31 decembrie 2007

Trece timpu' ca nebunu', normal

Deci da, am cumpărat foagraul, şampania era cumpărată de mai demult, acuma e la rece iar raţa e în cuptor. Sarko tocmai a vorbit, el niño l-a ascultat cu multă atenţie şi a dansat la sfîrşit frumos pe marseieză. Ca un cuvios socialist ce sînt, n-am uitat să arăt cu degetul înspre nenea de la televizor în cîteva rînduri şi să spun: meşan, meşan.

Dar nu am zis-o cu ură pentru că sînt bine dispus, deoarece tocmai m-am întors din voiaj dintr-o ţară mediteraneană de la Oceanul Atlantic, unde era cald şi frumos şi am stat cu burta la soare.



Altfel, ce să vă mai spun? Ei bine, dragii mei, nu vă mai spun nimic, mă grăbesc să mă îmbrac şi să mă duc afară ca să incendiez o maşină-două, c-aşa-i frumos de anul nou. Ne vedem la anu' (şi la mulţi ani, clar şi subînţeles).

20 decembrie 2007

Filosofie pe marginea paharului (de Bordeaux)

Încă 22h10min35s şi voi intra într-o binemeritată vacanţă. Ca să marcăm cum se cuvine frumoasele sărbători de iarnă, iată-ne adunaţi în restaurantul portughez, în jurul unui faux filet apoint sau saignant, după gust (de persoană) şi a unei sticle de bordo, cea mai ieftină. Colegul din stînga, trecut uşor de patruzeci de ani, care petrece multe ore la servici chiar dacă nu are nimic de făcut din cauză de nevastă cicălitoare şi doi copii buieci acasă, apucă la un moment dat cu ochii împăienjeniţi un bolovan şi îl aruncă în mlaştină (vinul dă puteri de jedi):

- Ce credeţi, este în natura omului să muncească sau nu?

Bolovanul făcu plici, în sensul că unul s-a apucat să spună că el, dacă ar primi o moştenire grasă, s-ar lăsa imediat de venit la servici, aşa că a se slăbi cu munca şi natura omului. Cu toţii am fost întru totul de acord, închinînd încă un pahar în cinstea naturii noastre pervertite, numai un coleg, mai stingher, şi-a dat jos căştile de aipod de pe urechi şi ne-a zis că nu e adevărat ce spunem, că munca e într-adevăr în natura omului, tocmai pentru că, fiind vorba despre natură, în mijlocul căreia omul trăieşte, natura asta îl obligă să se hrănească, vînînd şi cultivînd pămîntul şi că la faza cu moştenirea sîntem toţi nişte socialişti ordinari.

Iar acum mă duc afară, că a sunat alarma de incendiu şi e rostul să mai omor 15 minute.

09 decembrie 2007

Album duminical

Zic unii că am sarcasm. Habar n-am, ce e sigur e că am un bentlei cu care merg săptămînal, la ore civilizate, în Bois de Boulogne ca să mai fac o mişcare. Cum ţineam eu volanul drept aşa ieri dimineaţă, taman pe allée de la Reine Marguerite, vedeam sprijinind vreun stîlp mai cîte o prostituată, mai cîte un travesti care probabil nu-şi îndepliniseră planul cincinal din noaptea ce tocmai se scursese sau poate că vroiau să meargă în vacanţă în Ile Maurice şi erau nevoiţi să facă ore suplimentare.

Iată şi, fapt neobişnuit, mulţi angajaţi ai primăriei îmbrăcaţi cu veste reflectorizante care strîng ceva de pe marginea drumului. S-a gîndit deci cineva să recolteze prezervativele însămînţate în timpul nopţii, ce iniţiativă bună! Ceva mai încolo opresc bentleiul lîngă o barieră, cobor, îl iau pe ficior de-o haripă şi mă amestec printre familiile respectabile sosite să profite de vremea mohorîtă de afară. Vreo doi djeunşi se apropie timid de mine şi mă întreabă dacă nu ştiu unde se găsesc femei. Cum nu ştiu, trec mai departe şi un cuplu de moşnegi, impresionaţi probabil de prestanţa pe care o degajez - nu uitaţi totuşi că sînt tînăr şi frumos - îmi surîd din protezele dentare, făcînd cu ochiul la ficior - normal, cum să nu-i faci cu ochiul:
-C'est beau, l'existence, n'est-ce pas?

04 decembrie 2007

Păr la ceas

Mai demult, pe vremea cînd ceasurile trebuiau întoarse zilnic şi nu ticăiau aşa de sacadat ca acum, un ceasornicar mi-a spus cînd m-am dus la el cu ceasul la reparat că are ceva la păr. O fi, mi-am zis eu, nu ştiam că ceasurilor le creşte păr. Tot ce ştiu eu e că, de-a lungul îndelungatei mele experienţe de viaţă, mi-a căzut în cîteva rînduri părul din nas de-am crezut că n-o să îmi mai crească altul la loc.

S-a întîmplat în căminele studenţeşti unde viitorii doctori, profesori, ingineri stăteau cu trei reşouri incandescente pe care se prăjeau în mult ulei cartofii în mijlocul camerei, cu geamurile închise şi trăgeau la fiare de zor în scop de mens sana in corpore mentosano sau, mai nou, printre cunoştinţele din ţară care s-au apucat de făcut copii pe care îi ţin închişi în dormitor cu trei cojoace pe ei, două cuşme pe cap şi cu geamul închis pentru că aşa le-a spus pediatrul, să nu-i scoată afară măcar trei luni şi oricum e mai bine dacă e cald şi pute, în timp ce televizorul urlă în sufragerie.

Totuşi, nu m-am aşteptat ca în această frumoasă dimineaţă de decembrie, scăldată într-un soare delicat, cînd am sunat la uşa unei familii de francezi, cu nume francez, cu prenume franţuzeşti, amploaiaţi în Défense la bancă, proprietari de frigider special în care se lăfăie în temperatură optimă vreo 50 de sticle, cu ghidul Hachette de vinuri pe masa din sufragerie, să îmi înăbuş un suav reflex de vomă. Prima dată cînd am fost la ei, într-o după amiază, mi-am zis ca e un accident, a doua dată, hmm, iar azi m-am întrebat dacă nu se ocupă cu stocarea de cadavre în frigiderul pentru vinuri.