29 august 2017

Incendiar

M-am dat jos la Otopeni din aerobuz cu o durere vagă de cap. La birou la herți aștepta o piți slabă cu pantaloni scurți pînă sus de tot și espadrile în vîrful picioarelor goale, destul de bine facute. Vorbea americănește cu un obezian de alături, cu accent de big bang theory. Aveau amîndoi aifoane 7plus pe care scrollau cu degetele, privindu-le, în timp ce vorbeau unul cu altul. Degetele ei erau subțiri și albe iar aifonul lui mare părea prea mic pentru degetele lui groase și unsuroase. Din cînd în cînd ea lua o pauză din scrollat și îi zicea ceva dulce, cu sweetie la sfîrșit. Îl cuprindea apoi cu oarecare dificultate de mijloc, peste burta uriașă ce ieșea de sub tricou împreună cu cîteva fire de păr negru sub buric și ii dadea un pupic pe nasul gros, evitînd cu delicatețe cozorocul șepcii lui, cu NY. Iar el, ca un bărbat adevărat, o înlănțuia cu mîinile scurte și ea se ghemuia fericită la pieptul lui, prevăzut cu sîni mari și moi. Apoi a sunat telefonul ei și a zis cî vini cu mașîna direct, cî le-au pierdut bagajili șî or ajungi dînsili cînd or ajungi.

15 august 2017

Așa de multe mașini cu număr italian sînt în Italia că pentru moment am crezut că am nimerit în zona etnografică Rădăuți - Bucovina în luna august și n-am știut cînd am ajuns acolo.
La asta mai adaugi și spațiile de cazare cu termopane și jaluzele asortate, atît de familiare, tip pensiune, plus chelnerița, originară din Bilca, de la micul jejun și impresia e totală.

Singura chestie care mi s-a părut puțin cam nepotrivită este vocea franțuzească de negru din Camerun cu care îmi vorbea mașina de vîndut bilete de tren din gară. Nu puteau să pună un meniu în românește, cum văzusem acum cîțiva ani la Malaga, ca să știm o treabă?

În rest, toate bune: pizza, pasta, aperol șpriț, prosseco, chianti clasico, espresso și gelato per favore.


12 iulie 2017

Post la beție

Microbist n-am fost niciodată. Doar pe la curling mă mai uitam din patru în patru ani, iarna. Dar, de cînd cu lubia asta cu ciclismul, mai arunc cîte un ochi ba pe la Giro, ba pe la Turul Franței, ba pe la Vuelta. A, uitasem să vă spun că am fost duminică pînă la Trouville. A fost cu noi o tipă, Fanny îi zicea, dată dracului. A făcut BTR recent, ceva monstruos (cătați pe internet, Born to Ride înseamnă) și în plus e și foarte secsi. Era coadă mereu în fundul ei. Săraca, a pedalat vîrtos cu vîntul în față, preț de 237,8km, trăgînd după ea o haită de masculi care se băteau pentru un loc în roata ei! Plesneau colanții, nu alta!
Dar să revenim la Turul Franței. Mi-am descărcat frumos aplicația pe telefon și mă mai uit pe furiș la birou să văd cum cîștigă Kittel toate sprinturile. Pînă să înceapă transmisia în direct, îmi apare sistematic o reclamă la epilatoare braun. Și am început să mă gîndesc, ca prostul, cîte femei se uită la Turul Franței ca să aibă sens o astfel de reclamă? Greu, dar în final mi-a picat fisa. Am ajuns acasă, am desfăcut o sticlă de Gigondas și am profitat că nevastă-mea nu era ajunsă încă. I-am furat așadar epilatorul braun și am început să defrișez. Pielea mea, sînt ciclist sau ce naiba? Mă ustură picioarele, m-am înroșit tot și din loc în loc au rămas smocuri. Nu știu ce să fac, e nașpa, anunță 30 de grade pe sîmbătă și parcă n-aș purta colanți lungi pe căldura asta.

13 iunie 2017

Acest blog este în paragină, e adevărat. Dar, îi pasă cuiva, m-a căutat cineva în lipsă? Nu. Și atunci, care-i problema?

Mă regăsesc temporar în situația de a fi fără ocupație de vreo săptămînă și ceva. Am descoperit că e greu să îți umpli timpul cînd ești departe de rutina cu care te-ai obișnuit de ani și ani. Așa că am ținut sfat cu mine însumi și cu bicicleta, adică în trei, și am decis că ar fi bine să plecăm în voiaj.

Am încărcat în sacoșe lucruri pentru trei zile, adică:

  1. niște haine mulate, sexy, pentru bicicletă
  2. niște haine ne-mulate, sexy, de oraș
  3. pentru dormit, nimic, oh là là!
  4. periuța de dinți și crema solară
  5. jeleuri energizante în număr suficient și săculețe cu pudră magică de dizolvat în bidoane
  6. o haină de ploaie, mulată, sexy
  7. niște scule și piese de schimb pentru reparat eventualele probleme mecanice
Apoi am plecat. A fost frumos, foarte cald. Am transpirat pînă am început să put. M-am oprit în numeroase cimitire, să iau apă, că așa e regula aici, în cimitire se găsește întotdeauna apă de băut. Am trecut pe dealuri și văi, prin sate, printre vii, prin păduri, peste autostrăzi și linii de TGV, pe drumuri înguste, dar asfaltate, pe drumuri mai largi, tot asfaltate, prin zone comerciale apăsătoare.


Prin Champagne, dealurile erau cît vedeai cu ochii acoperite de viță de vie. Prin sate, toate îngrijite, curate, cu asfaltul refăcut proaspăt, cu primăria și biserica gotică renovate, firme de șampanie la fiecare 10m. Am băut o cafea la Montmirail, gîndindu-mă la filmul Les visiteurs. Chalons en Champagne e un oraș liniștit și frumos, lume destinsă la terase, spectacole de circ la fiecare colț de stradă. Probabil că, dacă ar fi plouat, nu mi-ar mai fi plăcut.





Apoi, am trecut în Lorena. Viței de vie i-au luat locul grîul, soia, orzul, porumbul. Satele erau ceva mai ponosite.



Multe cimitire, unele chiar germane și monumente cu morți din primul război. Nici o pădure în care să mă ascund de arșiță. Am băut vreo 5 bidoane de apă și o coca cola cumpărată de la o bulangerie sărăcăcioasă dintr-un sat, ținută de o bătrînă care m-a compătimit, văzîndu-mi fața descompusă. M-am oprit extenuat la Toul, la capătul lumii, lîngă catedrală, să mănînc o omletă și să beau o apă minerală. Încă 25 de km din care 3 de urcuș epuizant prin căldură și mi-a ieșit în față Nancy. Mi-a plăcut la Nancy: iarăși lume destinsă, la faleză, studenți relaxați, piste de bicicletă, tramvai, place Stanislas, orașul vechi, canale și ecluze.


Am plecat de la Nancy dimineața la 7, că mi-a fost frică să nu mă defectez pe drum și să nu mai prind trenul de întoarcere de la Strasbourg. Mă cam dureau picioarele. De data asta vremea era mohorîtă, dar vîntul era din spate. Încă 80 de km prin Lorena, de data asta ceva mai mult prin pădure și am început să urc pantele Vosgilor.



La col de Chapelotte m-am oprit să iau apă din fîntîna construită de soldații din primul război mondial. Rotind puțin privirea, mi-am dat seama că eram într-un loc special: o grămadă de monumente și plăci comemorative: o capelă în memoria războiului din 1870, cînd și-au dat în cap francezii cu prusacii pe acolo, o placă de la 1914-1918, cînd și-au dat în cap francezii cu nemții tot acolo, o stelă care marchează linia frontului din același război, o altă placă de la 1944, cu niște rezistenți omorîți de nemți în același loc.


După col du Donon, scurt dar greu, am gonit ultimii 60 km la vale, în Alsacia. Acolo totul parcă s-a schimbat, numai sate cu nume nemțești: Schirmeck, Tommelsbach, Wisches, Lutzelhouse, Urmatt, Heiligenberg, Mutzig, etc. Totul era aranjat la patru ace, avea un aer de Austria, dar cu ceva mai multă viță de vie. Am intrat în Strasbourg pe pista de-a lungul Canal de la Bruche, vreo 20km pe malul apei, fără picior de automobil, o plăcere. La capătul drumului am dat de catedrală. Apoi, după selfie, direcția La petite France și la gară. Două ore mi-au trebuit să parcurg înapoi cei 500km.





Recunosc că mă cam doare fundul.



21 februarie 2017

S-a terminat așadar și tradiționala săptămînă la schi. Pe aici, dacă ești plătit cît de cît binișor sau chiar mai puțin, dacă nu mergi la schi în vacanța școlară din februarie, ești un ratat și mai bine taci din gură. Dar și mai rău este să fii copil, să mergi cu babacii la zăpadă și să te întorci fără insigna care îți atestă atestă nivelul la schi.

Vacanța la munte se petrece după protocolul următor:
- îți rezervi cu vreo 6 luni înainte, la preț de speculă, o garsonieră mizeră într-o stațiune construită în anii 70 și care arată ca un cartier ceaușist, sau ca stațiunea Mamaia prin 80-90. Unii rezervă chiar în ziua în care s-au întors de la schi, pentru anul următor. Sînt alții pe care îi cunosc de vreo zece ani și care merg an de an în același loc. În garsonieră se intră dintr-un hol lugubru, cu becuri palide, după ce ai ieșit dintr-un lift părăginit. Antreul întunecos are în dreapta două paturi suprapuse scîrțîitoare pe care vor dormi cei mai tineri dintre noi. În dreapta unui mic culoar ai toaleta și baia, cu faianța ciobită pe alocuri. Apoi pătrunzi în salon, unde zace o canapea îndoielnică care, dacă tragi de un sertar de jos, se transformă în pat dublu dar cu jumătățile aflate la înălțimi diferite, foarte ingenios. Într-un colț se află o bucătărie de unde nu lipsește mașina de spălat vase, culmea luxului. Dacă plătești în plus, ți se dau cearșafuri, prosoape și hîrtie igienică. Dacă nu, nu, vii cu ele de acasă. La parterul imobilului se află o hrubă cu cotețe cu numerele garsonierelor înscrise pe uși și în care se țin peste noapte schiurile și clăparii închiriați de la magazinul de peste drum. Multe din ușile cotețelor poartă urme de efracție. Schiurile se lasă obligatoriu jos și nu ai voie cu clăparii în picioare în clădire, sînt afișe peste tot care te avertizează, deși am văzut o grămadă de turiști cărora li se rupea de afișe.
- cu vreo 3 luni înainte, rezervi cursuri de schi la ESF, pentru copii. Cursurile de schi sînt aproape obligatorii. În fiecare zi se face curs de la 9:15 pînă la 12 și/sau de la 14:30 pînâ la 5. În ultima se dă examen. Dacă îl ia, copilul primește o insignă, o ștampilă în carnetul de note și la anul se poate înscrie la nivelul următor. Nivelurile sînt după cum urmează: piou-piou, ourson, flocon, 1ère étoile, 2ème étoile, 3ème étoile, étoile de bronze și étoile d'or. Etoile d'argent nu este, pentru motive necunoscute. Dacă nu ia examenul, e nasol. Am văzut copii zguduiți de hohote de plîns în ultima zi de vacanță și părinți devastați care se certau cu monitorii, arătîndu-le pe smartfon filmarea cu examenul și încercînd să negocieze cu ton amenințător. Este foarte penibil să te prezinți lunea următoare la servici și să spui că progenitura nu și-a obținut floconul!
- tot cam atunci începi să vînezi reduceri la închirieri de schiuri și la abonamente de telescaun/teleferic/etc, pe internet, încercînd combinații de coduri de reducere și oferte prin sindicat.
- plecarea e obligatoriu sîmbăta. Încarci bagajele în mașină, îți amintești că aveai pe undeva în beci lanțuri pentru roți și începi să le cauți febril. Le găsești în ultimul loc în care le cauți. Cu tot cu waze pe smartfon, mai devreme sau mai tîrziu ajungi pe A6, unde petreci o vreme în ambuteiaje în acordeon. Asculți radioul autostrăzii. Cînd crezi că în sfîrșit ai scăpat, ajungi la Grenoble sau la Chambéry, unde mai petreci o oră în bușon. Apoi scapi pe drumuri de munte pe care urcă încet încet mașini înspre stațiuni. Te rogi să nu ningă, că nu știi cum se montează lanțurile la roți. Dar, cu încălzirea globală, nu e nici un pericol. Ajungi cu 2-3 ore întîrziere și constați că magazinul de închiriat schiuri s-a închis acum cinci minute. Duminica deschide la 9 și juniorul are curs la 9:15, așa că o să fie sport. Cauți îndelung un loc de parcare înjurînd pe toți parizienii parcați aiurea. Ridici ștergătoarele de parbriz. Ajungi în garsonieră. Constați că ai uitat hîrtia igienică acasă.
- duminică te duci cu juniorul la 9 fără cinci la magazin să îi iei schiurile. Vînzătorul deschide la 9 și 5, se mișcă greu și pînă la urmă îi dă niște schiuri Atomic, dar îți servește un discurs comercial că ar fi bine să subscrii o asigurare casse/vol. Te uitaseși în prealabil la condițiile asigurării și știi că nu acoperă mai nimic, dar discursul e atît de convingător și prăpăstios, încît subscrii și asigurarea. La 9:14 ajungi la cursul de schi și în sfîrșit vacanța poate să înceapă.
- de-abia aștepți să cobori în viteză pe pantele mici, medii, mari și foarte mari ale pîrtiilor, cu Mont Blanc în imagine de fond și cu Strava pornită pe smartfon. Te întorci la butic cu restul lumii, stai la o coadă respectabilă să-ți iei și tu schiurile pe care le cari transpirînd pînă la telescaun. Acolo așteaptă o masă informă de oameni la coadă cu schiurile în picioare. În timpul celor 6 zile de vacanță dezvolți nebănuite tehnici de avansare prin învăluire la cozile de la telescaune.  Telescaunul are cîte 8 locuri, dar multe scaune pleacă cu cîte 3-4 oameni pe ele, făcînd timpul de așteptare mai lung și mai plăcut. Terenul de stat la coadă nu e întotdeauna plat și în unele cazuri fie aluneci în spate, fie în față. Te mai oprești cu bețele, dar nu merge întotdeauna. Te strînge un clăpar. Brit-ul din spate te calcă pe schiuri. Cînd în sfîrșit ai reușit să prinzi un loc, mașina se oprește pentru că rusul din spate n-a fost atent și a căzut pe gheață la urcare. Telescaunul repornește și constați uitîndu-te roată că muntele e un fel de Disneyland, cu instalații peste tot, fiecare cu coada aferentă. În sfîrșit cobori pe prima pîrtie, ferindu-te de briți, olandezi, diverși nordici și snowboarderi. Te bagi din nou la coadă. Etc, dar nu de multe ori că intri în panică pentru că e deja 12 fără 20 și nu știi dacă ai timp să ajungi să îl iei pe junior de la cursul de schi. După amiaza schiezi în familie.
- toate zilele e la fel, cu excepția zilei de miercuri, cînd vezi elicopterul de intervenție zburînd cam prea des, și salvamontiștii agitîndu-se cam prea mult. În stațiune am văzut o grămadă de cabinete medicale specializate în ortopedie. Miercurea e ziua săptămînii cea mai ocupată din acest punct de vedere. Toți turiștii, în speranța de a-și rentabiliza abonamentele, fac exces de sport și de fondue cu vin savoiard în primele zile,  astfel încît la mijlocul săptămînii se mai produc și erori. Oricum, dacă ai trecut ziua de miercuri fără picioare rupte, poți afirma că ai avut o vacanță reușită.
- vineri, zi de medalii
- sîmbătă e plecarea. Te întrebi unde naiba au încăput toate în bagaje la venit că acum nu se mai închide nici o valiză. La ora zece punct ai predat cheile la recepție, după ce ai dat cu mătura prin garsonieră. Te înscrii în coloana de mașini care coboară încetișor pe serpentine. Te feliciți că ai prevăzut o pungă pentru vomitat. Te enervezi ceva mai tîrziu că n-ai prevăzut decît una. Grenoble, A46, A6, Paris.

Am scăpat și de data asta.

06 februarie 2017

Am fost la teatru. În sală, nu departe de Champ de Mars, încăpeau maxim 50 de persoane așezate pe niște banchete incomode. Intrarea era direct din stradă pe scenă. Am stat în primul rînd și astfel am luat parte direct la piesă, montată într-un mod interactiv: am încasat stropi de bere, apă, vin și spumă de ras. M. Jourdain, burghezul gentilom, făcînd proză fără să știe, mi s-a așezat de cîteva ori pe genunchi și m-a amenințat de alte cîteva ori cu s(c)abia. Ușa dinspre trotuar se deschidea din cînd în cînd ca să lase actorii să intre sau să iasă, că n-aveau pe unde prin altă parte, iar piesa se juca astfel și în drum, implicîndu-i chiar pe trecători, surprinși. Am rîs cu gura pînă la urechi de la început pînă la sfîrșit. De fapt cred că niciodată n-am rîs mai bine la teatru. Știind că un bilet la cinema costă cam tot atîta, cred că cei 10 neuro cheltuiți pentru bilet au fost cu mare folos. Prin comparație, acum cîțiva ani am plîns binișor după cei 50 de ioro dați ca să-i văd pe Depardieu și pe Fanny Ardant într-o piesă soporifică, ceva vomitiv, de mi-am zis că nu-mi mai trebuie staruri în veci.

După spectacol ne-am plimbat puțin pe jos și i-am dat băietului meu o clătită cu Nutella la preț de speculă la picioarele turnului Eiffel, în timp ce niște militari vigipirați se uitau cu ochi de vultur la noi, cu degetele pe trăgace. Apoi am dat să trecem pe sub turn să ne căscăm puțin în sus. Cînd colo, ce să vezi? De cînd n-am mai fost pe acolo, acum a răsărit un gard ce împrejmuiește toată zona, și numai ca să intri acolo, dedesubt, stai la coadă, treci pe la raze și ți se verifică centura de explozibil. Rahat.

09 ianuarie 2017

Am vizitat recent o plantație de rom, ăăăă ... de trestie de zahăr din care se face la sfîrșit rom. Din rom se poate face apoi punch, planteur și altele sau se poate bea așa, sec, dis-de-dimineață.

Cu cîteva zile înainte fusesem cu o barcă pe mare ca să vedem pești și alte broaște țestoase, ocazie cu care am prînzit nu departe de bariera de corali, pe o limbă de nisip alb acoperită de apă pînă la genunchi. Pe limba de nisip, sub stratul de apă stăteau castraveți de mare cu un aspect destul de grețos și mai înotau rechini-lămîie, inofensivi. Din loc în loc erau plantate cu picioarele în apă mese pe care se putea face grătar și bea punch. Marie-France, căpităneasa, a scos o sticlă de Montebello și una de Damoiseau, plus o sticlă cu sirop de gwozey. Am întrebat pe căpităneasă care era diferența între cele două roame. Am primit răspunsul că Montebello e mai aspru și Damoiseau coboară mai ușor pe esofag. Este adevărat că după primul punch cu Montebello, care mi-a dat ochii peste cap, al doilea, cu Damoiseau a coborît fără probleme, căci eram deja anesteziat.

Dar să revenim la plantația de rom, ăăăă ... de trestie de zahăr. M-am plimbat eu pe acolo, printre trestie de zahăr, palmieri, etc, pînă am dat de un cîmp pe care creșteau un fel de tufe, pe rînduri, cam ca morcovii. Am întrebat de un localnic, bună ziua, dar ce sînt aceste plante minunate, ce numai pe insula din ziua de ieri și la dvs pe plantație le mai putem vedea? Bună să-ți fie inima, voinice, ananași le zice pe la noi pe aicea. 9 luni le trebuie pînă la recoltă, cîte unul pe fir. Să mor eu dacă știam că ananașii cresc așa, din tufe. Eu credeam că ananasul e un copac, cam ca palmierul sau cocotierul dar care, în loc de nuci de cocos, iguane, colibri și papagali colorați, face ananași. Și cum încă nu era sezonul la ananași și nu se vedea încă niciunul, am crezut, prostește, că de fapt ananasul e o rădăcină care trebuie scoasă din pămînt, exact ca morcovul. Așa că m-am dus direct în butic la sfîrșitul vizitei și am cumpărat o sticlă de shrubb de ananas.

Ajuns în metropolă, m-am uitat pe uichipedia și am văzut că de fapt ananasul crește în exterior. Cît trăiește, omul învață.


17 noiembrie 2016

Moment deosebit astăzi: am fost la primărie la concert de cîntece patriotice interpretate de corurile reunite ale claselor primare de la școala lui ficioru-miu, care a avut la un moment dat rol de solist.

Mi-am amintit de plăcerea pe care o încercam la ora săptămînală de cor din școala generală, pe care nu știam cum să fac să o sar. După multe străduințe ale mele, tovarășa J. m-a reperat pentru cîntat fals și m-a exclus din cor. A fost un moment de cotitură în cariera mea artistică pentru care îi multumesc pînă în ziua de azi. Făceam școală după amiaza și ora de cor era ultima de vineri seara, astfel încît eu și cu încă vreo doi-trei privilegiați aveam voie să ne întoarcem acasă cu o oră mai devreme, numai bine pentru Mihaela. Pînă să mă dea afară din cor, am executat și eu un concert din ăsta pe scena casei de cultură, interpretînd cîntece precum "Pui de lei", "Imnul eroilor", "Treceți batalioane" sau "Pe-al nostru steag e scris unire". Pe alea cu pionierii și cu Ceaușescu le păstram pentru serbarile de început și de sfîrșit de an.

Tovarasa J., cu care făceam și muzica, era o fire mai severă, nevrozată și răcnea binișor la noi. Tov. J., cînd povestea despre "Imnul eroilor", se inflama bine, vărsa cîte o lacrimă, dupa care iar o apuca isteria. Într-un an a avut niște necazuri urîte și a trebuit să lipsească. A înlocuit-o la ora de muzica o vreme fiică-sa, care ne vorbea îndelung despre jazz, Louis Armstrong, despre Verdi sau despre Beethoven. Din cînd în cînd mai venea cu chitara și ne interpreta niște bucăți de chitară clasică, de ziceai că e Narciso Yepes în persoană. Apoi a venit la oră tovarășa Sîmburica, dată dracului, mai nevrozată ca tov. J. Dar măcar nu ne punea să facem solfegii și nici nu ne vorbea de "Pui de lei". Ne aducea un magnetofon și ne punea să ascultam "Anotimpurile" și "Simfonia a V-a".

Oricum ar fi, corul a fost o experiență din care rețin că melodiile patriotice ale tov. J. îmi provocau o aversiune profundă. Și acuma, ce să vezi? Ficioru-miu, pui de imigrant, era mîndru din cale afară să interpreteze cîntece patriotice franțuzești. Băi, și cind au început copiii cu Marseieza, s-a ridicat sala în picioare ca la comandă de mi s-a făcut părul măciucă. Apoi au dat-o cu "Le temps des cerises", "La Carmagnole" și au terminat cu cîntecul partizanilor. La ăsta iar s-a ridicat sala în picioare și am remarcat cum unii dintre părinți vărsau cîte o lăcrămioară.

La sfîrșit, primarul de dreapta, amic cu sarcoți, a ținut un discurs, ceva cu valorile republicii și cu stînga decadentă, după care am luat un "vin d'honneur" care m-a lasat melancolic.

16 noiembrie 2016

Stăteam în echilibru la intersecție, așteptînd să se facă verde. Un djeuns cu nike și pantaloni de trening, turîndu-și nerăbdător scuterul, aștepta la semafor în mod excepțional lîngă mine. Eu nu mișcam nici măcar cu un centimetru. După o eternitate, fix cînd eram pe punctul de a pune un picior jos, învins, se făcu verde, îndreptai ghidonul și dădui să plec, ușurat. Scuterul pîrîi scurt și apucai să îl aud pe djeuns cum îmi lansează admirativ un bravo msio. Mi-a dat deci kudos. Trebuie să învăț să fac wheelie de acuma.

11 noiembrie 2016

Pedalam în neștire pe un drum ud și plin de frunze moarte. Cerul era acoperit și bătea un vînt umed din vest nord vest. Garminul afișa 3 grade. De roți și de cadru se prinsese o mîzgă scîrboasă și mă gîndeam cu groază la ce aveam de curățat după.

Printre clănțănituri de frig, gîndurile îmi zburau aiurea. Mă gîndeam la ziua armistițiului, că din loc în loc erau oameni adunați la ceremonii în fața monumentelor cu morți în războaie, la lepena care mustăcește cu plăcere nedisimulată, la sarkoți, la putin și la cunoștințele mele din Neșvil Tenesi, românași din Galați, care m-au tot bombardat în ultima vreme cu articole de pe echivalentul local al lui expunere.com și care acuma mustăcesc și ei cu plăcere nedisimulată.

Dintr-o dată, fără vreun motiv anume, am început să cînt în minte, cu vocea suavă a lui Mihai Constantinescu, amintindu-mi și cuvinte, și muzică, de ca și cum tocmai se terminase Lumea copiilor la televizor:

Maria Mirabeeelaaa,
Doi criiini cu oooochi de poveeești
Sub cerul ca umbrela
Alături de prieteni
Ce biiiine-i să trăiești

Și astfel m-a cuprins un fel de stare de veselie nedisimulată.

21 octombrie 2016

M-am gîndit să mă reconvertesc profesional. Cred că o să îmi deschid un atelier de reparat biciclete.

Pînă reușesc să concretizez ideea, învăț pe brînci.

Totul a început cînd mi-am dus cursiera de carbon la revizie. Vitezele se schimbau greuț și aveam un zgomot enervant în butucul de la pedalier. Așa că m-am dus la un moș care ține un butic la Levallois și la care mai fusesem înainte. Mi se părea cam scumpuț dar mi-am zis că măcar face treabă bună. I-am lăsat carbonul și l-am recuperat după vreo două zile. Avea ghidolină nouă, Lizzard skins, cabluri noi, cică îi desfăcuse butucul și îl curățase. Arăta bine. Vitezele se schimbau ușurel, dar zgomot în pedalier tot făcea. Am dat jos o pedală, am pus niște vaselină și am montat-o la loc și n-a mai făcut nimic.

Între timp, mi s-a stricat butucul de pedalier de la bicicleta de oraș. Iar la moș, alți bani, altă distracție.

După vreo 200km, nici vitezele nu au mai mers la cursieră. Așa că am dat de pe internet jos documentație de la Shimano, mi-am mai cumpărat niște scule și am reglat singur problema. Am băut pentru asta.

La vreo două săptămîni, butucul nou de la bicicleta de oraș a început să facă figuri. M-am dus la moș să îi dau cu bicicleta de cap și cică vai, a uitat să strîngă șurubul, cică să vin diseară că mi-l face. Băi, tu crezi că mie îmi arde de venit la Levallois cînd îți cîntă ție? Hai, treacă de la mine, că acuma ce-oi face?

După aia am fost la munte cu cursiera. Butucul curățat de moș a început să joace și el în soclul lui de carbon. Iar la Levallois, să-i dau cu carboanele de cap. Că hîr, că mîr, că trebuie să îi schimb rulmenții, că nu are piesa, că să îl mai sun, moment în care am zis gata. Am început să sun la alte buticuri, care îmi ziceau să vin ba peste o săptămînă, ba peste o lună, ba că n-au.

Și atunci am început să mă documentez. Am aflat astfel că butucii la bicicletele astea mișto sînt de mai multe feluri: BSA, cu filet englezesc, cu filet italian, press-fit, cu diametrul axului de 24mm, cu diametrul axului de 30 mm, BB86, BB30, BB386 EVO, cu axul mai lung, cu axul mai scurt și alți tovarăși.

În fața acestei diversități, mi-am mai cumpărat niște scule și am început să desfac. Am înțeles astfel că aveam nevoie de niște rulmenți BB386 EVO press-fit. Am mai citit cîte ceva și am înțeles că 386le ăsta acceptă numai axuri de 30mm diametru. Totuși, eu aveam unul de 24. Cum paștele mă-sii? Am mai citit cîte ceva și am mai vizionat niște filmulețe pe youtube și am descoperit că rulmenții mei erau mai speciali. Și am mai înțeles că moșul folosise un ciocan cam prea mare ca să îi scoată, așa că îmi atinsese cadrul. Prinde orbul scoate-i ochii, că nici chitanță nu îmi dăduse pentru reparații. Așa că mi-am folosit mintea de inginer și am instalat, după alte lecturi și filmulețe, un butuc 386 adevărat, care e totuna cu BB30, dar mai larg și am schimbat și pedalierul cu unul de 30mm. Acuma merge brici. Am băut în cinstea victoriei.

Între timp l-am înscris pe junior la un club de MTB. Am fost cu copiii în pădure cu bicicletele, unde am constatat că juniorul avea probleme la urcat dealuri, că avea pinioanele prea mici. Așa că m-am pus din nou pe citit și privit filmulețe, am cumpărat ce era necesar și am schimbat tot: lanț, cabluri, deraioare și pinioane. A mers din prima. Am băut.

Încurajat de precedentele victorii, a venit vremea să schimb plăcuțele de frînă la MTB-ul meu. Trebuia să fie o operație ușoară, conform documentației de la Avid și filmulețelor privite dar s-a transformat în coșmar. Așa că a trebuit să mai cumpăr niște seringi și niște DOT 5.1 ca să sîngerez frînele. Mi-a ieșit după vreo două zile de încercări, de înjurături, rugăciuni fierbinți și filmulețe pe youtube. Am băut.

Ca să concluzionez, bicicleta m-a costat anul ăsta mai mult decît mașina. Ce-i drept, la data de azi mă apropii de 11000 de km de pedalat și doar aproape jumătate de șofat.

Dar de-acuma știu să fac cam tot. Nu mai pun în veci piciorul într-un butic de reparat biciclete.

Să bem, așadar.

11 septembrie 2016



Din ediția de anul ăsta a "cursei" Levallois - Cabourg, 225km, care a avut loc ieri și la care am participat, nu îmi amintesc decît urmatoarele:

  • roata din spate a celui care mă preceda
  • vîntul din față
  • viteza nebună
  • stressul că o sa intre vreun bou în mine
  • căzătura spectaculoasă a unui tip care a intrat cu roțile în șanț, după care a reintrat pe șosea în fața mea, făcîndu-mă să pun frînă și să las jumătate din guma pneurilor pe asfalt
  • mirosul greu, la 10 biciclete distanță, pe care îl degaja un tip care probabil că își trăia viața în unicul costum de ciclist pe care îl poseda, amar de cel care stătea în spatele lui
  • ochiul bandajat al lui A.


Nu îmi amintesc așadar nimic din tărîmurile prin care am trecut deși, pe hîrtie, parcursul era foarte fain.





 

03 septembrie 2016

Și acuma una mai tristă, așa, de început de septembrie, dacă tot a început școala.

Am fost două săptămîni la munte. Frumos tare, numai englezi prin jur, nu s-ar zice că le place prea mult să fie aut. De cîte ori mă intersectam cu vreun biciclist pe un drum de munte, cum deschidea gura, cum îi auzeam accentul britanic. Am urcat și eu, ca omul, pe diverse dealuri de pe acolo: Joux Plane, Ramaz, Encrenaz, Joux Verte, Colombière, Aravis și alti tovarăși. Sînt destul de mulțumit, ca să zic așa. M-am dat și pe bike park MTB, cu juniorul, am strîns din fese de n-am mai putut de frică: hîrtoape, salturi, viraje din alea făcute cu lopata ca să le iei mai repede, englezi cît încape. Eu, puțin mai încetișor, probabil din cauza unui instinct de conservare mai exagerat, dar încercam să mă tratez.

Azi am organizat un ride de 120 de km, un Gran Fondo, cu ocazia începerii școlii. Am stabilit întîlnirea la 7:30 dimineața și am zis că e med-fast cu ceva dealuri, ca să se opereze o selecție naturală printre candidați și să nu se prezinte acolo toți agaricii. Așa că am putut conta numai pe persoane serioase, printre care și A., imperialistul american. Și cum mergeam noi, așa, med-fast, la un moment dat, suedezului din față îi crăpă un cauciuc, asa ca ne oprirăm ca să reparăm. In timp ce-l ajutam pe suedez, icnind din cînd în cînd la eforturile sale de a scoate cauciucul de pe jantă, vine A. la mine și îmi zice așa:
"Să îți zic și ție povestea mea, men. Acum o lună am început să nu mai văd cu un ochi. M-am dus la spital și mi-au zis că am o huge tumor care îmi împinge pe ochi și că nu prea mai au ce să îmi facă. Ai gat chensăr, men!"
M-am uitat la el, zîmbea cînd îmi vorbea. Intre timp, suedezul terminase cu cauciucul și am pornit mai departe.

29 iulie 2016

O baltă din mijlocul intersecției răspîndea un miros greu de produse petroliere. Un tip în șlapi arunca furibund chibrituri aprinse în baltă. Chibriturile se stingeau pînă să ajungă jos iar tipul părea foarte dezamăgit.

Seara, o mașină era oprită pe străduța mea. Șoferul ieșise și se uita în sus să vadă cine îi aruncase cu ouă pe parbriz.

În alte timpuri și pe alte tărîmuri te controlau în geantă la ieșirea din întreprindere. Acuma ne controlează la intrare.

Am cunoscut cîndva niște băieți, unii mai deștepți, scriau cod în c++, știau linux, mergeau la concerte la filarmonică, ascultau muzici exotice de pe la Woodstock, le învîrteau pe toate de nu le ajungea nimeni la nas și pe alții mai proști, chiulangii, gagicari, metaliști, etc. Mare parte au plecat în steits. Cînd a dat Buș fiul cu bomba în Irak pe baza unor minciuni, se căcau pe ei cu toții pe liste de discuții că francezii așa și pe dincolo, freedom fries, etc. Acuma se cacă pe ei pe feisbuc ba că Trump e cel mai tare, ba că ce cool e să ai pistoale și puști.  Să mă apuc și eu să zic că ce culă e Lepena.

04 iulie 2016

Cum nu puteam dormi și pentru că anunțaseră ploaie pe la prînz, m-am sculat devreme, pe la 5 și jumătate, am mîncat un mic dejun nu foarte încărcat, ceva ceaiuc cu niște tartine de pîine completă bio cu miere, m-am potcovit și am plecat la drum.

Am traversat mai întîi La Défense prin tunel ca să ies înspre Nanterre, Rueil, Chatou și Vésinet. De la Saint Germain en Laye, după ce am urcat dealul repejor, ca să mă încălzesc, zona urbană s-a mai rărit și am putut în sfîrșit să respir. Soarele răsărise și se oglindea frumos în Sena prin pîcla dimineții cînd am traversat podul de la Triel. Apoi a urmat un deal lung prin pădure pînă să urc pe platou în Vexin. Vîntul bătea tare din față, înaintam destul de greu, dar n-aveam de ce să mă plîng. Era soare, treceam pe dealuri și văi, prin sate pitorești, fiecare cu turnul bisericii gotice aferente, prin cîmpuri cultivate cu soia transgenică, cu grîu sau cu alte ierburi pe care nu le deosebesc. Erau și o mulțime de maci roșii pe marginea drumului, dar nu avea cine să îi polenizeze, căci albinele fugiseră din cauza substanțelor chimice cu care erau tratate din belșug culturile de mai sus. Pe la 10 m-a prins o aversă care m-a muiat pînă la os, după care a ieșit din nou soarele și m-am uscat cît ai zice pește. Încă un deal și am zărit orașul Beauvais, cu vîntul din spate de data asta. Am ajuns la catedrală, mi-am tras un selfie și am plecat direct la gară, mi-am luat bilet, m-am urcat în tren care a pornit de îndată.


Mi-am agățat frumos bicicleta de suportul prevăzut în acest sens. Cum nu era alt loc mai bun ca să am bicicleta sub ochi, celelalte fiind deja ocupate, m-am așezat pe un strapontin alături de toaletă și mi-am scos telefonul ca să mă dau pe Facebook, Instagram și Strava uitînd că mai căcăcioși și pișolcoși ca francezii nu există pe lumea asta. Oricare ar fi mijlocul de transport prevăzut cu toaletă, și oricare ar fi durata călătoriei, la nici 5 minute de la plecare, respectiv de la stingerea semnalului luminos cu centura de siguranță, după caz, începe o perindare fără încetare la toaletă. La început a venit un tip care s-a uitat circumspect la ușă, după care a apăsat pe buton ca să o deschidă. S-a închis apoi pe dinăuntru, după care a urmat o serie de zgomote indescriptibile care au culminat cu zgomotul apei trase. Ușa s-a deschis și tipul s-a fofilat cu viteză de unde venise, uitînd ușa deschisă. Imediat, vagonul s-a umplut de un miros asemănător cu acela care e la noi la toaleta de la birou cînd mă intersectez cu Hérvé care tocmai a ieșit. A trebuit să acționez eu însumi butonul de închidere. Apoi au mai venit încă vreo trei inși care au făcut cîte un pipi, dar care nu s-au spălat pe mîini, judecînd după simultaneitatea zgomotului maelstromului și a ușii care se deschide. În timp ce al treilea era încă înăuntru, a venit o negresă grasă care a început să tragă de ușă cu disperare, neștiind că era deja cineva înăuntru. După ce a plecat negresa, a urmat o tipă drăguță care s-a căznit să găsească butonul de deschidere, a intrat, a ieșit imediat și m-a rugat politicos să păzesc ușa pentru că nu știa cum să o blocheze pe dinăuntru. Cît timp păzeam eu ușa, din capătul celălalt al vagonului vine val vîrtej un arăbete, după toate probabilitățile familiar cu sistemele de deschidere a ușilor toaletelor din trenurile fabricate de consorțiul Bombardier. Pînă să apuc să schițez cel mai mic gest, a și apăsat pe buton. Cu groază, am văzut cum ușa se deschide, lăsînd loc unui spectacol nu prea încîntător. Într-un gest disperat, am reușit să o apuc cînd era deja la jumătate și să o închid la loc. La nici două secunde, s-a auzit apa trasă și de-abia am apucat să mă scuz că am făcut ce-am putut, că tipa a dispărut deja ca o nălucă, aruncîndu-mi priviri dușmănoase. Și-o fi zis că sînt un pervers fără margini. E drept că nici îmbrăcămintea mea indecentă nu m-a ajutat deloc ca să îi inspir incredere.

Nu mai știu cum s-a petrecut jumătatea de oră rămasă. N-am mai îndrăznit să ridic ochii din telefon și n-am mai vrut să răspund pozitiv la nici o eventuală cerere de asistență. A, arăbetele n-a tras apa, atît îmi amintesc.