14 mai 2018

Așa. Cum spuneam, am fost în sudul Franței să mă dau cu bicicleta. Am stat acasă la un amic, brexiter, a cărui locuință e nu departe de Nisa, pe niște coclauri la 25km la nord, 480m de urcuș totalizat.
Și amicul ăsta e trecut de 50 de ani, e mare biciclist dar face și el ce poate deoarece e chel și i-a crescut puțin burta. Dar, dacă e să o iei după standardele românești, e chiar slab pentru un bărbat de vîrsta lui. A fost expat toată viața lui profesională, a stat cînd în Canada, cînd în Steits iar la sfîrșit a venit în Fr ca să fie mare director la nu știu ce multinațională de la Défense, de unde l-au dat pînă la urmă afară. Și, cum e el așa, șomer, cu șomaj plătit, din parașuta financiară primită pentru concediere și-a cumpărat ditamai căsoiul de pe Coasta de Azur, cu piscină, livadă de măslini și cîine, un labrador negru. Copiii merg amîndoi la școala britanică din apropiere, ceva privat ultra scump, nevasta irlandeză stă acasă și se plictisește. Bine, și el stă acasă și se plictisește, dar s-a asociat cu niște amerloci să deschidă un fast food cu hamburgheri în Nisa. Oricum, m-au primit bine și am petrecut fain la ei acasă, deși i-am oripilat cînd m-au văzut cum beau ceaiul fără nimic în el, nici măcar cu o picătură de lapte. Ba chiar m-am jucat și cu cîinele care m-a cam zăbăloșit.

Dar de fapt ce vroiam să spun? Că de multe ori familiile de arabi sau alte naționalități fără pedigree sînt acuzate că vin aici și nu se integrează și că profită de ajutoare sociale. Dar m-am uitat la oamenii ăștia. În casă aveau numai obiecte aduse de departe. Pînă și prăjitorul de pîine avea priză cu trei ștuțuri. La televizorul cu diagonala de 2m cu ștecher englezesc și el nu era nici un canal franțuzesc și se uitau numai la chestii cu ce a mai făcut prințul Harry și la The Voice britanic. În frigider erau numai cheddar, sausages, beans, beri comandate online și brioșe englezești la pungă. Se plîngeau că plătesc prea multe taxe locale și nu profită cu nimic de pe urma lor, cînd ar fi suficient să își dea copiii la o școală publică, gratuită. Dar orășelul e îngrijit, drumurile sînt bune, pubelele sînt strînse de două ori pe săptămînă, este o fîntînă arteziană în centru, au transport public iar ajutorul de șomaj pentru fostul salariu de director vine totuși lunar. Sécurité sociale îi acoperă pe toți. Franțuzește nu vorbește decît vag el și nimeni altcineva. Nu se văd decît cu alți expați sau cu persoane care le vorbesc sau sînt dispuse să le vorbească limba. Dar se plîng că nu pot să discute cu vecinii și că nu îi bagă nimeni în seamă.

În loc de încheiere, ce să zic, n-am ce zice. Îmi amintesc cu plăcere și nostalgie de vremea cînd nu puteam trăi fără sarmale, mici la grătar și grasă de Cotnari.


15 aprilie 2018

Ce am remarcat uichendul ăsta, petrecut în compania unor băieți de băieți, e că americanii tare mai rîgîie și ei. Spre deosebire de indieni, care rîgîie mai mult sau mai puțin din motive fiziologice și pentru că mulți nu știu că asta nu se face pe aici, amerlocii au un rîgîit superior, de stăpîn peste tot și toate. Deci fiți atenți, stăteam la masă așa: eu, un român prăpădit, dar care trăgea bine din pedale la deal, trei americaneți și un brexiter, toți îmbrăcați în lycra, unul și unul. Nu-s băieți răi nici unul, să nu fiu greșit înțeles. Eram într-un sat prăpădit din fundul lumii, între niște stînci uscate, pline de scaieți, din Provence. Am comandat așadar de cinci ori același fel de mîncare, că nu aveau altceva, și trei coci cole, că eu și cu brexiterul, oh là là. Și au venit colele la masă. Și au început ăștia să le asezoneze: cu pliculețe de zahăr sau cu pudră de cofeină din colecția personală, după gust, de parcă nu erau destule din astea în mod natural în cole. E drept că mai erau 80km de făcut, pardon, fifty miles, dar orișicît! Și după ce am mîncat noi pastele cu daube de boeuf și s-au băut și colele, s-au pus băieții la prestat rîgîituri, printre imitațiuni de prost gust ale accentului franțuzesc acompaniate de hăhăieli, de parcă aș fi fost pe terasă în Bucșinescu.
Ce să-i faci, obiceiuri ...

Poate în episodul viitor povestesc și de brexiter, dar mă mai gîndesc.

09 aprilie 2018

Un lucru foarte interesant cu băieții ăștia din India cu care am de lucru în momentul de față e că tare mai rîgîie. E unul mai grăsuț, un fel de șefuleț peste ei, eu îl poreclesc Vishnu. Am înțeles că el face mîncare la hotel pentru toată gașca. După amiaza merg să beu o cafea cu ei. Vishnu ia capsula de what else, o bagă în aparat, pune o ceașcă măricică dedesubt, apasă pe buton, lasă să curgă oleacă, vreo trei picături, după care oprește mașina. Apoi adaugă apă caldă pînă sus și trei pliculețe de zahăr. După aceea ne așezăm pe canapele și povestim despre ce centru comercial (cunoscut în românește și sub numele de mall) au mai vizitat în uichend și despre kebabul pe care l-au mîncat acolo. Discuția se întrerupe pe alocuri de cîte o rîgîitură de-a lui Vishnu, după care se reia în mod natural. Pînă acuma rîgîia numai el, m-am gîndit că e din cauză că are burta prea mare, dar am remarcat azi că și ceilalți prestează cu spor, chiar de dimineață, deși sînt toți subțirei.
Ce să-i faci, obiceiuri ...

30 martie 2018

Bestiar

E pe aicișa unul care pretinde că a lucrat la linched in before și că a obținut mari succese pe acolo. L-am prins că nu știe niște chestii de bază. Dacă nu s-ar da rotund din orice, n-ar fi mare problemă, nimeni nu s-a născut învățat. În rest, face trafic cu țigări electronice. Am înțeles că e nu știu ce legislație și nu pot fi puse în vînzare aparate din astea care depășesc o anumită putere. Așa că își procură agregatele angro de la un furnizor belgian de pe piața neagră și după aceea le vinde la cei doritori, prelevînd un mic adaos. Cînd îl cauți să ceva, e jos, în frig, scoțînd pe nas vapori groși, negri-maronii, cu diverse arome. Lucrează adesea în remote și se conectează la daily pe skype. Îl auzi în microfon cum suflă aburii între două respirații, cam ca Vader.

Are și doi prieteni prin zonă. Cînd te uiți la ei, zici că s-au adunat niște homeleși/junkies de pe stradă: unul are ghiuluri pe toate degetele și belciuge în nas, amîndoi au dinți lipsă, voci tabagice și put a nespălat, celălalt e gras, îi curge mătreața pe umerii unui sacou soios și vorbește wesh.

Alături stau două reptile în costum care o freacă toată ziua, dînd ordine și plimbîndu-se prin Japonia în delegație, niște supraviețuitori de 25 de ani în firmă, obligați să fie agili de noua orînduire. Unul stă la 1km de birou, vine cu mașina și se plînge de ambuteiaje și de Anne Hidalgo. Celălalt e evreu cu ceva origini românești, cu cetățenie dublă chiliană-franceză și care, pe lîngă că se plînge și el de Anne Hidalgo, vine la petrecerile firmei și critică mereu bugetele exorbitante pentru guleai. Dar mănîncă și bea. Face parte dintr-o asociație care militează contra creșterii tarifelor și amenzilor pentru parcarea stradală în suburbia lui.

Mai e unul, scrum master, italian. Stă la Londra și vine săptămînal cu trenul. Are un fel de a fi hăituit, mereu pe fugă, uitîndu-se adesea în spate de parcă l-ar urmări cineva. Vine dimineața la daily și lipește post-it-uri pe perete și după aia pleacă val vîrtej în vreo ședință cu instanțele superioare. E băiat bun, am fost cu el la pizzerie, dar n-am mai intrat că scria ceva cu cazzo duro pe ușă, ceea ce era destul de vulgar.

De vreo lună și ceva am pe cap și niște indieni care vin să ne ia joburile. Vorbim globish între noi. La început mi-era greu să înțeleg ce spuneau, dar acum m-am mai obișnuit. Ba mi-au dat și niște filme pe cheie USB. Reptilele în costum se poartă mereu urît spre foarte urît cu ei. Unuia i-a născut nevasta în timp ce țineam nu știu ce ședință. Nu mănîncă niciodată la cantină, gătesc la hotel și vin cu mîncarea în gamelă. Mi-au explicat că, pe de o parte e prea scump să mănînce la cantină, pe de alta n-are nici un gust pentru ei. Unul e vegetarian prin tradiție/religie, unul e musulman și a găsit o moschee prin apropiere, unul e gras și rîgîie în special pe după amiaza. Altul bea alcool și nu e prostuț, îmi place de el. E și o tipă care a încins dansuri bolywoodiene la ultima petrecere corporatistă, fain.

Din cînd în cînd mai vine să ne vadă un fel de guru al agilității, ca să vadă dacă respectăm întru totul religia manifestului agil și dacă post-it-urile sînt lipite corect pe perete. Ultima data, cînd beam o cafea cu el, what else, m-a întrebat dacă nu vreau să mă supun unui test psihologic/de personalitate, că a remarcat că am tendința să mă sprijin pe piciorul stîng.

Avem și un chel prin zonă. M-am întîlnit cu el pe culoar și n-a vrut să dea mîna cu mine. Mi-a zis că e cea mai sigură metodă să nu ne îmbolnăvim reciproc. L-am întrebat dacă are cumva sida sau gastro-enterită. Mi-a zis că nu. M-am gîndit apoi că poate m-a văzut într-o zi cum mă scobeam în nas.

31 ianuarie 2018

Acum vreo 10 ani am cunoscut la servici un băiet blond-roșcovan. A stat o vreme pe acolo, ne-am mai și certat pe alocuri, pă tehnic. Apoi s-a dus la Londra să își urmeze glasul inimii, dar și al profesiei, că era freelance. A postat o vreme pe feisbuc poze în diverse ipostaze, nimic deosebit, ceva cu un cîine negru, cu Golden Eye, dar și cu un alt tip, brunețel, frumușel, care ținea cîteodată cățelul în lesă. După un timp, cum se apucase să posteze chestii pro sarcoziste un pic cam prea insistente, l-am șters din listă. Era vremea primelor feic niuz. M-am întîlnit azi cu el, pe hol la cooperativă. Debarcase de vreo cîteva zile, tot ca freelance. Cum dădeam eu mîna cu el, mă trage așa, ferm, înspre el și îmi zice, făcîndu-mi cu ochiul:

- On se fait la bise?

M-am uitat la el, avea barbă hipsterească, roșcovană, tunsă perfect. Dar eu eram ca de obicei, neras, cu urme pe frunte de la cască și nici nu mă rujasem, așa că i-am zis:

- Non, surtout pas.

Dar mi-am aranjat coafura la ceafă în mod reflex și, pentru un scurt moment, am simțit cum trăiam o a doua tinerețe.

13 decembrie 2017

Mă plimbam cu metroul și treceam prin stații numai de mine cunoscute: Trinité, Lorette, Saint Georges, Pigalle, Abesses și alți tovarăși. În fiecare stație aveam o clipă de pierdere de sine, prin care mă transportam instantaneu acum 18 ani cînd făceam același traseu zi de zi și mă credeam călare pe cai mari. Pe vremurile acelea eram într-o stare de mirare continuă și aveam senzația că evoluez permanent în mijlocul unui film cu Jean Gabin (sau cu Belmondo, ori poate Jean Marais, nu contează, ați prins ideea). O vreme după aia, s-a terminat filmul și a început altul, de Bertrand Blier. Dupa aceea s-a terminat și acela și n-a mai început nici un film. Așadar se mișca metroul și, după fiecare clipă de evadare, mă trezeam cu un mic suspin în mijlocul vagonului, fără film. Am ajuns la destinație, am ieșit din metrou într-un bulevard mizerabil și ploios, apoi am intrat într-o clădire din anii 70. Acolo mi-au confiscat telefonul, rucsacul, haina și ascuțitoarea și m-au lăsat să intru în sala de examen doar cu convocarea, două creioane HB, o radieră și actul de identitate. M-a apucat subit un gol în stomac, ca în ziua în care am intrat la examenul de matematică pentru treapta I.

29 august 2017

Incendiar

M-am dat jos la Otopeni din aerobuz cu o durere vagă de cap. La birou la herți aștepta o piți slabă cu pantaloni scurți pînă sus de tot și espadrile în vîrful picioarelor goale, destul de bine facute. Vorbea americănește cu un obezian de alături, cu accent de big bang theory. Aveau amîndoi aifoane 7plus pe care scrollau cu degetele, privindu-le, în timp ce vorbeau unul cu altul. Degetele ei erau subțiri și albe iar aifonul lui mare părea prea mic pentru degetele lui groase și unsuroase. Din cînd în cînd ea lua o pauză din scrollat și îi zicea ceva dulce, cu sweetie la sfîrșit. Îl cuprindea apoi cu oarecare dificultate de mijloc, peste burta uriașă ce ieșea de sub tricou împreună cu cîteva fire de păr negru sub buric și ii dadea un pupic pe nasul gros, evitînd cu delicatețe cozorocul șepcii lui, cu NY. Iar el, ca un bărbat adevărat, o înlănțuia cu mîinile scurte și ea se ghemuia fericită la pieptul lui, prevăzut cu sîni mari și moi. Apoi a sunat telefonul ei și a zis cî vini cu mașîna direct, cî le-au pierdut bagajili șî or ajungi dînsili cînd or ajungi.

15 august 2017

Așa de multe mașini cu număr italian sînt în Italia că pentru moment am crezut că am nimerit în zona etnografică Rădăuți - Bucovina în luna august și n-am știut cînd am ajuns acolo.
La asta mai adaugi și spațiile de cazare cu termopane și jaluzele asortate, atît de familiare, tip pensiune, plus chelnerița, originară din Bilca, de la micul jejun și impresia e totală.

Singura chestie care mi s-a părut puțin cam nepotrivită este vocea franțuzească de negru din Camerun cu care îmi vorbea mașina de vîndut bilete de tren din gară. Nu puteau să pună un meniu în românește, cum văzusem acum cîțiva ani la Malaga, ca să știm o treabă?

În rest, toate bune: pizza, pasta, aperol șpriț, prosseco, chianti clasico, espresso și gelato per favore.


12 iulie 2017

Post la beție

Microbist n-am fost niciodată. Doar pe la curling mă mai uitam din patru în patru ani, iarna. Dar, de cînd cu lubia asta cu ciclismul, mai arunc cîte un ochi ba pe la Giro, ba pe la Turul Franței, ba pe la Vuelta. A, uitasem să vă spun că am fost duminică pînă la Trouville. A fost cu noi o tipă, Fanny îi zicea, dată dracului. A făcut BTR recent, ceva monstruos (cătați pe internet, Born to Ride înseamnă) și în plus e și foarte secsi. Era coadă mereu în fundul ei. Săraca, a pedalat vîrtos cu vîntul în față, preț de 237,8km, trăgînd după ea o haită de masculi care se băteau pentru un loc în roata ei! Plesneau colanții, nu alta!
Dar să revenim la Turul Franței. Mi-am descărcat frumos aplicația pe telefon și mă mai uit pe furiș la birou să văd cum cîștigă Kittel toate sprinturile. Pînă să înceapă transmisia în direct, îmi apare sistematic o reclamă la epilatoare braun. Și am început să mă gîndesc, ca prostul, cîte femei se uită la Turul Franței ca să aibă sens o astfel de reclamă? Greu, dar în final mi-a picat fisa. Am ajuns acasă, am desfăcut o sticlă de Gigondas și am profitat că nevastă-mea nu era ajunsă încă. I-am furat așadar epilatorul braun și am început să defrișez. Pielea mea, sînt ciclist sau ce naiba? Mă ustură picioarele, m-am înroșit tot și din loc în loc au rămas smocuri. Nu știu ce să fac, e nașpa, anunță 30 de grade pe sîmbătă și parcă n-aș purta colanți lungi pe căldura asta.

13 iunie 2017

Acest blog este în paragină, e adevărat. Dar, îi pasă cuiva, m-a căutat cineva în lipsă? Nu. Și atunci, care-i problema?

Mă regăsesc temporar în situația de a fi fără ocupație de vreo săptămînă și ceva. Am descoperit că e greu să îți umpli timpul cînd ești departe de rutina cu care te-ai obișnuit de ani și ani. Așa că am ținut sfat cu mine însumi și cu bicicleta, adică în trei, și am decis că ar fi bine să plecăm în voiaj.

Am încărcat în sacoșe lucruri pentru trei zile, adică:

  1. niște haine mulate, sexy, pentru bicicletă
  2. niște haine ne-mulate, sexy, de oraș
  3. pentru dormit, nimic, oh là là!
  4. periuța de dinți și crema solară
  5. jeleuri energizante în număr suficient și săculețe cu pudră magică de dizolvat în bidoane
  6. o haină de ploaie, mulată, sexy
  7. niște scule și piese de schimb pentru reparat eventualele probleme mecanice
Apoi am plecat. A fost frumos, foarte cald. Am transpirat pînă am început să put. M-am oprit în numeroase cimitire, să iau apă, că așa e regula aici, în cimitire se găsește întotdeauna apă de băut. Am trecut pe dealuri și văi, prin sate, printre vii, prin păduri, peste autostrăzi și linii de TGV, pe drumuri înguste, dar asfaltate, pe drumuri mai largi, tot asfaltate, prin zone comerciale apăsătoare.


Prin Champagne, dealurile erau cît vedeai cu ochii acoperite de viță de vie. Prin sate, toate îngrijite, curate, cu asfaltul refăcut proaspăt, cu primăria și biserica gotică renovate, firme de șampanie la fiecare 10m. Am băut o cafea la Montmirail, gîndindu-mă la filmul Les visiteurs. Chalons en Champagne e un oraș liniștit și frumos, lume destinsă la terase, spectacole de circ la fiecare colț de stradă. Probabil că, dacă ar fi plouat, nu mi-ar mai fi plăcut.





Apoi, am trecut în Lorena. Viței de vie i-au luat locul grîul, soia, orzul, porumbul. Satele erau ceva mai ponosite.



Multe cimitire, unele chiar germane și monumente cu morți din primul război. Nici o pădure în care să mă ascund de arșiță. Am băut vreo 5 bidoane de apă și o coca cola cumpărată de la o bulangerie sărăcăcioasă dintr-un sat, ținută de o bătrînă care m-a compătimit, văzîndu-mi fața descompusă. M-am oprit extenuat la Toul, la capătul lumii, lîngă catedrală, să mănînc o omletă și să beau o apă minerală. Încă 25 de km din care 3 de urcuș epuizant prin căldură și mi-a ieșit în față Nancy. Mi-a plăcut la Nancy: iarăși lume destinsă, la faleză, studenți relaxați, piste de bicicletă, tramvai, place Stanislas, orașul vechi, canale și ecluze.


Am plecat de la Nancy dimineața la 7, că mi-a fost frică să nu mă defectez pe drum și să nu mai prind trenul de întoarcere de la Strasbourg. Mă cam dureau picioarele. De data asta vremea era mohorîtă, dar vîntul era din spate. Încă 80 de km prin Lorena, de data asta ceva mai mult prin pădure și am început să urc pantele Vosgilor.



La col de Chapelotte m-am oprit să iau apă din fîntîna construită de soldații din primul război mondial. Rotind puțin privirea, mi-am dat seama că eram într-un loc special: o grămadă de monumente și plăci comemorative: o capelă în memoria războiului din 1870, cînd și-au dat în cap francezii cu prusacii pe acolo, o placă de la 1914-1918, cînd și-au dat în cap francezii cu nemții tot acolo, o stelă care marchează linia frontului din același război, o altă placă de la 1944, cu niște rezistenți omorîți de nemți în același loc.


După col du Donon, scurt dar greu, am gonit ultimii 60 km la vale, în Alsacia. Acolo totul parcă s-a schimbat, numai sate cu nume nemțești: Schirmeck, Tommelsbach, Wisches, Lutzelhouse, Urmatt, Heiligenberg, Mutzig, etc. Totul era aranjat la patru ace, avea un aer de Austria, dar cu ceva mai multă viță de vie. Am intrat în Strasbourg pe pista de-a lungul Canal de la Bruche, vreo 20km pe malul apei, fără picior de automobil, o plăcere. La capătul drumului am dat de catedrală. Apoi, după selfie, direcția La petite France și la gară. Două ore mi-au trebuit să parcurg înapoi cei 500km.





Recunosc că mă cam doare fundul.



21 februarie 2017

S-a terminat așadar și tradiționala săptămînă la schi. Pe aici, dacă ești plătit cît de cît binișor sau chiar mai puțin, dacă nu mergi la schi în vacanța școlară din februarie, ești un ratat și mai bine taci din gură. Dar și mai rău este să fii copil, să mergi cu babacii la zăpadă și să te întorci fără insigna care îți atestă atestă nivelul la schi.

Vacanța la munte se petrece după protocolul următor:
- îți rezervi cu vreo 6 luni înainte, la preț de speculă, o garsonieră mizeră într-o stațiune construită în anii 70 și care arată ca un cartier ceaușist, sau ca stațiunea Mamaia prin 80-90. Unii rezervă chiar în ziua în care s-au întors de la schi, pentru anul următor. Sînt alții pe care îi cunosc de vreo zece ani și care merg an de an în același loc. În garsonieră se intră dintr-un hol lugubru, cu becuri palide, după ce ai ieșit dintr-un lift părăginit. Antreul întunecos are în dreapta două paturi suprapuse scîrțîitoare pe care vor dormi cei mai tineri dintre noi. În dreapta unui mic culoar ai toaleta și baia, cu faianța ciobită pe alocuri. Apoi pătrunzi în salon, unde zace o canapea îndoielnică care, dacă tragi de un sertar de jos, se transformă în pat dublu dar cu jumătățile aflate la înălțimi diferite, foarte ingenios. Într-un colț se află o bucătărie de unde nu lipsește mașina de spălat vase, culmea luxului. Dacă plătești în plus, ți se dau cearșafuri, prosoape și hîrtie igienică. Dacă nu, nu, vii cu ele de acasă. La parterul imobilului se află o hrubă cu cotețe cu numerele garsonierelor înscrise pe uși și în care se țin peste noapte schiurile și clăparii închiriați de la magazinul de peste drum. Multe din ușile cotețelor poartă urme de efracție. Schiurile se lasă obligatoriu jos și nu ai voie cu clăparii în picioare în clădire, sînt afișe peste tot care te avertizează, deși am văzut o grămadă de turiști cărora li se rupea de afișe.
- cu vreo 3 luni înainte, rezervi cursuri de schi la ESF, pentru copii. Cursurile de schi sînt aproape obligatorii. În fiecare zi se face curs de la 9:15 pînă la 12 și/sau de la 14:30 pînâ la 5. În ultima se dă examen. Dacă îl ia, copilul primește o insignă, o ștampilă în carnetul de note și la anul se poate înscrie la nivelul următor. Nivelurile sînt după cum urmează: piou-piou, ourson, flocon, 1ère étoile, 2ème étoile, 3ème étoile, étoile de bronze și étoile d'or. Etoile d'argent nu este, pentru motive necunoscute. Dacă nu ia examenul, e nasol. Am văzut copii zguduiți de hohote de plîns în ultima zi de vacanță și părinți devastați care se certau cu monitorii, arătîndu-le pe smartfon filmarea cu examenul și încercînd să negocieze cu ton amenințător. Este foarte penibil să te prezinți lunea următoare la servici și să spui că progenitura nu și-a obținut floconul!
- tot cam atunci începi să vînezi reduceri la închirieri de schiuri și la abonamente de telescaun/teleferic/etc, pe internet, încercînd combinații de coduri de reducere și oferte prin sindicat.
- plecarea e obligatoriu sîmbăta. Încarci bagajele în mașină, îți amintești că aveai pe undeva în beci lanțuri pentru roți și începi să le cauți febril. Le găsești în ultimul loc în care le cauți. Cu tot cu waze pe smartfon, mai devreme sau mai tîrziu ajungi pe A6, unde petreci o vreme în ambuteiaje în acordeon. Asculți radioul autostrăzii. Cînd crezi că în sfîrșit ai scăpat, ajungi la Grenoble sau la Chambéry, unde mai petreci o oră în bușon. Apoi scapi pe drumuri de munte pe care urcă încet încet mașini înspre stațiuni. Te rogi să nu ningă, că nu știi cum se montează lanțurile la roți. Dar, cu încălzirea globală, nu e nici un pericol. Ajungi cu 2-3 ore întîrziere și constați că magazinul de închiriat schiuri s-a închis acum cinci minute. Duminica deschide la 9 și juniorul are curs la 9:15, așa că o să fie sport. Cauți îndelung un loc de parcare înjurînd pe toți parizienii parcați aiurea. Ridici ștergătoarele de parbriz. Ajungi în garsonieră. Constați că ai uitat hîrtia igienică acasă.
- duminică te duci cu juniorul la 9 fără cinci la magazin să îi iei schiurile. Vînzătorul deschide la 9 și 5, se mișcă greu și pînă la urmă îi dă niște schiuri Atomic, dar îți servește un discurs comercial că ar fi bine să subscrii o asigurare casse/vol. Te uitaseși în prealabil la condițiile asigurării și știi că nu acoperă mai nimic, dar discursul e atît de convingător și prăpăstios, încît subscrii și asigurarea. La 9:14 ajungi la cursul de schi și în sfîrșit vacanța poate să înceapă.
- de-abia aștepți să cobori în viteză pe pantele mici, medii, mari și foarte mari ale pîrtiilor, cu Mont Blanc în imagine de fond și cu Strava pornită pe smartfon. Te întorci la butic cu restul lumii, stai la o coadă respectabilă să-ți iei și tu schiurile pe care le cari transpirînd pînă la telescaun. Acolo așteaptă o masă informă de oameni la coadă cu schiurile în picioare. În timpul celor 6 zile de vacanță dezvolți nebănuite tehnici de avansare prin învăluire la cozile de la telescaune.  Telescaunul are cîte 8 locuri, dar multe scaune pleacă cu cîte 3-4 oameni pe ele, făcînd timpul de așteptare mai lung și mai plăcut. Terenul de stat la coadă nu e întotdeauna plat și în unele cazuri fie aluneci în spate, fie în față. Te mai oprești cu bețele, dar nu merge întotdeauna. Te strînge un clăpar. Brit-ul din spate te calcă pe schiuri. Cînd în sfîrșit ai reușit să prinzi un loc, mașina se oprește pentru că rusul din spate n-a fost atent și a căzut pe gheață la urcare. Telescaunul repornește și constați uitîndu-te roată că muntele e un fel de Disneyland, cu instalații peste tot, fiecare cu coada aferentă. În sfîrșit cobori pe prima pîrtie, ferindu-te de briți, olandezi, diverși nordici și snowboarderi. Te bagi din nou la coadă. Etc, dar nu de multe ori că intri în panică pentru că e deja 12 fără 20 și nu știi dacă ai timp să ajungi să îl iei pe junior de la cursul de schi. După amiaza schiezi în familie.
- toate zilele e la fel, cu excepția zilei de miercuri, cînd vezi elicopterul de intervenție zburînd cam prea des, și salvamontiștii agitîndu-se cam prea mult. În stațiune am văzut o grămadă de cabinete medicale specializate în ortopedie. Miercurea e ziua săptămînii cea mai ocupată din acest punct de vedere. Toți turiștii, în speranța de a-și rentabiliza abonamentele, fac exces de sport și de fondue cu vin savoiard în primele zile,  astfel încît la mijlocul săptămînii se mai produc și erori. Oricum, dacă ai trecut ziua de miercuri fără picioare rupte, poți afirma că ai avut o vacanță reușită.
- vineri, zi de medalii
- sîmbătă e plecarea. Te întrebi unde naiba au încăput toate în bagaje la venit că acum nu se mai închide nici o valiză. La ora zece punct ai predat cheile la recepție, după ce ai dat cu mătura prin garsonieră. Te înscrii în coloana de mașini care coboară încetișor pe serpentine. Te feliciți că ai prevăzut o pungă pentru vomitat. Te enervezi ceva mai tîrziu că n-ai prevăzut decît una. Grenoble, A46, A6, Paris.

Am scăpat și de data asta.

06 februarie 2017

Am fost la teatru. În sală, nu departe de Champ de Mars, încăpeau maxim 50 de persoane așezate pe niște banchete incomode. Intrarea era direct din stradă pe scenă. Am stat în primul rînd și astfel am luat parte direct la piesă, montată într-un mod interactiv: am încasat stropi de bere, apă, vin și spumă de ras. M. Jourdain, burghezul gentilom, făcînd proză fără să știe, mi s-a așezat de cîteva ori pe genunchi și m-a amenințat de alte cîteva ori cu s(c)abia. Ușa dinspre trotuar se deschidea din cînd în cînd ca să lase actorii să intre sau să iasă, că n-aveau pe unde prin altă parte, iar piesa se juca astfel și în drum, implicîndu-i chiar pe trecători, surprinși. Am rîs cu gura pînă la urechi de la început pînă la sfîrșit. De fapt cred că niciodată n-am rîs mai bine la teatru. Știind că un bilet la cinema costă cam tot atîta, cred că cei 10 neuro cheltuiți pentru bilet au fost cu mare folos. Prin comparație, acum cîțiva ani am plîns binișor după cei 50 de ioro dați ca să-i văd pe Depardieu și pe Fanny Ardant într-o piesă soporifică, ceva vomitiv, de mi-am zis că nu-mi mai trebuie staruri în veci.

După spectacol ne-am plimbat puțin pe jos și i-am dat băietului meu o clătită cu Nutella la preț de speculă la picioarele turnului Eiffel, în timp ce niște militari vigipirați se uitau cu ochi de vultur la noi, cu degetele pe trăgace. Apoi am dat să trecem pe sub turn să ne căscăm puțin în sus. Cînd colo, ce să vezi? De cînd n-am mai fost pe acolo, acum a răsărit un gard ce împrejmuiește toată zona, și numai ca să intri acolo, dedesubt, stai la coadă, treci pe la raze și ți se verifică centura de explozibil. Rahat.

09 ianuarie 2017

Am vizitat recent o plantație de rom, ăăăă ... de trestie de zahăr din care se face la sfîrșit rom. Din rom se poate face apoi punch, planteur și altele sau se poate bea așa, sec, dis-de-dimineață.

Cu cîteva zile înainte fusesem cu o barcă pe mare ca să vedem pești și alte broaște țestoase, ocazie cu care am prînzit nu departe de bariera de corali, pe o limbă de nisip alb acoperită de apă pînă la genunchi. Pe limba de nisip, sub stratul de apă stăteau castraveți de mare cu un aspect destul de grețos și mai înotau rechini-lămîie, inofensivi. Din loc în loc erau plantate cu picioarele în apă mese pe care se putea face grătar și bea punch. Marie-France, căpităneasa, a scos o sticlă de Montebello și una de Damoiseau, plus o sticlă cu sirop de gwozey. Am întrebat pe căpităneasă care era diferența între cele două roame. Am primit răspunsul că Montebello e mai aspru și Damoiseau coboară mai ușor pe esofag. Este adevărat că după primul punch cu Montebello, care mi-a dat ochii peste cap, al doilea, cu Damoiseau a coborît fără probleme, căci eram deja anesteziat.

Dar să revenim la plantația de rom, ăăăă ... de trestie de zahăr. M-am plimbat eu pe acolo, printre trestie de zahăr, palmieri, etc, pînă am dat de un cîmp pe care creșteau un fel de tufe, pe rînduri, cam ca morcovii. Am întrebat de un localnic, bună ziua, dar ce sînt aceste plante minunate, ce numai pe insula din ziua de ieri și la dvs pe plantație le mai putem vedea? Bună să-ți fie inima, voinice, ananași le zice pe la noi pe aicea. 9 luni le trebuie pînă la recoltă, cîte unul pe fir. Să mor eu dacă știam că ananașii cresc așa, din tufe. Eu credeam că ananasul e un copac, cam ca palmierul sau cocotierul dar care, în loc de nuci de cocos, iguane, colibri și papagali colorați, face ananași. Și cum încă nu era sezonul la ananași și nu se vedea încă niciunul, am crezut, prostește, că de fapt ananasul e o rădăcină care trebuie scoasă din pămînt, exact ca morcovul. Așa că m-am dus direct în butic la sfîrșitul vizitei și am cumpărat o sticlă de shrubb de ananas.

Ajuns în metropolă, m-am uitat pe uichipedia și am văzut că de fapt ananasul crește în exterior. Cît trăiește, omul învață.


17 noiembrie 2016

Moment deosebit astăzi: am fost la primărie la concert de cîntece patriotice interpretate de corurile reunite ale claselor primare de la școala lui ficioru-miu, care a avut la un moment dat rol de solist.

Mi-am amintit de plăcerea pe care o încercam la ora săptămînală de cor din școala generală, pe care nu știam cum să fac să o sar. După multe străduințe ale mele, tovarășa J. m-a reperat pentru cîntat fals și m-a exclus din cor. A fost un moment de cotitură în cariera mea artistică pentru care îi multumesc pînă în ziua de azi. Făceam școală după amiaza și ora de cor era ultima de vineri seara, astfel încît eu și cu încă vreo doi-trei privilegiați aveam voie să ne întoarcem acasă cu o oră mai devreme, numai bine pentru Mihaela. Pînă să mă dea afară din cor, am executat și eu un concert din ăsta pe scena casei de cultură, interpretînd cîntece precum "Pui de lei", "Imnul eroilor", "Treceți batalioane" sau "Pe-al nostru steag e scris unire". Pe alea cu pionierii și cu Ceaușescu le păstram pentru serbarile de început și de sfîrșit de an.

Tovarasa J., cu care făceam și muzica, era o fire mai severă, nevrozată și răcnea binișor la noi. Tov. J., cînd povestea despre "Imnul eroilor", se inflama bine, vărsa cîte o lacrimă, dupa care iar o apuca isteria. Într-un an a avut niște necazuri urîte și a trebuit să lipsească. A înlocuit-o la ora de muzica o vreme fiică-sa, care ne vorbea îndelung despre jazz, Louis Armstrong, despre Verdi sau despre Beethoven. Din cînd în cînd mai venea cu chitara și ne interpreta niște bucăți de chitară clasică, de ziceai că e Narciso Yepes în persoană. Apoi a venit la oră tovarășa Sîmburica, dată dracului, mai nevrozată ca tov. J. Dar măcar nu ne punea să facem solfegii și nici nu ne vorbea de "Pui de lei". Ne aducea un magnetofon și ne punea să ascultam "Anotimpurile" și "Simfonia a V-a".

Oricum ar fi, corul a fost o experiență din care rețin că melodiile patriotice ale tov. J. îmi provocau o aversiune profundă. Și acuma, ce să vezi? Ficioru-miu, pui de imigrant, era mîndru din cale afară să interpreteze cîntece patriotice franțuzești. Băi, și cind au început copiii cu Marseieza, s-a ridicat sala în picioare ca la comandă de mi s-a făcut părul măciucă. Apoi au dat-o cu "Le temps des cerises", "La Carmagnole" și au terminat cu cîntecul partizanilor. La ăsta iar s-a ridicat sala în picioare și am remarcat cum unii dintre părinți vărsau cîte o lăcrămioară.

La sfîrșit, primarul de dreapta, amic cu sarcoți, a ținut un discurs, ceva cu valorile republicii și cu stînga decadentă, după care am luat un "vin d'honneur" care m-a lasat melancolic.

16 noiembrie 2016

Stăteam în echilibru la intersecție, așteptînd să se facă verde. Un djeuns cu nike și pantaloni de trening, turîndu-și nerăbdător scuterul, aștepta la semafor în mod excepțional lîngă mine. Eu nu mișcam nici măcar cu un centimetru. După o eternitate, fix cînd eram pe punctul de a pune un picior jos, învins, se făcu verde, îndreptai ghidonul și dădui să plec, ușurat. Scuterul pîrîi scurt și apucai să îl aud pe djeuns cum îmi lansează admirativ un bravo msio. Mi-a dat deci kudos. Trebuie să învăț să fac wheelie de acuma.