17 noiembrie 2016

Moment deosebit astăzi: am fost la primărie la concert de cîntece patriotice interpretate de corurile reunite ale claselor primare de la școala lui ficioru-miu, care a avut la un moment dat rol de solist.

Mi-am amintit de plăcerea pe care o încercam la ora săptămînală de cor din școala generală, pe care nu știam cum să fac să o sar. După multe străduințe ale mele, tovarășa J. m-a reperat pentru cîntat fals și m-a exclus din cor. A fost un moment de cotitură în cariera mea artistică pentru care îi multumesc pînă în ziua de azi. Făceam școală după amiaza și ora de cor era ultima de vineri seara, astfel încît eu și cu încă vreo doi-trei privilegiați aveam voie să ne întoarcem acasă cu o oră mai devreme, numai bine pentru Mihaela. Pînă să mă dea afară din cor, am executat și eu un concert din ăsta pe scena casei de cultură, interpretînd cîntece precum "Pui de lei", "Imnul eroilor", "Treceți batalioane" sau "Pe-al nostru steag e scris unire". Pe alea cu pionierii și cu Ceaușescu le păstram pentru serbarile de început și de sfîrșit de an.

Tovarasa J., cu care făceam și muzica, era o fire mai severă, nevrozată și răcnea binișor la noi. Tov. J., cînd povestea despre "Imnul eroilor", se inflama bine, vărsa cîte o lacrimă, dupa care iar o apuca isteria. Într-un an a avut niște necazuri urîte și a trebuit să lipsească. A înlocuit-o la ora de muzica o vreme fiică-sa, care ne vorbea îndelung despre jazz, Louis Armstrong, despre Verdi sau despre Beethoven. Din cînd în cînd mai venea cu chitara și ne interpreta niște bucăți de chitară clasică, de ziceai că e Narciso Yepes în persoană. Apoi a venit la oră tovarășa Sîmburica, dată dracului, mai nevrozată ca tov. J. Dar măcar nu ne punea să facem solfegii și nici nu ne vorbea de "Pui de lei". Ne aducea un magnetofon și ne punea să ascultam "Anotimpurile" și "Simfonia a V-a".

Oricum ar fi, corul a fost o experiență din care rețin că melodiile patriotice ale tov. J. îmi provocau o aversiune profundă. Și acuma, ce să vezi? Ficioru-miu, pui de imigrant, era mîndru din cale afară să interpreteze cîntece patriotice franțuzești. Băi, și cind au început copiii cu Marseieza, s-a ridicat sala în picioare ca la comandă de mi s-a făcut părul măciucă. Apoi au dat-o cu "Le temps des cerises", "La Carmagnole" și au terminat cu cîntecul partizanilor. La ăsta iar s-a ridicat sala în picioare și am remarcat cum unii dintre părinți vărsau cîte o lăcrămioară.

La sfîrșit, primarul de dreapta, amic cu sarcoți, a ținut un discurs, ceva cu valorile republicii și cu stînga decadentă, după care am luat un "vin d'honneur" care m-a lasat melancolic.

16 noiembrie 2016

Stăteam în echilibru la intersecție, așteptînd să se facă verde. Un djeuns cu nike și pantaloni de trening, turîndu-și nerăbdător scuterul, aștepta la semafor în mod excepțional lîngă mine. Eu nu mișcam nici măcar cu un centimetru. După o eternitate, fix cînd eram pe punctul de a pune un picior jos, învins, se făcu verde, îndreptai ghidonul și dădui să plec, ușurat. Scuterul pîrîi scurt și apucai să îl aud pe djeuns cum îmi lansează admirativ un bravo msio. Mi-a dat deci kudos. Trebuie să învăț să fac wheelie de acuma.

11 noiembrie 2016

Pedalam în neștire pe un drum ud și plin de frunze moarte. Cerul era acoperit și bătea un vînt umed din vest nord vest. Garminul afișa 3 grade. De roți și de cadru se prinsese o mîzgă scîrboasă și mă gîndeam cu groază la ce aveam de curățat după.

Printre clănțănituri de frig, gîndurile îmi zburau aiurea. Mă gîndeam la ziua armistițiului, că din loc în loc erau oameni adunați la ceremonii în fața monumentelor cu morți în războaie, la lepena care mustăcește cu plăcere nedisimulată, la sarkoți, la putin și la cunoștințele mele din Neșvil Tenesi, românași din Galați, care m-au tot bombardat în ultima vreme cu articole de pe echivalentul local al lui expunere.com și care acuma mustăcesc și ei cu plăcere nedisimulată.

Dintr-o dată, fără vreun motiv anume, am început să cînt în minte, cu vocea suavă a lui Mihai Constantinescu, amintindu-mi și cuvinte, și muzică, de ca și cum tocmai se terminase Lumea copiilor la televizor:

Maria Mirabeeelaaa,
Doi criiini cu oooochi de poveeești
Sub cerul ca umbrela
Alături de prieteni
Ce biiiine-i să trăiești

Și astfel m-a cuprins un fel de stare de veselie nedisimulată.

21 octombrie 2016

M-am gîndit să mă reconvertesc profesional. Cred că o să îmi deschid un atelier de reparat biciclete.

Pînă reușesc să concretizez ideea, învăț pe brînci.

Totul a început cînd mi-am dus cursiera de carbon la revizie. Vitezele se schimbau greuț și aveam un zgomot enervant în butucul de la pedalier. Așa că m-am dus la un moș care ține un butic la Levallois și la care mai fusesem înainte. Mi se părea cam scumpuț dar mi-am zis că măcar face treabă bună. I-am lăsat carbonul și l-am recuperat după vreo două zile. Avea ghidolină nouă, Lizzard skins, cabluri noi, cică îi desfăcuse butucul și îl curățase. Arăta bine. Vitezele se schimbau ușurel, dar zgomot în pedalier tot făcea. Am dat jos o pedală, am pus niște vaselină și am montat-o la loc și n-a mai făcut nimic.

Între timp, mi s-a stricat butucul de pedalier de la bicicleta de oraș. Iar la moș, alți bani, altă distracție.

După vreo 200km, nici vitezele nu au mai mers la cursieră. Așa că am dat de pe internet jos documentație de la Shimano, mi-am mai cumpărat niște scule și am reglat singur problema. Am băut pentru asta.

La vreo două săptămîni, butucul nou de la bicicleta de oraș a început să facă figuri. M-am dus la moș să îi dau cu bicicleta de cap și cică vai, a uitat să strîngă șurubul, cică să vin diseară că mi-l face. Băi, tu crezi că mie îmi arde de venit la Levallois cînd îți cîntă ție? Hai, treacă de la mine, că acuma ce-oi face?

După aia am fost la munte cu cursiera. Butucul curățat de moș a început să joace și el în soclul lui de carbon. Iar la Levallois, să-i dau cu carboanele de cap. Că hîr, că mîr, că trebuie să îi schimb rulmenții, că nu are piesa, că să îl mai sun, moment în care am zis gata. Am început să sun la alte buticuri, care îmi ziceau să vin ba peste o săptămînă, ba peste o lună, ba că n-au.

Și atunci am început să mă documentez. Am aflat astfel că butucii la bicicletele astea mișto sînt de mai multe feluri: BSA, cu filet englezesc, cu filet italian, press-fit, cu diametrul axului de 24mm, cu diametrul axului de 30 mm, BB86, BB30, BB386 EVO, cu axul mai lung, cu axul mai scurt și alți tovarăși.

În fața acestei diversități, mi-am mai cumpărat niște scule și am început să desfac. Am înțeles astfel că aveam nevoie de niște rulmenți BB386 EVO press-fit. Am mai citit cîte ceva și am înțeles că 386le ăsta acceptă numai axuri de 30mm diametru. Totuși, eu aveam unul de 24. Cum paștele mă-sii? Am mai citit cîte ceva și am mai vizionat niște filmulețe pe youtube și am descoperit că rulmenții mei erau mai speciali. Și am mai înțeles că moșul folosise un ciocan cam prea mare ca să îi scoată, așa că îmi atinsese cadrul. Prinde orbul scoate-i ochii, că nici chitanță nu îmi dăduse pentru reparații. Așa că mi-am folosit mintea de inginer și am instalat, după alte lecturi și filmulețe, un butuc 386 adevărat, care e totuna cu BB30, dar mai larg și am schimbat și pedalierul cu unul de 30mm. Acuma merge brici. Am băut în cinstea victoriei.

Între timp l-am înscris pe junior la un club de MTB. Am fost cu copiii în pădure cu bicicletele, unde am constatat că juniorul avea probleme la urcat dealuri, că avea pinioanele prea mici. Așa că m-am pus din nou pe citit și privit filmulețe, am cumpărat ce era necesar și am schimbat tot: lanț, cabluri, deraioare și pinioane. A mers din prima. Am băut.

Încurajat de precedentele victorii, a venit vremea să schimb plăcuțele de frînă la MTB-ul meu. Trebuia să fie o operație ușoară, conform documentației de la Avid și filmulețelor privite dar s-a transformat în coșmar. Așa că a trebuit să mai cumpăr niște seringi și niște DOT 5.1 ca să sîngerez frînele. Mi-a ieșit după vreo două zile de încercări, de înjurături, rugăciuni fierbinți și filmulețe pe youtube. Am băut.

Ca să concluzionez, bicicleta m-a costat anul ăsta mai mult decît mașina. Ce-i drept, la data de azi mă apropii de 11000 de km de pedalat și doar aproape jumătate de șofat.

Dar de-acuma știu să fac cam tot. Nu mai pun în veci piciorul într-un butic de reparat biciclete.

Să bem, așadar.

11 septembrie 2016



Din ediția de anul ăsta a "cursei" Levallois - Cabourg, 225km, care a avut loc ieri și la care am participat, nu îmi amintesc decît urmatoarele:

  • roata din spate a celui care mă preceda
  • vîntul din față
  • viteza nebună
  • stressul că o sa intre vreun bou în mine
  • căzătura spectaculoasă a unui tip care a intrat cu roțile în șanț, după care a reintrat pe șosea în fața mea, făcîndu-mă să pun frînă și să las jumătate din guma pneurilor pe asfalt
  • mirosul greu, la 10 biciclete distanță, pe care îl degaja un tip care probabil că își trăia viața în unicul costum de ciclist pe care îl poseda, amar de cel care stătea în spatele lui
  • ochiul bandajat al lui A.


Nu îmi amintesc așadar nimic din tărîmurile prin care am trecut deși, pe hîrtie, parcursul era foarte fain.





 

03 septembrie 2016

Și acuma una mai tristă, așa, de început de septembrie, dacă tot a început școala.

Am fost două săptămîni la munte. Frumos tare, numai englezi prin jur, nu s-ar zice că le place prea mult să fie aut. De cîte ori mă intersectam cu vreun biciclist pe un drum de munte, cum deschidea gura, cum îi auzeam accentul britanic. Am urcat și eu, ca omul, pe diverse dealuri de pe acolo: Joux Plane, Ramaz, Encrenaz, Joux Verte, Colombière, Aravis și alti tovarăși. Sînt destul de mulțumit, ca să zic așa. M-am dat și pe bike park MTB, cu juniorul, am strîns din fese de n-am mai putut de frică: hîrtoape, salturi, viraje din alea făcute cu lopata ca să le iei mai repede, englezi cît încape. Eu, puțin mai încetișor, probabil din cauza unui instinct de conservare mai exagerat, dar încercam să mă tratez.

Azi am organizat un ride de 120 de km, un Gran Fondo, cu ocazia începerii școlii. Am stabilit întîlnirea la 7:30 dimineața și am zis că e med-fast cu ceva dealuri, ca să se opereze o selecție naturală printre candidați și să nu se prezinte acolo toți agaricii. Așa că am putut conta numai pe persoane serioase, printre care și A., imperialistul american. Și cum mergeam noi, așa, med-fast, la un moment dat, suedezului din față îi crăpă un cauciuc, asa ca ne oprirăm ca să reparăm. In timp ce-l ajutam pe suedez, icnind din cînd în cînd la eforturile sale de a scoate cauciucul de pe jantă, vine A. la mine și îmi zice așa:
"Să îți zic și ție povestea mea, men. Acum o lună am început să nu mai văd cu un ochi. M-am dus la spital și mi-au zis că am o huge tumor care îmi împinge pe ochi și că nu prea mai au ce să îmi facă. Ai gat chensăr, men!"
M-am uitat la el, zîmbea cînd îmi vorbea. Intre timp, suedezul terminase cu cauciucul și am pornit mai departe.

29 iulie 2016

O baltă din mijlocul intersecției răspîndea un miros greu de produse petroliere. Un tip în șlapi arunca furibund chibrituri aprinse în baltă. Chibriturile se stingeau pînă să ajungă jos iar tipul părea foarte dezamăgit.

Seara, o mașină era oprită pe străduța mea. Șoferul ieșise și se uita în sus să vadă cine îi aruncase cu ouă pe parbriz.

În alte timpuri și pe alte tărîmuri te controlau în geantă la ieșirea din întreprindere. Acuma ne controlează la intrare.

Am cunoscut cîndva niște băieți, unii mai deștepți, scriau cod în c++, știau linux, mergeau la concerte la filarmonică, ascultau muzici exotice de pe la Woodstock, le învîrteau pe toate de nu le ajungea nimeni la nas și pe alții mai proști, chiulangii, gagicari, metaliști, etc. Mare parte au plecat în steits. Cînd a dat Buș fiul cu bomba în Irak pe baza unor minciuni, se căcau pe ei cu toții pe liste de discuții că francezii așa și pe dincolo, freedom fries, etc. Acuma se cacă pe ei pe feisbuc ba că Trump e cel mai tare, ba că ce cool e să ai pistoale și puști.  Să mă apuc și eu să zic că ce culă e Lepena.

04 iulie 2016

Cum nu puteam dormi și pentru că anunțaseră ploaie pe la prînz, m-am sculat devreme, pe la 5 și jumătate, am mîncat un mic dejun nu foarte încărcat, ceva ceaiuc cu niște tartine de pîine completă bio cu miere, m-am potcovit și am plecat la drum.

Am traversat mai întîi La Défense prin tunel ca să ies înspre Nanterre, Rueil, Chatou și Vésinet. De la Saint Germain en Laye, după ce am urcat dealul repejor, ca să mă încălzesc, zona urbană s-a mai rărit și am putut în sfîrșit să respir. Soarele răsărise și se oglindea frumos în Sena prin pîcla dimineții cînd am traversat podul de la Triel. Apoi a urmat un deal lung prin pădure pînă să urc pe platou în Vexin. Vîntul bătea tare din față, înaintam destul de greu, dar n-aveam de ce să mă plîng. Era soare, treceam pe dealuri și văi, prin sate pitorești, fiecare cu turnul bisericii gotice aferente, prin cîmpuri cultivate cu soia transgenică, cu grîu sau cu alte ierburi pe care nu le deosebesc. Erau și o mulțime de maci roșii pe marginea drumului, dar nu avea cine să îi polenizeze, căci albinele fugiseră din cauza substanțelor chimice cu care erau tratate din belșug culturile de mai sus. Pe la 10 m-a prins o aversă care m-a muiat pînă la os, după care a ieșit din nou soarele și m-am uscat cît ai zice pește. Încă un deal și am zărit orașul Beauvais, cu vîntul din spate de data asta. Am ajuns la catedrală, mi-am tras un selfie și am plecat direct la gară, mi-am luat bilet, m-am urcat în tren care a pornit de îndată.


Mi-am agățat frumos bicicleta de suportul prevăzut în acest sens. Cum nu era alt loc mai bun ca să am bicicleta sub ochi, celelalte fiind deja ocupate, m-am așezat pe un strapontin alături de toaletă și mi-am scos telefonul ca să mă dau pe Facebook, Instagram și Strava uitînd că mai căcăcioși și pișolcoși ca francezii nu există pe lumea asta. Oricare ar fi mijlocul de transport prevăzut cu toaletă, și oricare ar fi durata călătoriei, la nici 5 minute de la plecare, respectiv de la stingerea semnalului luminos cu centura de siguranță, după caz, începe o perindare fără încetare la toaletă. La început a venit un tip care s-a uitat circumspect la ușă, după care a apăsat pe buton ca să o deschidă. S-a închis apoi pe dinăuntru, după care a urmat o serie de zgomote indescriptibile care au culminat cu zgomotul apei trase. Ușa s-a deschis și tipul s-a fofilat cu viteză de unde venise, uitînd ușa deschisă. Imediat, vagonul s-a umplut de un miros asemănător cu acela care e la noi la toaleta de la birou cînd mă intersectez cu Hérvé care tocmai a ieșit. A trebuit să acționez eu însumi butonul de închidere. Apoi au mai venit încă vreo trei inși care au făcut cîte un pipi, dar care nu s-au spălat pe mîini, judecînd după simultaneitatea zgomotului maelstromului și a ușii care se deschide. În timp ce al treilea era încă înăuntru, a venit o negresă grasă care a început să tragă de ușă cu disperare, neștiind că era deja cineva înăuntru. După ce a plecat negresa, a urmat o tipă drăguță care s-a căznit să găsească butonul de deschidere, a intrat, a ieșit imediat și m-a rugat politicos să păzesc ușa pentru că nu știa cum să o blocheze pe dinăuntru. Cît timp păzeam eu ușa, din capătul celălalt al vagonului vine val vîrtej un arăbete, după toate probabilitățile familiar cu sistemele de deschidere a ușilor toaletelor din trenurile fabricate de consorțiul Bombardier. Pînă să apuc să schițez cel mai mic gest, a și apăsat pe buton. Cu groază, am văzut cum ușa se deschide, lăsînd loc unui spectacol nu prea încîntător. Într-un gest disperat, am reușit să o apuc cînd era deja la jumătate și să o închid la loc. La nici două secunde, s-a auzit apa trasă și de-abia am apucat să mă scuz că am făcut ce-am putut, că tipa a dispărut deja ca o nălucă, aruncîndu-mi priviri dușmănoase. Și-o fi zis că sînt un pervers fără margini. E drept că nici îmbrăcămintea mea indecentă nu m-a ajutat deloc ca să îi inspir incredere.

Nu mai știu cum s-a petrecut jumătatea de oră rămasă. N-am mai îndrăznit să ridic ochii din telefon și n-am mai vrut să răspund pozitiv la nici o eventuală cerere de asistență. A, arăbetele n-a tras apa, atît îmi amintesc.

28 aprilie 2016

Am coborît din afion pe la sfîrșitul după-amiezii. Am stat la coadă o vreme ca să am acces la un automat dintr-un cîmp de automate amenajat în mijlocul aeroportului. Cîtă vreme am stat la coadă, am citit pe diverse afișe ce nu aveam voie să fac: să vorbesc la telefon și să fac poze. Acolo am răspuns la niște întrebări încuietoare la care trebuia să răspunzi cu nu, mi-am luat singur amprenta de la mîna stîngă și m-am tras în poză, după care mașina mi-a dat o țidulă pe care era scris un X mare. Apoi am stat la altă coadă la un ghișeu deasupra căruia scria, intuitiv, X. După o altă vreme, polițistul, deloc glumeț, mi-a pus aceleași intrebări la care am răspuns cu nu, mi-a pus ștampila în pașaport și m-a lăsat să trec. Era deja seara.

Apoi am stat la coadă la închiriatorul de mașini, une erau alte afișe cu ce nu e voie să faci. Închiriatorul mi-a propus o grămadă de opțiuni suplimetare pe care le-am refuzat toate, că citisem în ghid că era țeapă, iar apoi am coborît în parcare să iau mașina. În lift erau alte afișe cu ce nu ai voie să faci. În parcare, nu mică mi-a fost surpriza să constat că îmi dăduseră un gipan imens și imediat m-am gîndit cum naiba o să fac să iau curbele cu el. M-am suit în mașină și am dat să bag a întîia, ca să pornesc. Am constatat surprins că nu se putea băga a întîia, dar mi-am dat seama imediat că n-aveam decît să bag pe D și dii căluț. Zis și făcut. Am ieșit din parcare noaptea și m-am trezit imediat pe o autostradă pe marginea căreia erau din loc în loc afișe cu ce nu aveai voie să faci. Traficul a încetinit la un moment dat și am dat să schimb viteza, dînd de făcăleț în stînga. Apoi traficul a repornit și m-am trezit cu motorul turat pe roșu la o viteză net inferioară a celorlalți și am fost cuprins de panică. Dar mi-am dat seama imediat, citind în instrucțiunile mașinii, după ce am ieșit de pe autostradă pe prima ieșire și după ce am găsit un loc să mă opresc într-o stradă sumbră că, dacă dai din levier, treci în mod manual. Aha, nu știam, mi-am propus să nu-l mai ating, dar a fost greu. Mi-am reconfigurat cu aceeași ocazie gps-ul ca să îmi arate mails și feets, că nu mai înțelegeam nimic. Am ajuns în sfîrșit la hotel, după vreo 20 de mails suplimentare făcute pentru că la un moment dat mă încadrasem greșit și m-am nimerit într-o zonă expres, fără nici un fel de ieșire și după ce m-au claxonat unii că nu făceam dreapta la semafor pe roșu. În parcarea hotelului erau pancarte cu ce nu e voie să faci.

M-am instalat în cameră și am mers la toaletă. Apa veceului era undeva foarte sus și mi se pare chiar că am văzut o aripioară de rechin învîrtindu-se acolo, dar nu pot să certific pentru că eram deja destul de obosit. Oricum, cînd apeși pe buton, conținutul dispare total într-un maelstrom însoțit de un zgomot de aspirație, iar vasul se umple la loc imediat. Robinetul dușului era un fel de manetă care se rotea de la dreapta la stînga în sens anti orar iar apa curgea cu debit aparent constant oricare ar fi fost poziția robinetului numai că la dreapta apa era rece, la stînga fierbinte iar la mijloc așa și așa. Dușul era fixat în perete și nu se putea desprinde ca să te speli cum trebuie peste tot.

A doua zi, după ce m-am sculat năuc pe la două noaptea și am reîncercat fără mare succes să adorm, am coborît voios la micul dejun, unde am mîncat în farfurii din platic niște bagels cu unt și o dulceață sub formă de gel și am băut o cafea lungă într-un pahar din carton. La mesele din jur erau diverși alți clienți. Cîțiva, mai uscați, vorbeau franțuzește, alții, puțin mai solizi, vorbeau nemțește sau limbi nordice iar restul, cu obezitate mai mică sau mai mare, chiar morbidă, vorbeau englezește amestecată cu spaniolă. La masa alăturată era o familie de grași care își încărcaseră troacele din plastic cu bagels făcuți sandviciuri cu omletă cu slănină prăjită pe care îi mîncau cu poftă nedisimulată.

Apoi am ieșit puțin la beach. Pînă ce mi-am găsit în sfîrșit un loc de parcare la un preț exorbitant, mi-am dat seama de fapt că gipanul meu era de fapt mașină fie mică, fie ieftină. Din cînd în cînd mă mai depășea cîte un suv, din care se auzeau bașii, cu axul roților la nivelul geamului meu sau cîte un lamborghini condus de un gangsta acompaniat de gagici siliconate în costume de baie așezate cu bucile pe spătarul banchetei din spate, în zgomot de bași. Pe motociclete nimeni n-avea cască. Am văzut chiar și cîțiva bicicliști lycra care înaintau timorați pe așa-zisa bandă de biciclete situată la dreapta șoselei cu șase benzi (pe sens).

La beach era plin de pancarte cu ce nu aveai voie să faci. Beach-ul era supravegheat de lifeguards mușchiuloși care se uitau cu binoclul și nu l-au lăsat pe fii-miu să se scalde singur. Cică să mă duc în apă cu el. Păcatele mele, dacă mă bag eu în apă, deja că mă ud, apoi el o să aibă grijă de mine, nu eu de el.

Apoi am fost la restaurant, la faleză, pe terasă. Din honey pe nevastă-mea, sweetheart pe mine sau guys pe toți nu ne-a scos chelnerița. De aia i-am și dat 20 la sută de gratuity la sfîrșit pe cartea de credit că na, a fost drăguțică și nici nu era grasă, ca mîncarea.

Iar seara, hai să vedem și noi apusul de soare că scria în ghid că tare mai e frumos. Pe plajă erau înșirate frumos vreo 100 de trepiede cu aparate și obiective scumpe, plus cîteva undițe la verticală. Cum am dat să trec prin față, cum a venit unul să îmi zică hi, how are you, n-ai vrea să te dai la o parte că îmi bulești imaginea și n-o mai pot da pe feisbuc?

Și cam atîta. Ar mai fi și altele de povestit, cu aligatori și alte prostii, dar nu-i interesant, mai ales că nu sînt chiar așa de sigur că ați ajuns chiar și pînă aici.

29 martie 2016

M-am înhăitat în ultima vreme cu un imperialist american, A., fără ocupație, stă în 16ème.

Am plecat duminică dimineață cu el, cu vîntul din spate, ca să ajungem pe după amiaza la Soissons. Erau 100 de mails de făcut. La noi, în Europa, pragul psihologic la biciclit e de 100km. La ei, în Steits, e de 100 de mails. A. nu știe să numere decît în mile, picioare, yarzi, farănhaiți și nu dă semne că ar vrea să învețe puterile și multiplii lui 10. Și-a păstrat numărul de telefon american, astfel încît devine complicat să-l suni, așa că cel mai bine îi trimiți un mesaj pe feisbuc. Știe franțuzește cît de cît, dar nu vrea.

Era călare pe un Specialized Tarmac echipat cu Sram Red și cu roți Zipp 202 carbon. Pe ghidon trona o cameră Gopro cu care m-a filmat tot timpul din mers pe la spate de m-am trezit cu fundul pe feisbuc după aia. Ne-am oprit pe drum să filmăm și să tragem poze la toate castelele, castelașele, donjoanele, donjonașele, abațiile, abațiașele și la toate monumentele cu morții din războaie întîlnite pe parcurs. A doua zi am găsit pe feisbuc toate pozele, cu un lung text explicativ poetic la fiecare, mai ales la cele cu monumentele eroilor. Mi-am amintit că îl văzusem mai demult pe A. pozat cu uniformă de aia albă de marines și că dă laic la tot ce este poză și text cu WW I și II.

Mi-a zis că are 50 de ani și că a înscris o clauză în contractul de mariaj cu actuala lui nevastă că are dreptul să biciclească oriunde și oricînd, fără să i se poată reproșa nimic. Neveste a tot avut, din cîte mi-am mai dat eu seama, că are pînă acum minim 4 fete destul de mari, iar cu femeia lui actuală are doi băieți, dintre care unul în vîrstă de cîteva luni. Nevastă-sa e franțuzoaică de origine marocană, iar băieții au prenume cu o anume rezonanță. Mi-a zis că, din cauza asta, a luat decizia să vîndă tot ce are în State și să se mute cu totul în Franța, pentru că atmosfera este mult mai respirabilă din punct de vedere politic aici. În plus, Franța este o țară mult mai prietenoasă cu bicicliștii decît Statele Unite. Mai are de adus vreo două biciclete de acolo și gata.

Am ajuns la Soissons pe la vreo 3, împinși de vînt. Ne-am pozat la catedrală și ne-am urcat în tren. Pe drumul de întoarcere, ne-am trimis reciproc tone de poze prin FB.

27 februarie 2016

Gata, am plecat de la ceață. După șase zile pline la munte, m-am ales cu o durere cinstită de picioare și cu o ureche înfundată. 

Și cum conduceam eu liniștit mașina pe autostrada încărcată, mai depășeam, mai eram depășit, normal, simt la un moment dat cum îmi suflă unul puternic în ceafă că nu încăpea de mine. Băi și îmi dădea ăla blițuri de nu mai putea! Eu n-aveam unde să mă dau, în față era un cîrd de mașini, în dreapta nici o gaură, mai stai și tu, nenea, pînă se mai eliberează un pic, ce naiba. După o vreme, reușesc să mă vîr cu greutate între două mașini că nu mai puteam de stress. Mă depășește dobitocul și, ce crezi? Era un beemveu de neam prost, cu număr de Iași. L-am urmărit cu privirea cum făcea la fel și celorlalți: blițuri la greu, depășiri pe dreapta, băgat în fundul ăluia din față, toate astea la 150 la oră. 

Ptiu, drace! M-am simțit ca la Podu Iloaiei într-o zi de august.

25 februarie 2016

Fusesem acum cîțiva ani să văd o expoziție de artă. Nu că aș fi mare amator sau mare cunoscător, dar expoziția asta era ceva diferit de muzeele alea soporifice pe care trebuie să le bifezi pe listă cînd vizitezi un oraș nou. Expoziția asta conținea o sumedenie de instalații menite să îți ia ochii și urechile cu fel de fel de efecte speciale în care să te pierzi de să nu mai știi cum te cheamă.
Amintirea cea mai puternică de atunci o am de la camera cu ceață. Scria la intrare că dacă ești bolnav de nu știu ce, e bine să nu intri. Am intrat așadar într-o încăpere învăluită într-o lumină vag albăstruie despre care nu se știe prea bine dacă venea din tavan sau din pereți. Și încăperea asta era plină de ceață groasă. Era atît de groasă, încît dacă întindeai mîna, nu puteai să-ți vezi palma. Brațul dispărea pur și simplu. După cîteva minute, nu mai știam care e stînga sau dreapta, dacă mergeam sau dacă stăteam pe loc, pe unde am intrat, pe unde se ieșea. După alte cîteva minute, un fir de transpirație mi se prelingea pe spinare, cu chiu cu vai am ajuns la un perete pe care, pipăindu-l, l-am urmat și am reușit să găsesc astfel ieșirea. Cîteva zile după aia, dacă închideam ochii, mă regăseam instantaneu în camera cu ceață, cu o vagă senzație de disconfort.
Cred că Dynamo îi zicea expoziției. Asta și o expoziție de Ron Mueck mi-au plăcut în ultimii ani, dar asta e altă poveste.

Azi am urcat cu un telescaun pe la vreo 2000 și ceva de metri altitudine. Nu era cine știe ce frumos afară, cam ningea, dar norii erau oarecum deasupra. Cînd am ajuns sus, pînă ce m-am tîrît cu schiurile pînă la buza pîrtiei și am început să cobor lejer în derapaj, m-am trezit brusc într-un nor. Nu se mai vedea nimic, cădea o ninsoare cu ace de gheață care se lipeau de ochelari, totul era alb, bețele ce delimitează pîrtia dispăruseră, nu mai știam dacă alunecam sau nu. Cînd credeam că stăteam pe loc, mă dezechilibram trecînd cu schiurile pe o movilă de zăpadă. Din cînd în cînd mai auzeam  pe cîte vreun schior expert cum trecea în viteză. Băiatul meu mă mai striga de undeva de jos să afle de ce naiba nu  mai vin. Cu chiu cu vai ajungeam lîngă el, după care îl pierdeam din nou și iar orbecăiam, iar mă striga și tot așa, 4km.
Acum stau întins și mi-e frică să închid ochii.

Noroc ca diseară am rezervat o masă la restaurant. Luăm o fondue și ceva vin de Savoie. Cred că trece.

Quand te reverrais-je, pays merveilleux ...

08 ianuarie 2016

Blocurile se împart în două categorii:

1. cu scări de 8 trepte
2. cu scări de 16 trepte

La cele cu scări cu 8 trepte intri pe casa scărilor. Pe stînga stă Ghizunt iar pe dreapta familia B...escu. Urci cele opt trepte:
"Un-doi, un-doi, bateți pasu-ncet cu noi"
și ajungi pe o platformă cu un geam mai mult lung decît înalt, cu perdeluță pe ață, unde faci stînga-mprejur și mai urci încă 8 trepte:
"Un-doi, un-doi, bateți pasu-ncet cu noi".
Ajungi astfel la etajul unu, unde stau doamna Billes, familia Galan și noi.

La blocurile cu scări cu 16 trepte un culoar lugubru pe dreapta duce la cele trei apartamente de la parter iar pe stînga urci direct la etajul unu:
"Un-doi, un-doi, bateți pasu-ncet cu noi
  Un-doi, un-doi, .... bateți .... pasu-.....ncet ........cu ........ noi"

Mai sînt variante cu blocuri de 16 trepte, mai cu seamă cele cu unități de desfacere la parter. Acolo nu sînt apartamente jos și se urcă mai întîi pe o scară de 8 trepte pînă la cutiile poștale:
"Un-doi, un-doi, bateți pasu-ncet cu noi"
după care se continuă normal pînă la etajul unu:
"Un-doi, un-doi, bateți pasu-ncet cu noi
  Un-doi, un-doi, .... bateți .... pasu-.....ncet ........cu ........ noi"
sau
  1-2-3-4-5-6--7--8--9--10---11---12---13-----14------15-------16
Acolo stau fam Gr...iță, fam Popescu și fam Georgescu.
Încă o serie de 16 trepte și ajungem la noi, pe palier cu fam S...ier și baba Greblă.

De cînd ne-am mutat în 1981 într-un bloc din ăsta intermediar și pînă cînd am plecat în lumea largă, am trăit în permanență un sentiment de neîmplinire. Constructorii, probabil dintr-o eroare, au pus mai întîi o scară cu șapte trepte în loc de opt:

"Un-doi, un-doi, bateți pasu-ncet cu"


11 decembrie 2015

Robert de Niroshan a plecat prin septembrie să exploreze alte orizonturi. Îmi pare rău că n-am apucat să discut cu el despre recentul scor al partidului FN la alegerile regionale, dar cred că e destul de bucuros. În locul lui a venit alt ucenic, tot de printr-un cartier sensibil.E student pe undeva la Evry. Nu înțelege de ce trebuie să învețe o grămadă de materii inutile la fucultate și de ce profii îi tot cer lucrări peste lucrări. În prima zi ne-a zis că mănîncă doar halal, în a doua și-a cumpărat un aifon iar în a treia s-a învoit după amiaza pentru că avea de bătut pe vreo doi tipi care se luaseră de fracsu la școală. E totuși băiat bun, deși nu m-a crezut cînd i-am zis că în Coca Cola există și urme de alcool, conform unui articol apărut acum cîțiva ani în presa de specialitate.

În birou mai este și un șef de proiect, musiu Șarlă de Bîrzoi, în etate de 29 de ani. Îl poreclim Charlotte. Stă cu domiciliul la Versailles. Fratele lui mai mare a moștenit afacerea familiei de la Bîrzoi. Șarlă, al doilea fiu, pe lîngă jobul de care se achită cît de cît, nu cine știe ce, e și ofițer de marină în rezervă. Dacă ar fi avrut un frate mai mic, acesta ar fi ocupat o functie în clerul catolic sau măcar într-o asociație de integriști catolici, că așa e la aristocrați din moși strămoși. Șarlă, fiind el ofițeraș de marină, nu a fost pe vapor în viața lui. Activitatea lui de ofițer constă, pe de o parte, în instruirea într-o sală de curs a unor djeunși trimiși de familii să vadă cam cum e cu armata și, pe de alta, în participarea la diverse ceremonii în uniformă de paradă. Are și sabie. În fiecare zi are deschis cîte un articol din Figaro pe ecranul Macului. Este împotriva mariajului homosexual și este pentru reintroducerea rigorii și disciplinei în școală. Nu e foarte clar cum, pentru că e totuși împotriva pedepselor corporale. Ar fi totuși o modalitate, anume suprimarea alocațiilor familiale. Sarko a fost un foarte bun președinte, deși a bombardat Libia doar ca să nu se afle că Gadafi i-a plătit lui campania electorală. Trebuie de bombardat în Siria în locurile unde se mai află și populație civilă în proporție de cel mult 20% și că trebuie de mers alături de Rusia, aliat istoric al Franței, deși Putin își trimite regulat submarinele amenințătoare în rada portului Brest. Ucraina e un stat undeva la est. Uniunea Ioropeană trebuie să dispară iar granițele trebuie închise de urgență. Altfel e băiat bun, se poate bea bere cu el.

23 noiembrie 2015

Lunea trecută am ieșit la prînz în pelerinaj. Mai întîi am trecut pe la Quick. Acolo erau doar obloanele trase, cu un afiș că e închis în urma evenimentelor. Nu era nici un geam spart, nimic. La cîțiva metri mai încolo, pe trotuar, lîngă zid, erau flori și lumînări aprinse. La alți cîțiva metri, Decathlonul era deschis, dar înăuntru nu erau decît vînzătorii. Am trecut apoi de intersecție, paralel cu Stade de France. La colț, restaurantul era închis și avea placaj în loc de geamuri. Pe jos era improvizat un alt altar pe care trona măreț coroana de flori depusă de Bruno Lemaire, deputat. Niște fetișcane priveau mute la flori. Pe o barieră de securitate uitată acolo erau agățate eșarfe colorate. Am continuat pe jos o vreme, trecînd pe sub A86, pînă la Macdo. Era deschis dar, iarăși, nu erau clienți. Peste tot erau resturi de scoci din ăla roșu cu alb cu care fusese delimitat perimetrul. Vizavi e o agenție Manpower. Unul din geamurile agenției era găurit în mai multe locuri. Pe trotuar era o pată întunecată și umedă. Alte eșarfe agățate de gard.

Azi era deschis la Quick. La intrare, un paznic controla clienții la centura de explozibil.