Numai de bine

Îi urez alş-ului să aibă parte numai şi numai de copii gălăgioşi în preajma-i pe oriunde îl vor purta mijloacele de transport. Howgh!

La ce te poţi aştepta de la un sarkozist ca el?

Viva la revolucion

Aseară am trăit toate fazele meciului cu echipa Togoului prin grija vecinilor de vizavi care au suspinat, răcnit şi înjurat la toate fazele meciului. Nici măcar n-a trebuit să deschid televizorul ca să aflu cît a fost scorul.

Mi-am amintit aşadar cum săptămîna trecută l-am dezgustat pe nenea Lourenço, portarul, care tocmai dădea cu aspiratorul pe culoar spunîndu-i că nu mă interesează fotbalul. Am minţit cînd am spus că nu mă interesează, pe de o parte ca să îl menajez şi pe de alta ca să nu-mi stric iremediabil relaţia cu el, ştiut fiind faptul că într-un imobil, buna vecinătate dintre locatar şi portar este absolut esenţială. De fapt am momente cînd detest fotbalul. E de neînţeles pentru mine cum o gaşcă de zerouri barate precum fotbaliştii e în stare să provoace atîta pasiune în rîndurile unor cetăţeni altfel paşnici. Era să mi-l fac duşman de moarte pe un coleg la servici în timpul campionatului mondial din 2002 arătîndu-mi dezinteresul pentru faptul că echipa Franţei s-a cărat repejor acasă. O atitudine asemănătoare am mai întîlnit-o la un alt coleg, fan de-al lui Johnny Halliday. Colegul ăsta e un tip cu care se poate vorbi normal, prezintă semne de gîndire structurată şi e sociabil, dar nu şi cînd se vorbeşte despre idolul său. Atunci cade într-o transă pasională în timpul căreia e bine să nu zici nimic în dezacord cu el despre sublimul cîntăreţ.

Acum sînt suspectat la birou că nu mă interesează fotbalul din cauză că echipa României nu s-a calificat. Mă rog ...

Dar gata, mi-am făcut suficienţi duşmani cu această provocare neruşinată printre cei trei cititori ai rîndurilor de faţă. Mă consolez însă cu faptul că nu sînt singurul care nutreşte sentimente de dragoste şi dor faţă de fotbal şi mă alătur bucuros protestului mujerelor din España contra campionatului.

No mas futbol!
El cesped es para las vacas.

Fête de la musique

Cred că în urma lui Jack Lang nu va rămîne multă vreme amintirea faptelor lui cele măreţe ca activist al partidului socialist şi nici a cărţilor pe care le tot scrie şi pentru care îşi face reclamă mereu la televizor prin emisiunile de divertisment, ci unica lui ctitorie demnă de atenţie: sărbătoarea muzicii de pe 21 iunie a fiecărui an.

Concret, oricine simte că are un talent muzical oarecare iese în stradă şi produce ce poate. În fiecare an îmi tot zic că nu mai pun piciorul în Paris pe 21 iunie şi în fiecare an nu îmi respect promisiunea. Căci toată tărăşenia se rezumă la un vacarm de nedescris într-o înghesuială asemenea de oameni beţi. Cam pe la şapte seara, în pragul fiecărui bar se instalează cîte un grup care cîntă cît poate el de tare. Cum barurile sînt unul lîngă altul pe unele străzi, rezultă o combinaţie savantă de sunete care mai de care mai măiastre, provenind din instrumentele, respectiv gîtlejurile talentaţilor cîntăreţi care se străduiesc cît pot ei de bine să imite pe Santana, Maicăl, Joe Cocker, Patrick Bruel, etc. Mai trist este atunci cînd tocmai ce-ai scăpat de nişte led zeppelini îndoielnici şi dai de o corală care imită timid pe Les choristes. În acelaşi timp, diafragma ţi se zbate zglobie în ritmul başilor din difuzoarele dejeului de la barul de vizavi, unde s-a improvizat o petrecere techno la care te uiţi cam uimit - este totuşi impresionant ca spectacol să vezi masa de oameni care saltă şi ridică mîinile în mod sincron în stradă în lumina sacadată a reflectoarelor.

Azi m-au purtat paşii în Place des Vosges unde, surpriză, nu tu zgomot, nu tu nimic. M-am uitat bine în jur şi am văzut numai familişti cu accent aristocrat, am zărit chiar vreo doi oameni de pe la televizor plimbîndu-se. Sub bolţile pieţei multe coruri cu membri unul şi unul, toţi albi şi curăţei. Într-un colţ se aflau doi moşi şi o babă care cîntau de mama focului hituri de Montand, Trenet, Piaf. Publicul numeros cînta cu ei. Am ascultat şi eu cu această ocazie pentru prima dată versurile lambadei lui Piaf, Rien de rien şi, al naibii, mi-au plăcut, mai ales asta:

Avec mes souvenirs
J'ai allumé le feu

Drace, dacă a ajuns să-mi placă asta, e clar, nu mai am douăzeci de ani, cînd răcneam în faţa casei studenţilor din Iaşi să ne cînte Timpuri noi Bordelul mov şi n-au făcut-o.

Lecţia de integrare: le rendez-vous

Scriu aceste cuvinte direct de la bordul noului meu Falcon 2000DX. Tocmai am ordonat însoţitoarei de bord pe care am angajat-o în urma unui concurs care includea şi proba în costum de baie un delicios bigmec cu cartofi prăjiţi, preparat după toate regulile artei. Mirosul suav de ulei rînced se răspîndeşte aşadar delicat prin circuitul de aer condiţionat al aparatului. Bulele fine de gaz se sparg într-un curcubeu multicolor la suprafaţa paharului din carton de cola în lumina piezişă a soarelui de amiază, aflat cam în direcţia opusă insulei Tristan da Cunha. Toate acestea mă teleportează cu eficacitate de madlenă în atmosfera unui macdou parizian renumit pentru fineţea mîncărurilor din meniu şi calitatea semnalului wi-fi.

Dar vai! Nu se poate! Iar am uitat despre ce vroiam să vorbesc, adică despre instituţia rendez-vous-ului. Eu am găsit următoarele reguli:
- la un rendez-vous se întîrzie obligatoriu
- dacă e un rendez-vous privat, de exemplu cînd sînteţi invitat la cină, întîrzierea va fi de cel puţin 30 de minute. Îmi amintesc aici de faţa făcută de nişte prieteni francezi în momentul în care austriecii invitaţi au sunat la uşă fix în secunda în care s-a făcut ora exactă. Obligatoriu întîrzierea va fi semnalată printr-un apel telefonic de pe mobil în care vă veţi anunţa gazdele că sînteţi într-un ambuteiaj monstru dar că ajungeţi în cinci minute deşi nu aţi plecat încă de acasă. Ca o reflexie adiacentă, cred că mobilul este folosit cam în 90% din cazuri pentru semnalarea unor întîrzieri.
- daca rendez-vous-ul este în interes de serviciu, de exemplu pentru o şedinţă, sînteţi obligat să întîrziaţi cam un sfert de oră. Vă veţi face apariţia în sala de şedinţă neapărat vorbind la celular. Convorbirea va continua cel puţin zece minute după, iar scuze nu veţi schiţa decît dacă participanţii care vă aşteaptă deja sînt strict mai mari în grad măcar cu două nivele decît dumneavoastră. Pe timpul şedinţei, telefonul se lasă pe masă cu vibratorul activat şi nu veţi răspunde la nici un apel din cele cinci pe care le veţi primi din respect pentru participanţi, dar asta deja este în afara subiectului.
- dacă aveţi rendez-vous la doctor, cu toate eforturile depuse, oricum veţi întîrzia. Veţi primi astfel o remarcă politicoasă, dar incisivă, din partea doctorului. Dacă prin absurd veţi ajunge la timp, ceea ce este totuşi imposibil, atunci doctorul va apărea după 15-20 de minute de pe drumuri pentru că a avut consultaţii la spital.
- dacă aţi luat rendez-vous cu cineva prin telefon şi acel cineva trebuia să vă confirme întîlnirea prin e-mail ca să vă dea exact adresa, emailul nu va ajunge niciodată la dumneavoastră pentru că fie a fost notat greşit, de exemplu agmail în loc de gmail, fie pur şi simplu nu a plecat niciodată de la expeditor.
- dacă aveţi rendez-vous pentru un interviu de angajare pentru care vi s-a promis un e-mail de confirmare cu adresa şi locul exacte deşi aţi notat totul bine la telefon pentru că au fost repetate de trei ori, întîlnirea fiind 100% sigură şi n-aţi primit totuşi e-mailul, atunci cînd vă veţi prezenta la interviu nu vă va aştepta nimeni, pe motiv că rendez-vous-ul nu a fost confirmat, în consecinţă a fost anulat.

Dar iată că m-am luat cu vorba şi nici n-am observat că a venit şi cafeaua, lungă, slabă, într-o cană mare şi cu trei plicuri de zahăr, exact aşa cum îmi place mie. Mai am puţin şi ajung la Buenos Aires, unde am un rendez-vous.

Diversitate

De vreo două luni de zile am un coleg nou la birou. S., amatorul de mac şi apple, a plecat şi în locul lui a venit M.

E francez dar de origine marocană, cu gabaritul uşor depăşit, conduce un Mercedes, are o barbă mijită de tip "fir-în-dinte" şi nu crede nici în mac şi nici în apple, dar crede în profet. La cantină e o adevărată problemă pentru el alegerea mîncărurilor, îl văd cum umblă debusolat în fiecare zi, neştiind ce să aleagă. Într-o zi, era în meniu o pizza cu chorizo şi m-a întrebat aparte ce este acela chorizo.
- Cum, nu ştii? Cîrnaţul acela picant spaniol de culoare roşie. Ciorìso, sau şorizò, la alegere.
- Ce-ai spus? Nu înţeleg, cu ce e făcută pizza?
- Aaa, zic, e cu porc.
- Mi-ai spus exact ceea ce vroiam să aflu, mulţumesc, îmi zîmbeşte el ruşinat îndreptîndu-se către standul cu legume.

E un tip bonom, zîmbeşte împăciuitor la discuţiile în contradictoriu şi stă cuminte la locul lui, iar azi a venit cu croissant-e delicioase la micul dejun ca să începem ziua într-un mod agreabil pînă la venirea şefei blocată în trafic. În fine, nu prea are spor la treabă dar, dat fiind mediul, nu e grav. Mai neplăcut este că nu pare să se prindă de nici un spirit de glumă, în special dacă vorbele fac referinţă la alcool (despre sex încă nu am glumit). Ultima dată am avut dreptul la o întreagă prelegere foarte serioasă despre cît de pervers e vinul, cum la început iei un pahar, după care mai iei unul şi tot aşa, pînă îţi bei minţile. Şi n-are dreptate?

Tocmai ce-am descoperit un Syrah de Maroc neaşteptat de civilizat, să nu uit să îmi cumpăr o sticlă zilele astea.