O veche cunoștință, S., britanic, m-a chemat la el acasă, undeva într-un cătun de pe lîngă Grasse, pe înălțimile dintre Cannes și Nisa pentru un cycling week end. Mi-a zis că numai pedale compatibile cu potcoavele mele să aduc cu mine, că bicicletă are el, un Tarmac montat în Ultegra Di2 și ceva roți Zipp.

N-am zis nu, avînd nevoie de o mică evadare, că mi se aplecase de la atîta IA, restructurări și alte chestii din astea faine.

Avionul era plin, din cauză de festival de la Cannes. S-a așezat lîngă mine un tînăr ceh sau slovac, greu de deosebit. Era băiatul tînăr și frumușel, ce să zic, dar avea niște defecte:

- Cred că nu se spălase de vreo săptămînă cel puțin. Așa ceva! Brusc mi-am amintit că îmi rămăseseră de pe timpul covidului niște măști în buzunarul rucsacului și tot mi-a căzut tot părul din nas.

- A vorbit ca o moară stricată la telefon, pane Rumburaku și prințezna Arabella, pînă ce a pierdut complet semnalul în timp ce avionul făcea un viraj la stînga ca să ocolească Parisul pe la nord. Cine a decolat vreodată de la Roissy, știe că durează măcar vreo 20 de minute pînă plimbă avionul pe aeroport ca sa decoleze, la care s-au adăugat cele 30 min de întîrziere regulamentare, că nu știu ce.

- După ce i s-a terminat semnalul la telefon, și-a înșurubat niște căști ieftine în urechi și muzica dată tare a început să-mi sune mie în cap, în timp ce el deja adormise: bumți bumți bumți bumți. 

Ajuns la amicul meu acasă, am constatat că există un univers paralel în zona aia a Franței. 

Amicul meu tocmai divorțase și și-a tras o girlfriend americană, care o ardea de vreo cîțiva ani pe acolo. O cheamă Wendy, ca în bancul cu Welcome to Bahamas and have a nice holidaY. Lucrează în art business, cumpără damigene din brocante și le re-vinde la americani, cică se vînd foarte bine. Are un cîine mare de tot care lasă păr pe unde apucă. Deși S. vorbește puțin franceză, preferă să nu. Wendy nu vorbește deloc franceză, dar mi-am dat seama că nu are nevoie, deși nu prea văd cum negociază damigenele alea la brocante. S. vinde servicii de consultanță la firma care l-a dat afară înainte de covid, înțeleg de unde are resurse pentru căsoiul cu piscină printre măslini în care am stat. Dar Wendy, doar din damigene își plătește casa pe coasta de Azur? Am fost și la restaurant, unde am cheltuit în total 65 de euro pentru noi trei iar la sfîrșit S. a plecat cu pîinea ce rămăsese pe masă.

Prima zi am fost la Cannes, să vedem covorul roșu, ca apoi să mergem pe cornișă pînă în Esterel. Ne-am oprit să bem un ceaiuc la o cafenea de pe drum cu Emily și Ron, care locuiesc în Noua Zeelandă, dar petrec mult timp în casa lor de la Mandelieu. Dar erau doar în trecere, că închiriaseră o barcă de 25m ca să navigheze printre insulele grecești. 

A doua zi am fost cu clubul ciclist britanic din zonă. Se strînseseră vreo 10 inși, fiecare cu accentul lui imposibil. Dacă nu ar fi limba aș spune că hăhăielile britanice sînt aidoma celor românești. Unul dintre ei era fost rugbyman, campion mondial cu echipa Angliei în nu știu ce an. Altul era fost militar. Alții aveau nu știu ce biznis-uri. Nu vorbea niciunul franceză deloc. Ne-am oprit să luăm niște apă de la o cișmea într-un sat, moment în care au apărut de pe o șosea perpendiculară ciclistele de la clubul britanic local feminin de vîrsta a treia, prilej de hăhăială generalizată. Am continuat drumul, timp în care tot mai pierdeam cîte o unitate: unuia i s-a terminat bateria de la deraior, altul a rămas cu femininele, unul a zis că o scurtează, etc. așa că am ajuns la pub-ul local doar 5. Cei care abandonaseră erau deja acolo la a treia Kilkenny. Am aflat că rugbymanul vroia să își cumpere un iaht. Fără să vreau, mi-am exprimat o mică mirare, drept pentru care, englezul din dreapta mea, nu i-am reținut numele, mi-a zis niște chestii instructive:

- un milion de dolari în bancnote de 100, puse una peste alta, măsoară aproximativ 1m 

- 10 milioane măsoară 10m

- 100 milioane măsoară 100m

- 1 miliard măsoară 1000m, știind că Burj Khalifa are 828m.

- în final, nu sînt decît bani, unless you are a socialist, in that case you have a problem, și oricum, in ten years you will be dead anyway

- a cunoscut un tip care era pietrar și lucra la restaurări de catedrale, inclusiv pentru Notre Dame, o ocupație perfect inutilă, dar cu rezultat măreț. Dar tocmai lucrurile din astea mărețe și inutile sînt glue-ul that keeps our society together. WTF?!

În rest a fost foarte frumos. Am o formă olimpică.

Am fost la schi la austrieci preț de cîteva zile, că nu mai ajunsesem acolo de vreo 15 ani, așa. Mi s-au cam parut infecți toți, ce să zic. Te văd ca ești pe alocuri dezorientat dar nu îți fac nici un cadou, ba chiar îți mai adresează și niște priviri dușmănoase. Nu degeaba îs prietenii lui Putin. Plus că mai peste tot m-am întrebat filozofic: dar ce prețuri pracțicati dvs aici? La întoarcere, am stat o oră să manînc un frankfurter bio la Munchen, într-o cafenea de pe lînga Ostbahnhof. Scumpuț și acolo, poate puțin mai amabili, dar nu mult.

Altfel, frumos, a nins ca în povești, a fost și soare, m-am dat pe pîrtii albastre, roșii, dar și negre. Rămăsesem cu ideea ca pîrtiile austriece n-au egal în dificultate, dar m-am înșelat puternic: alea franțuzesti pot fi cu mult mai grele. Unde s-a mai văzut pistă neagră care să fie netezită ca-n palmă, dis-de-dimineață, cu plugul, la francezi? Dar orișicît, lume relativ puțină, nu stăteai la coadă, nu te împiedicai de nimeni, n-am căzut ca să îmi rup din nou mîna, care încă mă doare, totul bine, dar cu un gust destul de așa și așa.

Am văzut o grămadă de olandezi, cunts de englezi, unguri, polonezi, cehi (sau slovaci, că nu-i deosebesc), cîțiva români cu burtă și o sumedenie de americani, oh my god, it was like awesome. I want to speak to your manager. Îți trebuie ceva mîndrie națională în creier ca să te prezinți la coadă la teleferic în Europa vorbind tare ca să se audă pînă în Groenlanda, pe umeri cu o haină de schi pe care scrie mare de tot: USA, pe fond de stars & stripes. 

Că veni vorba de Europa, toată lumea se opărește cînd îi aude pe americani pe tictoc cum zic că în Europa se vorbește europenește și că e așa și pe dincolo. Că ce proști sînt americanii că nu știu că în Europa nu e numai o singură țară, etc. Dar, numai mie mi se pare că, în prostia lor, americanii ne văd ca pe ceva închegat, unitar, și ne arată astfel că Europa devine totuși o realitate? Bine, noi știm că nu-i deloc așa, dar orișicît.

Noroc că m-am întors, că aveam ceva evenimente de sărbăutorit în familie, plus de mers la un concert cu Avishai Cohen quintet la Touquet Paris Plage, la Macron acasă.

Recunosc că mi-a plăcut concertul. Erau numai babalîci cu rolex în sală. Dar și eu sînt babalîc, deși n-am rolex, dar n-arăt rău, nu-i așa? Plus că mă simt copil. N-a durat mult, o oră și 20 de minute. Dar am stat în priză cu parul ridicat măciucă pe pielea încrețită a scalpului de la prima măsură pînă la sfîrșitul bis-ului. Mi-am dorit de mult să-i vad în concert și n-am fost dezamăgit. Adică am fost puțin, cînd au intrat pe scenă și am văzut că baterista (motivul secret pentru care bătusem atîta drum de fapt pînă acolo) a fost înlocuită cu un baterist puțin cam negricios și deci cam urîțel. Noroc că bătea bine, că de altfel ... Am stat în primul rînd și am ieșit surd de acolo. Dar nu îmi pare rău deși giazul e singura muzică din care nu îți amintești nici o melodie după ce ai ieșit de la concert și totuși îți place foarte mult.

Mi-am cumpărat acum vreun an și ceva niște Cabasse de bibliotecă pe care le-am legat la un Wiimamp ce-l luasem mai devreme ca să ameliorez puțin sunetul de la televizor. Da, sînt un moșneag care încă se uită la televizor. Și cum sînt un moșneag, mi se rupe în paișpe. Dar zic că au fost niște bani pe care i-am dat cu folos. 

Televizorul ca televizorul, dar între timp am descoperit emisiunea de jazz în hi-res de pe France Musique de la ora 7 în fiecare seară, a lui Laurent Valéro, un fel de Godoroja al francezilor. 

Da. E ceva. Stau și ascult prostrat la distanță egală de boxe și fără să vreau bat ritmul cu piciorul. Le-am montat chiar și piciorușe speciale din cauciuc, să nu vibreze mobila pe care stau și să se audă mai bine. Mi-am reglat bașii după sugestiile lui gemini și cînd bagă un Avishai Cohen la radio, simt cum mi se zburlește părul încă negru din vîrful capului. Mie îmi place mult și de baterista lui, una tînără și foarte sexi, Roni Kaspi îi zice. Chiar mi-o și imaginez cum patrulează prin Gaza cu mitraliera sub braț o dată pe an, sau cît o fi pe la ei acolo. E dată dracului. O baterie ca a ei, mai rar.

Și astfel am descoperit diverși muzicanți, scuze pentru platitudine: Brad Mehldau, Foehn, Alex Grenier, Tingvall Trio, Gogo Penguin, John Scofield și un francez, probabil LFIst, ciupește coardele de la contrabas, ceva de groază, îi zice Kham Meslien. Îmi mai place și de o armeancă franceză, Macha Gharibian.

În timp ce scriu, cîntă pe dizăr niște giapanezi deconstruiți, le zice H Zettrio, nu știu de unde au ieșit, dar îmi zvîcnesc tîmplele de la bașii lor.

Iar acuma mă tot uit după scule, ba poate să investesc într-un amplificator analogic, cu niște boxe coloană ceva, ca omul. Sau să îmi iau un abonament la Qobuz, ceva?

Probabil că am fost pedepsit pentru că sînt prea rasist.

Pe la mijlocul lui decembrie, într-o dimineață cu un soare promițător, m-am urcat pe bicicletă și, cufundat în gînduri stresante, am plecat la birou. Pe strada din fața casei se circula greu, era ora la care toți părinții locuind într-o rază de 500m își aduceau copiii la școală cu mașina. 
M-am fofilat puțin printre mașini, după care mi-am zis că distracția a durat prea mult și am decis să o iau pe o străduță lăturalnică, mai liniștită. Cum eram așa, preocupat de niște chestii de la servici și de acasă, am accelerat puțin cadența, cînd am văzut mașina cum venea din dreapta mea cu viteză de pe o stradă perpendiculară. Am apucat să cîrmesc puțin la stînga, dar impactul a fost inevitabil, deși atenuat de mîna mea dreaptă care s-a agățat din reflex de retrovizorul bmw-ului. În timp ce mașina se apropia de mine, îmi spuneam că da, asta este, pînă aici mi-a fost. M-am ridicat singur de jos, bicicleta n-avea nimic, dar în mînă parcă se rupsese ceva. Ca să fie clar, a fost complet vina mea, omul avea prioritate de dreapta. Mă rog, mi s-a propus să fiu dus la spital, am refuzat, am schimbat numerele de telefon și am plecat mai departe, mai aveam de făcut încă 27 de km, ce naiba. Seara m-am întors pe același drum, menajîndu-mi mîna și încercînd să mă opresc de cît mai puține ori, pentru că mă durea în special cînd puneam piciorul jos și cînd urcam din nou în șa. O să treacă, mi-am zis.

Nu m-am calmat și am mai ieșit de cîteva ori cu bicicleta, să-mi termin norma pe 2025, după care am plecat în vacanță, la soare, unde am înotat și am condus, dar mai ales cu mîna stîngă. Norocul meu că mașina avea cutie automată, pentru americanii care sînt mai numeroși pe acolo decît localnicii în perioada asta a anului.

Într-o zi, cum mă plimbam eu pe plajă, minunîndu-mă că m-am nimerit între niște moșnegi grași în fundul gol, cu căciulițâ de moș crăciun pe cap, trăgîndu-se în selfie, simt o durere între primele două degete de la piciorul stîng. Măi să fie, am călcat pe o scoică ascuțită. Totuși nu, m-am așezat jos de durere, după care a cam trecut, în vreo cîteva minute. Asta este, se mai întîmplă. Îmi iau masca de scafandru, mă duc puțin să mă uit la pești, ies din apă și constat că laba piciorului se umflase cam pînă la un sfert, plecînd de la degete și se vedea cu ochiul liber cum umflătura se propaga în continuare. Norocul meu e că mașina avea cutie automată, deci utilizarea piciorului stîng și a mîinii drepte erau opționale. Ghinionul a fost că era între Crăciun și anul nou și pe insula respectivă serviciile medicale erau reduse la minim. Găsesc totuși o farmacie deschisă care a refuzat să îmi dea medicamente fără prescripție, normal, să mă duc la doctor, care nu era la cabinet, am așteptat încă o noapte, timp în care piciorul stîng devenise un fel de mănușă chirurgicală umflată cu aer. Am primit în sfîrșit medicamente, s-a mai dezumflat puțin. Mi s-a spus că s-ar putea să fi fost un pește-piatră. Adică am reușit să calc eu chiar pe un pește piatră pe o plajă de nudiști. Am reușit să iau avionul înapoi, am mai rămas cîteva zile așa, piciorul a trecut cît de cît, mîna nu, așa că am decis să văd în sfîrșit care e treaba cu mîna. 

Doctorii ăștia sînt o specie aparte. Mai nou îți dau rețeta scoasă la imprimantă, deci s-a rezolvat problema cu scrisul, în schimb scrisul s-a mutat în vorbă. Te iau și îți explică medodic în jargonul lor medical ce ai, eu nu înțeleg nimic. Deduc la un moment dat, după o radiografie și o ecografie, că am totuși o fractură pe jumătate lipită și o inflamație serioasă, dar nu îmi zice nimeni și ce trebuie să fac în continuare, așa că stau în ceață. 

Iar azi a dat gripa peste mine. Stau cu mîna dreaptă legată, cu nasul care curge și cu piciorul stîng la orizontală. 

În schimb, a nins foarte frumos afară.



La mulți ani 2026!