Am fost la schi la austrieci preț de cîteva zile, că nu mai ajunsesem acolo de vreo 15 ani, așa. Mi s-au cam parut infecți toți, ce să zic. Te văd ca ești pe alocuri dezorientat dar nu îți fac nici un cadou, ba chiar îți mai adresează și niște priviri dușmănoase. Nu degeaba îs prietenii lui Putin. Plus că mai peste tot m-am întrebat filozofic: dar ce prețuri pracțicati dvs aici? La întoarcere, am stat o oră să manînc un frankfurter bio la Munchen, într-o cafenea de pe lînga Ostbahnhof. Scumpuț și acolo, poate puțin mai amabili, dar nu mult.

Altfel, frumos, a nins ca în povești, a fost și soare, m-am dat pe pîrtii albastre, roșii, dar și negre. Rămăsesem cu ideea ca pîrtiile austriece n-au egal în dificultate, dar m-am înșelat puternic: alea franțuzesti pot fi cu mult mai grele. Unde s-a mai văzut pistă neagră care să fie netezită ca-n palmă, dis-de-dimineață, cu plugul, la francezi? Dar orișicît, lume relativ puțină, nu stăteai la coadă, nu te împiedicai de nimeni, n-am căzut ca să îmi rup din nou mîna, care încă mă doare, totul bine, dar cu un gust destul de așa și așa.

Am văzut o grămadă de olandezi, cunts de englezi, unguri, polonezi, cehi (sau slovaci, că nu-i deosebesc), cîțiva români cu burtă și o sumedenie de americani, oh my god, it was like awesome. I want to speak to your manager. Îți trebuie ceva mîndrie națională în creier ca să te prezinți la coadă la teleferic în Europa vorbind tare ca să se audă pînă în Groenlanda, pe umeri cu o haină de schi pe care scrie mare de tot: USA, pe fond de stars & stripes. 

Că veni vorba de Europa, toată lumea se opărește cînd îi aude pe americani pe tictoc cum zic că în Europa se vorbește europenește și că e așa și pe dincolo. Că ce proști sînt americanii că nu știu că în Europa nu e numai o singură țară, etc. Dar, numai mie mi se pare că, în prostia lor, americanii ne văd ca pe ceva închegat, unitar, și ne arată astfel că Europa devine totuși o realitate? Bine, noi știm că nu-i deloc așa, dar orișicît.

Noroc că m-am întors, că aveam ceva evenimente de sărbăutorit în familie, plus de mers la un concert cu Avishai Cohen quintet la Touquet Paris Plage, la Macron acasă.

Recunosc că mi-a plăcut concertul. Erau numai babalîci cu rolex în sală. Dar și eu sînt babalîc, deși n-am rolex, dar n-arăt rău, nu-i așa? Plus că mă simt copil. N-a durat mult, o oră și 20 de minute. Dar am stat în priză cu parul ridicat măciucă pe pielea încrețită a scalpului de la prima măsură pînă la sfîrșitul bis-ului. Mi-am dorit de mult să-i vad în concert și n-am fost dezamăgit. Adică am fost puțin, cînd au intrat pe scenă și am văzut că baterista (unicul motiv pentru care venisem de fapt pînă acolo în secret) a fost înlocuită cu un baterist puțin cam negricios. Noroc că bătea bine, că de altfel ... Am stat în primul rînd și am ieșit surd de acolo. Dar nu îmi pare rău deși giazul e singura muzică din care nu îți amintești nici o melodie după ce ai ieșit de la concert și totuși îți place foarte mult.