci, am decis sa imi deschid acest blog, prin care sa infierez curajos, de la adapostul anonimatului, comportamentele antisociale ale sefei. Recunosc ca la inceput mi-a facut un mare bine, mai ales ca in jurul meu se adunase o ceata de fani care imi validau glumitele, facindu-ma sa ma simt mai putin prost decit eram cu adevarat. Mi-am amintit de sefa de atunci cind a trebuit sa ii raspund azi putin cam enervat la un mail de-al sefei de acum. 

Prin 2005, la birou era un viitor pensionar care facea trafic cu foie gras. Si cum toata lumea cumpara de la el a trebuit sa dau si eu comanda de citeva ori, la sugestia insistenta a sefei, ca n-as fi vrut sa fiu pus la zid, tinar si nelinistit cum eram. Cind venea comanda, se incuia biroul pe dinauntru si se scoteau sticlele de vin din sertare si astfel o parte din foie gras era consumat la botul calului. Eu eram cam prizonier acolo, dar ce sa-i faci, asta era situatia. Noroc ca aveam blogul, unde ma revarsam anonim. Sefa tocmai divortase si ne punea la curent zilnic de ce se mai intimpla. Nu stiu daca o facea anumit dar periodic, cind avea ceva de imi spus, se rotea cu scaunul inspre mine si cracana picioarele, astfel ca imaginea chilotilor ei imi staruie si acum in minte. Intr-o zi l-am repezit mai tare pe un gras de la un alt etaj care ma sunase cu nu stiu ce. Am aflat ulterior ca sefa se afla cu el intr-o relatie sentimentala avansata. 

In fine, subiectul sefei s-a epuizat dupa o perioada, dar baza de fani inca nu incepuse sa se erodeze, asa ca a trebuit sa inventez fel de fel de glumite si de texte ce se vroiau spirituale, inspirate din vasta mea experienta de viata si din fina observatie a mediului inconjurator. Bineinteles ca trei sferturi din ce spuneam pe aici erau minciuni, dar imi contruisem totusi o lume imaginara in care ma simteam bine si un personaj autentic. Normal ca era autentic, pentru ca il creasem chiar eu din bucati alese pe indelete. Problemele au inceput in momentul in care personajul autentic a inceput sa se reverse putin cite putin in realitate si au venit si primele reprosuri cind s-au constatat primele decalaje dintre personajul real si cel imaginar. Imi amintesc cum s-a suparat un mos cu blog pe mine cind a venit la Paris si n-am avut timp sa ma vad cu el. M-a acuzat atunci ca-s frantuzit.

Dar astea sint de domeniul trecutului acum, oricum nu mai vine nimeni pe aici.

Afara a nins putin si acum e cu minus. Imi amintesc de zilele de iarna din orasul natal, cum stiam sa ghicesc ca va ninge dupa cum mirosea aerul de afara. Nu era tipenie de om pe strada, ma uitam lung pe geam, printre turturi, la cum venea noaptea devreme, nu era nimic de facut in oras, se mai facea patinoar citeodata pe terenul de sport al unei scoli si cam atit. Atit.

22 octombrie 2023

Am fost la magazin să cumpăr hrană pentru săptămîna ce vine. Mă plimbam printre rafturi și mă gîndeam nostalgic că nu știu ce să mai fac de mîncare, mi-am cam epuizat inspirația și nici nu prea mai am chef și copilașii plîng de foame cu mucii la nas și vai de mine, măi măi măi. 

Cînd am fost în Ro vara asta, fiică-mea și-a dat și ea seama că la întrebarea "ce faci?", nu se răspunde cu "bine", ci cu "vai de mine! măi măi măi!", sau eventual cu "cartofi". La astea s-a adăugat și "vino aici!" spus cu vehemență, atunci cînd am văzut o familie de români din UK pe marginea unei faleze abrupte, undeva pe o insulă din Mediterana. Doamna era o doamnă bine, finuță, gen scîndură, vopsită blond, cu pantalonași albi, adidași la fel, cămașă de in topit care aducea vag cu iile românești prin care se vede sutienul alb. Fata avea vreo 7 anișori, vorbea cu ou mai goș, luc ăt thaaat și s-a apropiat periculos de tare, cam la 1m de balustrada de piatră de pe marginea prăpastiei, pe care stăteam noi cu fundurile și mîncam cîte o înghețată cu gurile. Vino aici! Imediat a venit și daddy, care făcea poze cu telefonul ceva mai încolo. Se vede că stătea de mult în UK, că n-avea burtă, probabil făcea sport. I-a zis femeii că e proastă.

Și de atunci, de cîte ori mă vede fiică-mea că mă necăjește ceva, destul de des adică. îmi scoate una din astea. Ce drăguț!

Cum mă plimbam printre rafturi în căutarea inspirației, am trecut pe lîngă o pungă de prune uscate și m-au năpădit amintirile, vai de mine. Și a început să îmi plouă în gură, amintindu-mi de serile friguroase de iarnă cînd stăteam seara în bucătărie să ne încălzim de la aragaz în timp ce mama fierbea colțunașii, măi măi măi. Așa că am cumpărat prunele uscate, niște nuci gata curățate și încă una alta, zicîndu-mi în barbă că trebuie neapărat să fac și eu. Vino aici! i-am zis fiică-mi care se apropiase periculos de tare de raftul cu ciocolată.

Dar unde vroiam să ajung? Acasă. 

Am căutat rețete de colțunași, numiți și chiroști pe la noi. Am început cu o carte de bucate pe care am cumpărat-o acum cîțiva ani din România. E scrisă de un tip care trecea drept mare bucătar. L-am văzut chiar și la televizor cum gătea niște chestii monstruoase, pe principiul că dacă pui mult și gras, deci bun, nu are ce să iasă rău. Am înțeles că între timp a decedat.

Apoi am căutat pe internet. Am nimerit peste fel de fel de pagini scrise de tipi care se pretind "chef", de parcă bucătar e rușinos să spui, vai de mine. Eu pe vremuri mai mergeam la cîte un chef. La șef acasă n-am mers decît să îi car lui niște mobilă.

Am mai nimerit și peste blogurile unor așa-zis gospodini și gospodine, epigoni ai lui Păstorel Teodoreanu, care pretind că practică bucătăria tradițională, ca la bunica acasă, măi măi măi. N-am găsit nici o rețetă potabilă. Toate sînt cu "zahăr după gust", "făină cît cuprinde",  "dacă mai lipsește, mai adăugați puțin", "frămîntați cam ca la aluatul de tăiței". Unii chiar îndrăznesc să avanseze și niște cantități, dar nu spun prea precis ce trebuie de făcut după aceea. Totul este doar o aproximație grosolană, în care toți au ceva de vîndut, foarte ieftin: ba o mașină de frămîntat aluatul, ba un anume fel de zahăr, ba un sucitor, etc. Și rețeta, adică non-rețeta, e înecată intr-o mare de cuvinte inutile, diminutive multe și povești nemuritoare cu bunica, vai de mine.

Pînă la urmă i-am făcut cu făină cît cuprinde și zahăr după gust, am mai adăugat cînd a mai lipsit, au ieșit bine, am primit felicitări, mi-am satisfăcut nostalgia. Iar acum să lăsăm prostiile și să trecem la altceva.

Cartofi.

01 februarie 2023

Vai, nu mai pot.

Mi-ar plăcea ca atunci cînd vine cineva să mă vadă pentru o chestie, să îmi vorbească în propoziție, cu subiect și predicat. Aș vrea ca propoziția să fie cît de cît corectă. Aș vrea ca persoana să nu facă presupuneri prea optimiste despre inteligența mea și să îmi explice problema băbește. Aș vrea să nu mai considere nimeni că le știu pe toate sau că trebuie să le știu pe toate și astfel să știu prin telepatie care e  problema și să mai dau și o soluție.

Aș mai avea o urare pentru ăia care mă caută pe Teams și îmi spun "Hi, how are u", "Bonjour, ça va?" și după aia tac: să vă ia naiba. Nici nu vă mai răspund.

Sînt uzat, mai e mult pînă la pensie. Dacă știe cineva vreo metodă sigură de cîștigat bani mulți cu efort puțin, sau deloc, să îmi scrie, dar cu subiect și predicat.


30 octombrie 2022

Îmi pare rău să spun așa ceva, dar România e o țară de isterici cu SUV cu cutie de viteze automată. Osoz, Nitec și banda de comentatori adunați în jurul lor dovedesc asta dpdv teoretic în fiecare secundă. Pentru partea practică, tocmai am mai scăpat cu viață încă o dată după o săptămână de legendă.


23 iulie 2022

Da, încă mai exist.

Dar de Giovanni Bottesini și de elegia lui ați auzit vreodată?

22 mai 2022

De cîte ori scriu ceva pe aici, mi se întîmplă ceva nasol, fie mă cert cu cineva, pe acasă sau pe la birou, fie mi se sparge un cauciuc la bicicletă, fie mi se strică ceva prin casă. Că veni vorba de bicicletă, mi-am tras cauciucuri tubeless. Adică, în loc să pierd 10 minute ca să montez o cameră, mă chinui jumătate de oră cu booster de aer, cu lichid preventiv, cu ceva nervi, etc. După aia, umflu măcar o dată pe zi timp de o lună și ceva, pînă se întîmplă un miracol care face că în sfîrșit nu mai scapă pe nicăieri. 

Să vedem acum ce se mai întîmplă.

Dar nu despre asta vroiam să spun. Era pe aici un băiat deștept, un fel de Nicușor D., cu ceva medalii pe la matematică și purtînd un papillon extravagant. Cédric V. îi spune. Așa, și băiatul ăsta s-a băgat și el, entuziast, în politică, sub steagul lui Micron. A cîștigat un loc de deputat, a candidat la un moment dat la primăria Parisului, dar a pierdut cu brio, spre deosebire de Nicușor, căruia pînă la urmă i-a ieșit. Bine, avea și niște idei inovante, disruptive chiar, ceva legat de controlul traficului cu inteligență artificială. După aia s-a certat cu micronimea. L-au exclus sau s-a exclus singur și s-a făcut dizident. L-am văzut deunăzi la televizor, distribuind pliante electorale într-o piață, în propria campanie pentru un nou mandat de deputat. Acum e la ecologiști. Iar ecologiștii, în urma derutei de la prezidențiale, s-au dat cu Mélenchon. Deci, Cédric V. e cu Mélenchon, adică cu extrema stîngă. Extrema stîngă, ca extrema dreaptă, vrea afară din NATO și UE și nu vrea să trimită arme la ucraineni. Lui Cédric V. nu-i prea place să recunoască cu cine e dar, pînă la urmă, așa e.

Înțeleg că amicul Jérôme, cu care mai pedalez în weekend, își permite să fie melanșonist, că mai mult nu-l duce capul. Dar Cédric V. e, prin definiție, deștept. Pînă la urmă ce este deșteptăciunea?

25 aprilie 2022

Scriu și eu așa, ca să mă aflu în treabă, dar și pentru că nu am cui să mă plîng. Și am așa, un fel de tristețe difuză.

Uite, a venit în vacanță la mine cineva apropiat din Iași, doamna A., medic primar, o cunosc de mai bine de 40 de ani, cu fiică-sa, I., care merge la liceu la toamnă.

Cam știm care e treaba cu doctorii de vîrsta doamnei A. Au făcut 6 ani dificili de facultate, la care au intrat greu, 15-20 pe loc. Unii dădeau la medicină mai mulți ani la rînd pînă intrau. Ca să situez puțin atmosfera, pe vremea aia fetele făceau armata în facultate. Căminul studențesc se transforma în cazarmă timp de 2 săptămîni la sfîrșitul anului școlar, se îmbrăcau fetele la uniformă și plecau la instrucție și trageri pe Șorogari, cu niște căpitănese proaste a căror singură preocupare era să găsească noi modalități de umilire a soldatelor. Asta era în plus de ziua de armată obligatorie pe săptămînă din timpul anului. Și pe lîngă asta mai trebuia să mai și înveți pe brînci și să te mai și distrezi. Între timp a venit revoluția și chestia asta a dispărut din calendar.  

După cei 6 ani de facultate, urmau alți ani grei de rezidențiat, luat cu un examen greu, cu gărzi și o plată mizerabilă. Înțeleg că situația financiară a rezidenților s-a ameliorat sensibil în ultima perioadă, mi-a spus d-na A., cu oarecare invidie nostalgică în glas. Apoi trebuia de găsit un post, luai ce era, nu prea era de ales. Și ea, cu o specialitate grea, a nimerit într-un spital unde șefa de secție era efectiv o tîmpită care te băga și te scotea pentru orice motiv minor. Se pare că n-ar fi fost o situație singulară, căpitănesele alea din facultate făcuseră treabă bună. Gărzi făcea cîte 2 sau chiar cîte 3 pe săptămînă. Extenuarea era maximă, timp în care stătea într-un apartament cu 2 camere, mai trebuia să își facă o familie, să o cîrpească atunci cînd a început să scîrțîie,  apoi să o refacă și în plus să se ocupe de părinți bolnavi.

Acum d-na A. e într-un alt spital unde n-o mai insultă nimeni, face gărzi mai puține, e plătită cinstit, are o casă mare cu grădină, are aifon, au două SUV-uri acasă, etc. 

Dar, mă uit acuma la ea, se scoală dimineața, ia un pumn de medicamente și se hidratează în continuu. Se teme de curentul de aer și mă pune să închid geamul. Să nu meargă copiii prin iarba udă și să nu se joace cu robinetul din grădină, ca să nu răcească. Nu rîde deloc. Îi este frică să iasă din casă ca să se ducă să se plimbe puțin pe malul rîului din apropiere pînă se scoală fiică-sa. Asta vorbește monosilabic, din fund, cu mă-sa, atunci cînd catadicsește să ia nasul din telefon. A. nu are nici un fel de autoritate asupra ei. I-am arătat de unde se ia autobuzul ca să meargă în Paris ca să viziteze, dar am simțit că e stresată la gîndul să se urce în autobuz. Merge cu greutate, nu poate să mărească pasul și nu vede nici un interes să o facă. E stresată cînd i se adreseasă cineva pe stradă. Pe scurt, s-a băbit.

Inițial, ideea mea era să mă întreb așa: dar ce-i lipsește doamnei A. ca să se bucure ceva mai mult? Dar, pe măsură ce scriam și îmi aminteam amănunte din viața ei trecută, mi se părea că întrebarea mea nu mai avea sens.

Totuși, am remarcat că o grămadă de cunoștințe si membri de familie au cam același fel de a fi, în diverse grade de afectare, bineînțeles. Ba chiar mă surprind și pe mine la fel, mai ales atunci cînd sînt poreclit "demotivatorul". Și atunci, wtf? Dar ce cîmpii batem noi pe aici?

23 noiembrie 2021

Studiourile Mosfilm

Am văzut de curînd niște filme sovietice pe una din multiplele platforme de scurgere. Își mai aduce aminte cineva de "Mîna cu briliante"? Apoi am cedat insistențelor și mi-am luat abonament la Neftlics. Nimeni nu-i perfect ...

Așa că stau nopțile și mă uit la porcării, unele chiar pe derulare rapidă (1,25x sau chiar 1,5x, în funcție de porcăria la care mă uit).

La un moment dat am nimerit peste un film românesc. După care, am văzut altul, apoi altul. Am făcut o căutare avansată și am găsit în total 42. Dar cînd s-au făcut atîtea filme românești?

Bineînțeles că sînt acolo și clasicele filme mizerabiliste mult premiate cu care ne-am obișnuit deja. 

Și totuși, ce s-a întîmplat? Au început și ai noștri să mai spună cîte o poveste normală, fără pretenții metafizice, în care să nu fie vorba de regimul comunist?! În care să se audă ceva mai bine?! În care să fie actori frumoși care vorbesc cît de cît normal?! Bine, sînt niște porcărioare înfiorătoare, cu scenariu care patinează sever, cu mulți timpi morți și momente patetice. 

Dar recunosc că îmi plac așa de mult, ceva deosebit! Față de porcăriile echivalente amerloce, astea chiar mă fac să mai și rîd, mare minune!

09 august 2021

Cu riscul să supăr din nou, am niște observații după o săptămînă petrecută pe plaiurile natale.

Din cîte mi-am dat seama, preocupările oamenilor se învîrt în mare parte în jurul acestor subiecte:

- mașini
- trafic

Cu oricine am astat de vorbă, imediat după clasicele: cînd ai venit, cît stai, ce mai faci, expediate în grabă, a intervenit: ce mașină ai, cît costă închiriatul pe zi, cam mult, te-a prins vreun radar?

Și dacă tot astea-s subiectele, să vorbim și noi puțin despre ele, nu-i așa, că doar de acolo ne tragem cu toții.

Pe partea de mașini, toată lumea are și vorbește despre merțane, beemveuri, audi, în mare parte niște ocazii obosite de prin Germania, dar nu numai. Unii conduc mașini cu volan pe dreapta. Alții, mai răsăriți, încep să aibă și mașini electrice. 

Pe partea de trafic, n-am văzut de multă vreme mai multă agresivitate ca în săptămîna asta: depășiri din scurt, pupat în fund, șicane, claxoane, viteză mare spre foarte mare, mai ales noaptea, prin sate. Cu mașinile, că-s de ocazie, noi, cu cutii automate sau manuale, electrice, termice sau hibride, nu pleacă nimeni la drum fără să-și lipească un antenoi din acela uriaș pe acoperiș, ca să asculte de la camionagii și autobuzari dacă e poliție pitită cu radarul la curba de la Moțca, că în România, țară de căcat, altfel nu se poate. 

La o benzinărie, mă pun și eu acolo, să alimentez și vine unul cu o dubiță la pompa de alături, deschide geamul și începe să mă înjure copios, wtf. Într-o seară, la masă, după cefacicîtstai, unul mi-a zis chiar că l-au prins curcanii cu 150 în localitate, mama lor, că stăteau ascunși, la peșteală, și nu i-a văzut din timp. Merge lumea la mare, la munte, vine înapoi de la mare, de la munte și, în loc să povestească despre ce răsărit/apus mișto au văzut, cum și-au tras-o romantic, pe nisip/pe o stîncă, îmbibați cu alcool după ce au mîncat la restaurantul ăla bun, încep să-ți spună de cum l-au șuntat pe fraierul ăla de polițai care stătea cu radarul în boscheți la Sârca.

Asta este. Ce să-i faci? N-ai ce-i face.

01 iulie 2021

Pe la noi prin patrie, conservatorul este o instituție de învățămînt superior unde se studiază muzica și de unde ies compozitori, interpreți, muzicologi și alți tovarăși. Pe aici e cam la fel, numai că lipsește cuvîntul superior din definiție. Adică da, înveți muzică (și dans), dar nu e facultate.

În general, profii de la conservator sînt plătiți de primărie, din impozitele locale și din cotizațiile elevilor, că nu e gratuit. Situația lor nu e chiar de invidiat, că mulți au contracte cu jumătate de normă sau au plata la oră. Nici salariile nu sînt chiar așa de mari. Mulți dintre ei mai au o meserie pe lîngă, alții sînt pensionari și vin să se ocupe și să își mai completeze veniturile. Cine e mai răsărit, mai cîntă într-o orchestră. Oricum ar fi, anul ăsta care a trecut nu a fost un an de sărbătoare pentru nimeni, cu atît mai puțin pentru ei.

Elevii sînt în general copii din familii "bune", sau aspirante, dar și adulți care se trezesc că vor să învețe să cînte la un instrument ca să își îndeplinească un vis al vieții.  Sînt așadar niște școli populare la care în principiu oricine se poate înscrie. În principiu, pentru că nu e gratuit, deși nu e chiar scump și pentru că e așa mare bătaie că nu pot primi pe toată lumea.

Fiică-mea termină al treilea an la conservator în oraș. Cînd am înscris-o, mă gîndeam că e o activitate așa, mai ca aerobicul sau aeromodelele: te duci o dată sau de două ori pe săptămînă, petreci un moment agreabil, scîrțîi puțin la vioară, mai schimbi puțin aerul viciat din învățămîntul republican, lărgindu-ți astfel orizontul. Dar nu, e ghebos: programa de învățămînt e aprobată de stat, faci solfegiu din ăla arid, de îți iese cheia fa pe nas, instrument de-abia în anul doi. Primești note din cînd în cînd iar la sfîrșitul anului dai examen, cu juriu care se uită la tine peste ochelari. Am văzut copii plîngînd pe culoar, părinți care își certau progenitura că nu a trecut clasa, profi care vorbeau cu părinții să le explice că nu merge treaba, etc. În definitiv, intră cine vrea, rămîne cine poate, nu? Pe de alta, țiganii ăia care cîntă la scripcă după ureche, de plîng și pietrele, n-au făcut nici un conservator.

Și totuși nu e dracul chiar așa de negru. Profii, în ciuda condițiilor generale și în particular cele din ultima perioadă, sînt niște oameni ca lumea, care lucrează frumos cu elevii. Cînd mă duc cu fiică-mea la vioară, aștept pe culoar și trag cu urechea pe la uși. Alături e proful de baterie, care are o gaură în program cam cînd mă tîrîi și eu pe acolo. Termină cu ultimul elev, se duce să bea puțină apă și, pînă vine elevul următor, bate îndrăcit la baterie. Eu simt așa cum îmi zvîcnesc tîmplele cînd îl aud, așa de bine le zice. Puțin mai încolo e profa de chitară clasică. Nu știu alții cum sînt, dar eu, cînd aud un instrument acustic adevărat, live, fără intermediarul unui aparat electric, boxe, etc, mi se încrețește pielea pe vîrful capului de plăcere. Iar cînd ai încercat măcar o dată să scoți niște sunete cît de cît coerente dintr-un instrument, îți dai seama de efortul necesar și devii astfel mai indulgent cu greșelile. Și o aud pe profa asta de chitară care vorbește cu blîndețe cu elevul ei, pe care l-a trimis tac'su și mă-sa acolo să învețe muzica și nu se lipește nimic de el. Și chiar și așa, cînd aud cîteva sunete dintr-un studiu de Fernando Sor simt așa, un fel de evadare. De la altă ușă se aude ceva sonată masacrată a lui Beethoven la pian iar mai încolo ceva Bach la violoncel.

Apoi mai e cursul de solfegiu (FM - Formation Musicale). Cît au fost porcăriile astea de restricții, stăteam acasă și trăgeam cu urechea la cursul prin Zoom și mai învățam și eu cîte ceva. Mi se pare ceva extraordinar cum ajung oamenii ăștia să explice fracții unor copii de 8 ani și să mai și priceapă. Că asta cam e faza cu teoria asta muzicală, e o chestie cu multe fracții și puteri ale lui 2. Și totul are o logică de fier. La urma urmei, de ce nu ne cîntă o mașină care știe să citeacă o partitură, dacă totul e așa de logic, la ce atîta efort? :)


04 mai 2021

Mai aprind din cînd în cînd televizorul să mă mai enervez puțin. 

Invariabil apare pe ecran cîte un energumen de prin guvern sau de la vreun partid politic sau un funcționar de nivel înalt sau un doctor de renume internațional sau un epidemiolog, sau toate la un loc. De regulă are ceva de vîndut, foarte ieftin. Pe lîngă minim cele trei funcții pe care le deține simultan în diverse comisii, instituții sau firme, respectivul mînuiește la perfecție funcțiile exponențiale pe scară logaritmică. Cînd termină emisinuea de pe un canal, fuge repejor pe altul, astfel încît poți avea privilegiul să îi vezi mutra aproape non stop, dacă insiști. Nu știu totuși cînd mai are timp să meargă la toaletă, sau să își facă jobul lui de bază, la spital, la guvern, la firmă, etc, cu atîtea pe cap.

Îl vezi cum își umflă pieptul de plăcere cînd îți spune cu mîna pe inimă, sub privirile aprobatoare ale jurnalistului care pune întrebări grele, cam ca într-un interviu luat de Patapievici lui Liiceanu (sau invers), că singura lui grijă e sănătatea populației și că de aia e nevoie de deciziile alea dificile, cum ar fi sigilarea cu folie din plastic a raioanelor de chiloți și șosete din magazine.

Mă uit așa la ei și îmi amintesc de personajele alea, Villefort, Danglars și Mondego, de unde au plecat, unde au ajuns și prin ce mijloace.

17 martie 2021

Și-așa-mi vine cîteodată

Măi macronilor, castecșilor, veranilor și alți tovarăși, printre care n-aș uita-o pe proasta de mărăcineană și pe toți ăștia din opoziție, că-s socialiști, verzi, melanșoniști sau lepeniști,

măi merkelițo, ursulo, borisule, etc,

măi doctorilor care aveți impresia că lumea trebuie să semene cu un spital, care ne vreți pe toți bolnavi și închiși și pe care vă văd toată ziua cum jubilați din ce în ce mai tare cînd merge din ce în ce mai prost, și vă întristați din ce în ce mai tare cînd merge ceva mai bine,

măi jurnaliștilor și măi blogărilor de succes, măi moralizatorilor de circumstanță (nu știam că există atîția sfinți printre noi), măi data scientiștilor, măi utilizatorilor necontrolați ai noțiunii de "funcție exponențială", care vă bucurați și voi că aveți un căcat cald de mîncat de vreun an încoace,

măi oameni buni care umblați cu două măști și cu vizieră singuri pe cîmp, 

aș vrea să vă văd pe toți închiși undeva împreună, într-un țarc ermetic unde să vă păziți unii pe alții și unii de alții, să vă acuzați între voi că nu purtați corect masca, să analizați ce grafice vreți voi, să vă dați amenzi unii altora, să arvuniți viitorul copiilor voștri, să vă îndatorați voi între voi, să vă rambursați unii altora și să vă contaminați voi între voi cu ce viruși vreți voi și într-un final să muriți, dar mai repede.

12 decembrie 2020

Nu mai sînt glumeț de mai multă vreme. De fapt n-am fost niciodată. Mă mai ascundeam o vreme în spatele unui oarecare sarcasm și îmi plăcea să înfloresc lucrurile ca să induc dușmanul de clasă în eroare. Dar azi chiar nu mai am nici un chef.

Timp de cîteva zile au fost 6 grade cu minus. A nins frumos afară și s-a așternut ceva zăpadă.  În oraș, blocurile gri au izolații exterioare parțiale făcute în jurul apartamentelor de la etajele 1 și 3 sau 2 și 4 sau un apartament de la 1 și două de la 4, cu materiale moderne, frumos colorate. Audi-urile, loganurile și bmw-urile au invadat spațiile verzi dintre blocuri și trotuarele. Numerele mașinilor sînt pictate cu mîna pe plăcuțe mizerabile agățate care pe trunchiul unui copac, care pe peretele unui bloc. S-au mai construit și cîteva busturi cu Eminescu în plus. 

În afară de astea, orașul a încremenit în anii 80. Blocurile au aceleași intrări cariate, cu ușa din tablă cojită, întredeschisă, prin care se văd ochii unui cîine hămesit, gata să atace cînd intri. Vezi aceiași bătrîni necăjiți umblînd cu pași mici, de frică să nu alunece pe gheață, cu cușma pe ceafă, sacoșa în mîna dreaptă, printre dughenele de la piața mică. Diferența este că azi sînt obligați să poarte o mască mizerabilă sub nas. 

Covid are sau a avut multă lume, dar statisticile oficiale nu au nici o legătură cu realitatea. Mulți care se îmbolnăvesc nu spun nimic și stau acasă. Cînd moare cineva, asta este. La spitalul de covizi, bolnavului nu i se dă voie cu telefon, deși asta l-ar ajuta poate, măcar puțin, să urce încetișor panta și să mai vrea să trăiască. Cînd se duce acolo, sînt mari șanse să fie ultima dată cînd vede și aude pe cineva drag. Așa că de ce s-ar interna? Dacă moare cineva la spital, familia face tot ce poate să nu se scrie covid în acte la cauza decesului. Altfel, corpul se pune într-un sac și e aruncat într-o groapă în cimitir, fără nici un drept la o ceremonie. 

De ceva vreme îmi satisfac nevoia crescîndă de vulgaritate citind pe blogurile celor doi mari corifei ai bloggingului românesc. De fiecare dată cînd citesc pe acolo mă miră foarte tare deșteptăciunea lor și de cum se pricep ei la de toate: mașini cu cutii automate, societate, economie, rasism, drujbe, cultură, istorie și covid. Eu dacă aș fi director de strategie la VW sau la Dedeman sau președintele SUA i-aș angaja pe post de consilier IMEDIAT. Să vezi cum găsesc ei soluții simple cam la orice problemă, oricît de complicată ar fi! Mă gîndesc că ei și ghest posterii lor sînt cumva reprezentanți de seamă ai neamului, în perfectă armonie:

cu nesfîrșitele cartiere de blocuri gri
cu mașinile parcate claie peste grămadă pe trotuar
cu șoferii agresivi strivind pietonii cu ură
cu Tarom care îmi mută zborul cu 7 ore înainte de la Suceava la Iași și îmi spune să mă descurc singur să ajung la Iași
cu Petre care dă vina de 20 de ani, de cînd îl cunosc, pe moldoveni pentru toate relele care gangrenează orașul de căcat, București, de-a lungul istoriei
cu dătătorii de lecții de covid
și alți tovarăși

A, era să uit:

- Sxsdgfg"Țfff?
- Hă?
- Vorbiți românește?
- Da, cred...
- Sînteți staff?




29 octombrie 2020

 Necazul cu televizorul e ca daca vrei sa-l scuipi pe Micron intre ochi, murdaresti ecranul si atit.

Am ajuns sa il regret pe Scarcotzi, that is.