Vai, nu mai pot.

Mi-ar plăcea ca atunci cînd vine cineva să mă vadă pentru o chestie, să îmi vorbească în propoziție, cu subiect și predicat. Aș vrea ca propoziția să fie cît de cît corectă. Aș vrea ca persoana să nu facă presupuneri prea optimiste despre inteligența mea și să îmi explice problema băbește. Aș vrea să nu mai considere nimeni că le știu pe toate sau că trebuie să le știu pe toate și astfel să știu prin telepatie care e  problema și să mai dau și o soluție.

Aș mai avea o urare pentru ăia care mă caută pe Teams și îmi spun "Hi, how are u", "Bonjour, ça va?" și după aia tac: să vă ia naiba. Nici nu vă mai răspund.

Sînt uzat, mai e mult pînă la pensie. Dacă știe cineva vreo metodă sigură de cîștigat bani mulți cu efort puțin, sau deloc, să îmi scrie, dar cu subiect și predicat.

Îmi pare rău să spun așa ceva, dar România e o țară de isterici cu SUV cu cutie de viteze automată. Osoz, Nitec și banda de comentatori adunați în jurul lor dovedesc asta dpdv teoretic în fiecare secundă. Pentru partea practică, tocmai am mai scăpat cu viață încă o dată după o săptămână de legendă.

Da, încă mai exist.

Dar de Giovanni Bottesini și de elegia lui ați auzit vreodată?

De cîte ori scriu ceva pe aici, mi se întîmplă ceva nasol, fie mă cert cu cineva, pe acasă sau pe la birou, fie mi se sparge un cauciuc la bicicletă, fie mi se strică ceva prin casă. Că veni vorba de bicicletă, mi-am tras cauciucuri tubeless. Adică, în loc să pierd 10 minute ca să montez o cameră, mă chinui jumătate de oră cu booster de aer, cu lichid preventiv, cu ceva nervi, etc. După aia, umflu măcar o dată pe zi timp de o lună și ceva, pînă se întîmplă un miracol care face că în sfîrșit nu mai scapă pe nicăieri. 

Să vedem acum ce se mai întîmplă.

Dar nu despre asta vroiam să spun. Era pe aici un băiat deștept, un fel de Nicușor D., cu ceva medalii pe la matematică și purtînd un papillon extravagant. Cédric V. îi spune. Așa, și băiatul ăsta s-a băgat și el, entuziast, în politică, sub steagul lui Micron. A cîștigat un loc de deputat, a candidat la un moment dat la primăria Parisului, dar a pierdut cu brio, spre deosebire de Nicușor, căruia pînă la urmă i-a ieșit. Bine, avea și niște idei inovante, disruptive chiar, ceva legat de controlul traficului cu inteligență artificială. După aia s-a certat cu micronimea. L-au exclus sau s-a exclus singur și s-a făcut dizident. L-am văzut deunăzi la televizor, distribuind pliante electorale într-o piață, în propria campanie pentru un nou mandat de deputat. Acum e la ecologiști. Iar ecologiștii, în urma derutei de la prezidențiale, s-au dat cu Mélenchon. Deci, Cédric V. e cu Mélenchon, adică cu extrema stîngă. Extrema stîngă, ca extrema dreaptă, vrea afară din NATO și UE și nu vrea să trimită arme la ucraineni. Lui Cédric V. nu-i prea place să recunoască cu cine e dar, pînă la urmă, așa e.

Înțeleg că amicul Jérôme, cu care mai pedalez în weekend, își permite să fie melanșonist, că mai mult nu-l duce capul. Dar Cédric V. e, prin definiție, deștept. Pînă la urmă ce este deșteptăciunea?

Scriu și eu așa, ca să mă aflu în treabă, dar și pentru că nu am cui să mă plîng. Și am așa, un fel de tristețe difuză.

Uite, a venit în vacanță la mine cineva apropiat din Iași, doamna A., medic primar, o cunosc de mai bine de 40 de ani, cu fiică-sa, I., care merge la liceu la toamnă.

Cam știm care e treaba cu doctorii de vîrsta doamnei A. Au făcut 6 ani dificili de facultate, la care au intrat greu, 15-20 pe loc. Unii dădeau la medicină mai mulți ani la rînd pînă intrau. Ca să situez puțin atmosfera, pe vremea aia fetele făceau armata în facultate. Căminul studențesc se transforma în cazarmă timp de 2 săptămîni la sfîrșitul anului școlar, se îmbrăcau fetele la uniformă și plecau la instrucție și trageri pe Șorogari, cu niște căpitănese proaste a căror singură preocupare era să găsească noi modalități de umilire a soldatelor. Asta era în plus de ziua de armată obligatorie pe săptămînă din timpul anului. Și pe lîngă asta mai trebuia să mai și înveți pe brînci și să te mai și distrezi. Între timp a venit revoluția și chestia asta a dispărut din calendar.  

După cei 6 ani de facultate, urmau alți ani grei de rezidențiat, luat cu un examen greu, cu gărzi și o plată mizerabilă. Înțeleg că situația financiară a rezidenților s-a ameliorat sensibil în ultima perioadă, mi-a spus d-na A., cu oarecare invidie nostalgică în glas. Apoi trebuia de găsit un post, luai ce era, nu prea era de ales. Și ea, cu o specialitate grea, a nimerit într-un spital unde șefa de secție era efectiv o tîmpită care te băga și te scotea pentru orice motiv minor. Se pare că n-ar fi fost o situație singulară, căpitănesele alea din facultate făcuseră treabă bună. Gărzi făcea cîte 2 sau chiar cîte 3 pe săptămînă. Extenuarea era maximă, timp în care stătea într-un apartament cu 2 camere, mai trebuia să își facă o familie, să o cîrpească atunci cînd a început să scîrțîie,  apoi să o refacă și în plus să se ocupe de părinți bolnavi.

Acum d-na A. e într-un alt spital unde n-o mai insultă nimeni, face gărzi mai puține, e plătită cinstit, are o casă mare cu grădină, are aifon, au două SUV-uri acasă, etc. 

Dar, mă uit acuma la ea, se scoală dimineața, ia un pumn de medicamente și se hidratează în continuu. Se teme de curentul de aer și mă pune să închid geamul. Să nu meargă copiii prin iarba udă și să nu se joace cu robinetul din grădină, ca să nu răcească. Nu rîde deloc. Îi este frică să iasă din casă ca să se ducă să se plimbe puțin pe malul rîului din apropiere pînă se scoală fiică-sa. Asta vorbește monosilabic, din fund, cu mă-sa, atunci cînd catadicsește să ia nasul din telefon. A. nu are nici un fel de autoritate asupra ei. I-am arătat de unde se ia autobuzul ca să meargă în Paris ca să viziteze, dar am simțit că e stresată la gîndul să se urce în autobuz. Merge cu greutate, nu poate să mărească pasul și nu vede nici un interes să o facă. E stresată cînd i se adreseasă cineva pe stradă. Pe scurt, s-a băbit.

Inițial, ideea mea era să mă întreb așa: dar ce-i lipsește doamnei A. ca să se bucure ceva mai mult? Dar, pe măsură ce scriam și îmi aminteam amănunte din viața ei trecută, mi se părea că întrebarea mea nu mai avea sens.

Totuși, am remarcat că o grămadă de cunoștințe si membri de familie au cam același fel de a fi, în diverse grade de afectare, bineînțeles. Ba chiar mă surprind și pe mine la fel, mai ales atunci cînd sînt poreclit "demotivatorul". Și atunci, wtf? Dar ce cîmpii batem noi pe aici?

Studiourile Mosfilm

Am văzut de curînd niște filme sovietice pe una din multiplele platforme de scurgere. Își mai aduce aminte cineva de "Mîna cu briliante"? Apoi am cedat insistențelor și mi-am luat abonament la Neftlics. Nimeni nu-i perfect ...

Așa că stau nopțile și mă uit la porcării, unele chiar pe derulare rapidă (1,25x sau chiar 1,5x, în funcție de porcăria la care mă uit).

La un moment dat am nimerit peste un film românesc. După care, am văzut altul, apoi altul. Am făcut o căutare avansată și am găsit în total 42. Dar cînd s-au făcut atîtea filme românești?

Bineînțeles că sînt acolo și clasicele filme mizerabiliste mult premiate cu care ne-am obișnuit deja. 

Și totuși, ce s-a întîmplat? Au început și ai noștri să mai spună cîte o poveste normală, fără pretenții metafizice, în care să nu fie vorba de regimul comunist?! În care să se audă ceva mai bine?! În care să fie actori frumoși care vorbesc cît de cît normal?! Bine, sînt niște porcărioare înfiorătoare, cu scenariu care patinează sever, cu mulți timpi morți și momente patetice. 

Dar recunosc că îmi plac așa de mult, ceva deosebit! Față de porcăriile echivalente amerloce, astea chiar mă fac să mai și rîd, mare minune!

Cu riscul să supăr din nou, am niște observații după o săptămînă petrecută pe plaiurile natale.

Din cîte mi-am dat seama, preocupările oamenilor se învîrt în mare parte în jurul acestor subiecte:

- mașini
- trafic

Cu oricine am astat de vorbă, imediat după clasicele: cînd ai venit, cît stai, ce mai faci, expediate în grabă, a intervenit: ce mașină ai, cît costă închiriatul pe zi, cam mult, te-a prins vreun radar?

Și dacă tot astea-s subiectele, să vorbim și noi puțin despre ele, nu-i așa, că doar de acolo ne tragem cu toții.

Pe partea de mașini, toată lumea are și vorbește despre merțane, beemveuri, audi, în mare parte niște ocazii obosite de prin Germania, dar nu numai. Unii conduc mașini cu volan pe dreapta. Alții, mai răsăriți, încep să aibă și mașini electrice. 

Pe partea de trafic, n-am văzut de multă vreme mai multă agresivitate ca în săptămîna asta: depășiri din scurt, pupat în fund, șicane, claxoane, viteză mare spre foarte mare, mai ales noaptea, prin sate. Cu mașinile, că-s de ocazie, noi, cu cutii automate sau manuale, electrice, termice sau hibride, nu pleacă nimeni la drum fără să-și lipească un antenoi din acela uriaș pe acoperiș, ca să asculte de la camionagii și autobuzari dacă e poliție pitită cu radarul la curba de la Moțca, că în România, țară de căcat, altfel nu se poate. 

La o benzinărie, mă pun și eu acolo, să alimentez și vine unul cu o dubiță la pompa de alături, deschide geamul și începe să mă înjure copios, wtf. Într-o seară, la masă, după cefacicîtstai, unul mi-a zis chiar că l-au prins curcanii cu 150 în localitate, mama lor, că stăteau ascunși, la peșteală, și nu i-a văzut din timp. Merge lumea la mare, la munte, vine înapoi de la mare, de la munte și, în loc să povestească despre ce răsărit/apus mișto au văzut, cum și-au tras-o romantic, pe nisip/pe o stîncă, îmbibați cu alcool după ce au mîncat la restaurantul ăla bun, încep să-ți spună de cum l-au șuntat pe fraierul ăla de polițai care stătea cu radarul în boscheți la Sârca.

Asta este. Ce să-i faci? N-ai ce-i face.

Pe la noi prin patrie, conservatorul este o instituție de învățămînt superior unde se studiază muzica și de unde ies compozitori, interpreți, muzicologi și alți tovarăși. Pe aici e cam la fel, numai că lipsește cuvîntul superior din definiție. Adică da, înveți muzică (și dans), dar nu e facultate.

În general, profii de la conservator sînt plătiți de primărie, din impozitele locale și din cotizațiile elevilor, că nu e gratuit. Situația lor nu e chiar de invidiat, că mulți au contracte cu jumătate de normă sau au plata la oră. Nici salariile nu sînt chiar așa de mari. Mulți dintre ei mai au o meserie pe lîngă, alții sînt pensionari și vin să se ocupe și să își mai completeze veniturile. Cine e mai răsărit, mai cîntă într-o orchestră. Oricum ar fi, anul ăsta care a trecut nu a fost un an de sărbătoare pentru nimeni, cu atît mai puțin pentru ei.

Elevii sînt în general copii din familii "bune", sau aspirante, dar și adulți care se trezesc că vor să învețe să cînte la un instrument ca să își îndeplinească un vis al vieții.  Sînt așadar niște școli populare la care în principiu oricine se poate înscrie. În principiu, pentru că nu e gratuit, deși nu e chiar scump și pentru că e așa mare bătaie că nu pot primi pe toată lumea.

Fiică-mea termină al treilea an la conservator în oraș. Cînd am înscris-o, mă gîndeam că e o activitate așa, mai ca aerobicul sau aeromodelele: te duci o dată sau de două ori pe săptămînă, petreci un moment agreabil, scîrțîi puțin la vioară, mai schimbi puțin aerul viciat din învățămîntul republican, lărgindu-ți astfel orizontul. Dar nu, e ghebos: programa de învățămînt e aprobată de stat, faci solfegiu din ăla arid, de îți iese cheia fa pe nas, instrument de-abia în anul doi. Primești note din cînd în cînd iar la sfîrșitul anului dai examen, cu juriu care se uită la tine peste ochelari. Am văzut copii plîngînd pe culoar, părinți care își certau progenitura că nu a trecut clasa, profi care vorbeau cu părinții să le explice că nu merge treaba, etc. În definitiv, intră cine vrea, rămîne cine poate, nu? Pe de alta, țiganii ăia care cîntă la scripcă după ureche, de plîng și pietrele, n-au făcut nici un conservator.

Și totuși nu e dracul chiar așa de negru. Profii, în ciuda condițiilor generale și în particular cele din ultima perioadă, sînt niște oameni ca lumea, care lucrează frumos cu elevii. Cînd mă duc cu fiică-mea la vioară, aștept pe culoar și trag cu urechea pe la uși. Alături e proful de baterie, care are o gaură în program cam cînd mă tîrîi și eu pe acolo. Termină cu ultimul elev, se duce să bea puțină apă și, pînă vine elevul următor, bate îndrăcit la baterie. Eu simt așa cum îmi zvîcnesc tîmplele cînd îl aud, așa de bine le zice. Puțin mai încolo e profa de chitară clasică. Nu știu alții cum sînt, dar eu, cînd aud un instrument acustic adevărat, live, fără intermediarul unui aparat electric, boxe, etc, mi se încrețește pielea pe vîrful capului de plăcere. Iar cînd ai încercat măcar o dată să scoți niște sunete cît de cît coerente dintr-un instrument, îți dai seama de efortul necesar și devii astfel mai indulgent cu greșelile. Și o aud pe profa asta de chitară care vorbește cu blîndețe cu elevul ei, pe care l-a trimis tac'su și mă-sa acolo să învețe muzica și nu se lipește nimic de el. Și chiar și așa, cînd aud cîteva sunete dintr-un studiu de Fernando Sor simt așa, un fel de evadare. De la altă ușă se aude ceva sonată masacrată a lui Beethoven la pian iar mai încolo ceva Bach la violoncel.

Apoi mai e cursul de solfegiu (FM - Formation Musicale). Cît au fost porcăriile astea de restricții, stăteam acasă și trăgeam cu urechea la cursul prin Zoom și mai învățam și eu cîte ceva. Mi se pare ceva extraordinar cum ajung oamenii ăștia să explice fracții unor copii de 8 ani și să mai și priceapă. Că asta cam e faza cu teoria asta muzicală, e o chestie cu multe fracții și puteri ale lui 2. Și totul are o logică de fier. La urma urmei, de ce nu ne cîntă o mașină care știe să citeacă o partitură, dacă totul e așa de logic, la ce atîta efort? :)

Mai aprind din cînd în cînd televizorul să mă mai enervez puțin. 

Invariabil apare pe ecran cîte un energumen de prin guvern sau de la vreun partid politic sau un funcționar de nivel înalt sau un doctor de renume internațional sau un epidemiolog, sau toate la un loc. De regulă are ceva de vîndut, foarte ieftin. Pe lîngă minim cele trei funcții pe care le deține simultan în diverse comisii, instituții sau firme, respectivul mînuiește la perfecție funcțiile exponențiale pe scară logaritmică. Cînd termină emisinuea de pe un canal, fuge repejor pe altul, astfel încît poți avea privilegiul să îi vezi mutra aproape non stop, dacă insiști. Nu știu totuși cînd mai are timp să meargă la toaletă, sau să își facă jobul lui de bază, la spital, la guvern, la firmă, etc, cu atîtea pe cap.

Îl vezi cum își umflă pieptul de plăcere cînd îți spune cu mîna pe inimă, sub privirile aprobatoare ale jurnalistului care pune întrebări grele, cam ca într-un interviu luat de Patapievici lui Liiceanu (sau invers), că singura lui grijă e sănătatea populației și că de aia e nevoie de deciziile alea dificile, cum ar fi sigilarea cu folie din plastic a raioanelor de chiloți și șosete din magazine.

Mă uit așa la ei și îmi amintesc de personajele alea, Villefort, Danglars și Mondego, de unde au plecat, unde au ajuns și prin ce mijloace.

Și-așa-mi vine cîteodată

Măi macronilor, castecșilor, veranilor și alți tovarăși, printre care n-aș uita-o pe proasta de mărăcineană și pe toți ăștia din opoziție, că-s socialiști, verzi, melanșoniști sau lepeniști,

măi merkelițo, ursulo, borisule, etc,

măi doctorilor care aveți impresia că lumea trebuie să semene cu un spital, care ne vreți pe toți bolnavi și închiși și pe care vă văd toată ziua cum jubilați din ce în ce mai tare cînd merge din ce în ce mai prost, și vă întristați din ce în ce mai tare cînd merge ceva mai bine,

măi jurnaliștilor și măi blogărilor de succes, măi moralizatorilor de circumstanță (nu știam că există atîția sfinți printre noi), măi data scientiștilor, măi utilizatorilor necontrolați ai noțiunii de "funcție exponențială", care vă bucurați și voi că aveți un căcat cald de mîncat de vreun an încoace,

măi oameni buni care umblați cu două măști și cu vizieră singuri pe cîmp, 

aș vrea să vă văd pe toți închiși undeva împreună, într-un țarc ermetic unde să vă păziți unii pe alții și unii de alții, să vă acuzați între voi că nu purtați corect masca, să analizați ce grafice vreți voi, să vă dați amenzi unii altora, să arvuniți viitorul copiilor voștri, să vă îndatorați voi între voi, să vă rambursați unii altora și să vă contaminați voi între voi cu ce viruși vreți voi și într-un final să muriți, dar mai repede.

Nu mai sînt glumeț de mai multă vreme. De fapt n-am fost niciodată. Mă mai ascundeam o vreme în spatele unui oarecare sarcasm și îmi plăcea să înfloresc lucrurile ca să induc dușmanul de clasă în eroare. Dar azi chiar nu mai am nici un chef.

Timp de cîteva zile au fost 6 grade cu minus. A nins frumos afară și s-a așternut ceva zăpadă.  În oraș, blocurile gri au izolații exterioare parțiale făcute în jurul apartamentelor de la etajele 1 și 3 sau 2 și 4 sau un apartament de la 1 și două de la 4, cu materiale moderne, frumos colorate. Audi-urile, loganurile și bmw-urile au invadat spațiile verzi dintre blocuri și trotuarele. Numerele mașinilor sînt pictate cu mîna pe plăcuțe mizerabile agățate care pe trunchiul unui copac, care pe peretele unui bloc. S-au mai construit și cîteva busturi cu Eminescu în plus. 

În afară de astea, orașul a încremenit în anii 80. Blocurile au aceleași intrări cariate, cu ușa din tablă cojită, întredeschisă, prin care se văd ochii unui cîine hămesit, gata să atace cînd intri. Vezi aceiași bătrîni necăjiți umblînd cu pași mici, de frică să nu alunece pe gheață, cu cușma pe ceafă, sacoșa în mîna dreaptă, printre dughenele de la piața mică. Diferența este că azi sînt obligați să poarte o mască mizerabilă sub nas. 

Covid are sau a avut multă lume, dar statisticile oficiale nu au nici o legătură cu realitatea. Mulți care se îmbolnăvesc nu spun nimic și stau acasă. Cînd moare cineva, asta este. La spitalul de covizi, bolnavului nu i se dă voie cu telefon, deși asta l-ar ajuta poate, măcar puțin, să urce încetișor panta și să mai vrea să trăiască. Cînd se duce acolo, sînt mari șanse să fie ultima dată cînd vede și aude pe cineva drag. Așa că de ce s-ar interna? Dacă moare cineva la spital, familia face tot ce poate să nu se scrie covid în acte la cauza decesului. Altfel, corpul se pune într-un sac și e aruncat într-o groapă în cimitir, fără nici un drept la o ceremonie. 

De ceva vreme îmi satisfac nevoia crescîndă de vulgaritate citind pe blogurile celor doi mari corifei ai bloggingului românesc. De fiecare dată cînd citesc pe acolo mă miră foarte tare deșteptăciunea lor și de cum se pricep ei la de toate: mașini cu cutii automate, societate, economie, rasism, drujbe, cultură, istorie și covid. Eu dacă aș fi director de strategie la VW sau la Dedeman sau președintele SUA i-aș angaja pe post de consilier IMEDIAT. Să vezi cum găsesc ei soluții simple cam la orice problemă, oricît de complicată ar fi! Mă gîndesc că ei și ghest posterii lor sînt cumva reprezentanți de seamă ai neamului, în perfectă armonie:

cu nesfîrșitele cartiere de blocuri gri
cu mașinile parcate claie peste grămadă pe trotuar
cu șoferii agresivi strivind pietonii cu ură
cu Tarom care îmi mută zborul cu 7 ore înainte de la Suceava la Iași și îmi spune să mă descurc singur să ajung la Iași
cu Petre care dă vina de 20 de ani, de cînd îl cunosc, pe moldoveni pentru toate relele care gangrenează orașul de căcat, București, de-a lungul istoriei
cu dătătorii de lecții de covid
și alți tovarăși

A, era să uit:

- Sxsdgfg"Țfff?
- Hă?
- Vorbiți românește?
- Da, cred...
- Sînteți staff?

 Necazul cu televizorul e ca daca vrei sa-l scuipi pe Micron intre ochi, murdaresti ecranul si atit.

Am ajuns sa il regret pe Scarcotzi, that is.

Dacă ar fi să enumăr trei din marile efecte pozitive ale crizei actuale, aș zice așa:

1. S-a terminat cu pupatul de două, de trei, sau chiar de patru ori cu femeile sau chiar cu unii bărbați. Gata cu eschivele ingenioase de dimineața la birou, cînd venea cîte una la mine și întindea botul să ne pupăm! Vai, dar nu-ți place să bizu cu mine? Nu, dar te rog să nu o iei personal. Cînd mă gîndesc că de ani de zile mă duc neras la servici ca tocmai să le dezgust și să mă lase în pace! Se pare că farmecul meu personal rezistă orice ar fi.
2. S-a terminat cu strînsul generalizat și individual al mîinilor tuturor celor cu care mă intersectam. Și cunosc destui care nu se spălau pe mîini la ieșirea de la toaletă. L-aș denunța aici chiar pe bigbossul din cooperativă care iese furtiv din cabină, cu privirea în jos, grăbit, ștergînd cumva vinovat cu umărul zidul culoarului cînd trece pe lîngă mine.
3. Sper să se introducă masca obligatorie ca să nu mai fiu obligat să suport răsuflarea fetidă a șefului, un adept al teoriei conspirației care se teme de fluorul din pasta de dinți. Poate nu voi mai suporta nici suspensia coloidală urît odorantă ce apare în aerul din sala de ședințe după ce vreun neica nimeni se apucă să strănute.

Singura chestie e să mă pot întoarce la birou.

Inițial vroiam să scriu ceva frumos și patetic despre cum am început să învăț singur să cînt la un instrument și cum prin asta am început să îl iubesc într-adevăr pe Bach și despre plantele pe care le-am semănat în jardiniere pe balcon și care au început să înfloreacă. Dar uite ce jos am ajuns!

Vroiam sa stiu si eu care-i faza cu disneilandul ala.

Ca de cite ori vine vorba de asta intr vreo discutie, interlocutorii mei cad asa, intr-o transa. Ca ce fain e: printese, Michi si Mini, Pirati din Caraibe, Star Uors si alti tovarasi.
Ba stiu personal indivizi care s-au dat jos din avion la Roissy, si-au pus fundurile in autocar sau in tren, au debarcat la Marne la Vallée chiar in parc, au stat acolo la hotel la Michimaus trei nopti, dupa care s-au urcat in autocar, direct la aeroport si valea inapoi. Cica au economisit un an pentru acest moment magic & more. Mai stiu si altii, localnici, care au abonamente anuale pentru niste sume din astea, maricele si se duc acolo de cite ori au ocazia, ca sa le rentabilizeze.

Pai cite sticle de vin bun (sau de rom, sub un cocotier, la soare) nu s-ar putea bea contra acelorasi sume?

Deunazi am fost si eu acolo, invitat, ca mi se pare ceva peste principiile mele sa platesc pentru asa ceva. Am inceput ziua cu 2 ore de masina pentru 30km (cu bicicleta as fi avut cam 1h10min, dar na, aveam de transportat lume) ca tren nu era din cauza de greva. Am continuat cu ambuteiaje umane la fiecare "atractie" care m-au facut sa regret amarnic ca n-aveam "fast pass". Cel mai sec a fost la coada la niste masinute. Adica dupa ce am mers cu 2 la ora pe autostrada, am stat 40min la coada ca sa ma misc cu 2 la ora cu niste vehicule piriitoare si putind a benzina arsa!? Am mincat de foame intr-o bomba cu pretentii de palatul Zinei zinelor niste burgheri unsurosi de grasime, inecati in cola, la un pret de specula, ziceai ca e caviar, nu alta.

Pe scurt, a fost o zi de coada si cel mult 30min de atractii. Deci, care-i treaba? Ca eu nu pricep ...

Am fost tîrît fără voia mea in voiaj în Chebec.

Acolo am cunoscut un domn care mi-a zis așa (sau cel puțin așa am înțeles, că nu avea subtitluri):
- Cînd eram tînăr, lucram într-o fabrică de aluminiu pe malul lacului St Jean. Nu am vrut să lucrez 12 luni pe an, ci doar 6. Așa că mi-am inventat o meserie a mea și mi-am dat demisia. Acum am 80 de ani, dar încă mai lucrez, tot 6 luni pe an.

Am cunoscut și alte persoane care ni se plîngeau de diverse lucruri. O idee reieșea cu insistență la înaintare:
- Trump lasă să treacă emigranții mexicani la granița de sud și Trudeau îi primește în Canada fără să îi intrebe nimic. Voi puteți veni aici, avem nevoie de oameni care vorbesc franceza, numai musulmani să nu fie.

M-am dat cu bicicleta la Montreal. Destul de urîțel orașul, ca să zic așa, totul era desfundat și stricat. În schimb, nu m-a călcat nimeni cu mașina și nici n-a încercat. Dimpotrivă, parcă se temeau de mine, Asta e bine.

Bicicliști erau peste tot, inclusiv pe drumuri pe care eu nu aș fi îndrăznit. Mi-a fost milă de ei.

M-am dat și cu mașina (auto sau char). Am văzut foarte multe mașini care cărau canoe (canot) sau caiace pe niște suporturi speciale de deasupra. Aș spune că foarte multă lume are măcar o barcă în casă. M-am dat și eu cu o canoe pe lac, la Wapizagonke.

Parcurile naționale erau foarte frumoase, dar nu am rămas deosebit de impresionat. Avem și noi păduri din astea în Bucovina. În plus, putem să ne plimbăm pe unde vrem noi, nu numai pe unde au săpat rangerii cărarea.

La prînz (dîner) și seara (souper) am mîncat prost spre foarte prost și am plătit de fiecare dată cu 30% în plus: 15% taxe și 15% bacșiș, ca în Steits, mai puțin cînd am dat peste un restaurant bulgaro-grec (ea era bulgăroaică și el era grec), unde am mîncat un ghiveci de legume, ceva de vis. Am lăsat 25% bacșiș acolo, cu toată zgîrcenia. Dacă ajungeți pe acolo vreodată, să nu luați nici sub tortură mîncarea numită poutine. Atît vreau să vă zic. La micul dejun (déjeuner) a fost foarte bine, numai că obiceiul era să se mănînce desertul înainte de felul doi. Berea era bună spre foarte bună peste tot, microbraserii cît încape. Jin n-am încercat.

Orașul Chebec avea un parfum de Europa, ceva de speriat. Cum mi-a cam trecut vîrsta să tocesc papucii pe străzi, gură cască după obiective turistice, m-am cam plictisit.


Sînt greu de mulțumit, știu.