O veche cunoștință, S., britanic, m-a chemat la el acasă, undeva într-un cătun de pe lîngă Grasse, pe înălțimile dintre Cannes și Nisa pentru un cycling week end. Mi-a zis că numai pedale compatibile cu potcoavele mele să aduc cu mine, că bicicletă are el, un Tarmac montat în Ultegra Di2 și ceva roți Zipp.

N-am zis nu, avînd nevoie de o mică evadare, că mi se aplecase de la atîta IA, restructurări și alte chestii din astea faine.

Avionul era plin, din cauză de festival de la Cannes. S-a așezat lîngă mine un tînăr ceh sau slovac, greu de deosebit. Era băiatul tînăr și frumușel, ce să zic, dar avea niște defecte:

- Cred că nu se spălase de vreo săptămînă cel puțin. Așa ceva! Brusc mi-am amintit că îmi rămăseseră de pe timpul covidului niște măști în buzunarul rucsacului și tot mi-a căzut tot părul din nas.

- A vorbit ca o moară stricată la telefon, pane Rumburaku și prințezna Arabella, pînă ce a pierdut complet semnalul în timp ce avionul făcea un viraj la stînga ca să ocolească Parisul pe la nord. Cine a decolat vreodată de la Roissy, știe că durează măcar vreo 20 de minute pînă plimbă avionul pe aeroport ca sa decoleze, la care s-au adăugat cele 30 min de întîrziere regulamentare, că nu știu ce.

- După ce i s-a terminat semnalul la telefon, și-a înșurubat niște căști ieftine în urechi și muzica dată tare a început să-mi sune mie în cap, în timp ce el deja adormise: bumți bumți bumți bumți. 

Ajuns la amicul meu acasă, am constatat că există un univers paralel în zona aia a Franței. 

Amicul meu tocmai divorțase și și-a tras o girlfriend americană, care o ardea de vreo cîțiva ani pe acolo. O cheamă Wendy, ca în bancul cu Welcome to Bahamas and have a nice holidaY. Lucrează în art business, cumpără damigene din brocante și le re-vinde la americani, cică se vînd foarte bine. Are un cîine mare de tot care lasă păr pe unde apucă. Deși S. vorbește puțin franceză, preferă să nu. Wendy nu vorbește deloc franceză, dar mi-am dat seama că nu are nevoie, deși nu prea văd cum negociază damigenele alea la brocante. S. vinde servicii de consultanță la firma care l-a dat afară înainte de covid, înțeleg de unde are resurse pentru căsoiul cu piscină printre măslini în care am stat. Dar Wendy, doar din damigene își plătește casa pe coasta de Azur? Am fost și la restaurant, unde am cheltuit în total 65 de euro pentru noi trei iar la sfîrșit S. a plecat cu pîinea ce rămăsese pe masă.

Prima zi am fost la Cannes, să vedem covorul roșu, ca apoi să mergem pe cornișă pînă în Esterel. Ne-am oprit să bem un ceaiuc la o cafenea de pe drum cu Emily și Ron, care locuiesc în Noua Zeelandă, dar petrec mult timp în casa lor de la Mandelieu. Dar erau doar în trecere, că închiriaseră o barcă de 25m ca să navigheze printre insulele grecești. 

A doua zi am fost cu clubul ciclist britanic din zonă. Se strînseseră vreo 10 inși, fiecare cu accentul lui imposibil. Dacă nu ar fi limba aș spune că hăhăielile britanice sînt aidoma celor românești. Unul dintre ei era fost rugbyman, campion mondial cu echipa Angliei în nu știu ce an. Altul era fost militar. Alții aveau nu știu ce biznis-uri. Nu vorbea niciunul franceză deloc. Ne-am oprit să luăm niște apă de la o cișmea într-un sat, moment în care au apărut de pe o șosea perpendiculară ciclistele de la clubul britanic local feminin de vîrsta a treia, prilej de hăhăială generalizată. Am continuat drumul, timp în care tot mai pierdeam cîte o unitate: unuia i s-a terminat bateria de la deraior, altul a rămas cu femininele, unul a zis că o scurtează, etc. așa că am ajuns la pub-ul local doar 5. Cei care abandonaseră erau deja acolo la a treia Kilkenny. Am aflat că rugbymanul vroia să își cumpere un iaht. Fără să vreau, mi-am exprimat o mică mirare, drept pentru care, englezul din dreapta mea, nu i-am reținut numele, mi-a zis niște chestii instructive:

- un milion de dolari în bancnote de 100, puse una peste alta, măsoară aproximativ 1m 

- 10 milioane măsoară 10m

- 100 milioane măsoară 100m

- 1 miliard măsoară 1000m, știind că Burj Khalifa are 828m.

- în final, nu sînt decît bani, unless you are a socialist, in that case you have a problem, și oricum, in ten years you will be dead anyway

- a cunoscut un tip care era pietrar și lucra la restaurări de catedrale, inclusiv pentru Notre Dame, o ocupație perfect inutilă, dar cu rezultat măreț. Dar tocmai lucrurile din astea mărețe și inutile sînt glue-ul that keeps our society together. WTF?!

În rest a fost foarte frumos. Am o formă olimpică.

Am fost la schi la austrieci preț de cîteva zile, că nu mai ajunsesem acolo de vreo 15 ani, așa. Mi s-au cam parut infecți toți, ce să zic. Te văd ca ești pe alocuri dezorientat dar nu îți fac nici un cadou, ba chiar îți mai adresează și niște priviri dușmănoase. Nu degeaba îs prietenii lui Putin. Plus că mai peste tot m-am întrebat filozofic: dar ce prețuri pracțicati dvs aici? La întoarcere, am stat o oră să manînc un frankfurter bio la Munchen, într-o cafenea de pe lînga Ostbahnhof. Scumpuț și acolo, poate puțin mai amabili, dar nu mult.

Altfel, frumos, a nins ca în povești, a fost și soare, m-am dat pe pîrtii albastre, roșii, dar și negre. Rămăsesem cu ideea ca pîrtiile austriece n-au egal în dificultate, dar m-am înșelat puternic: alea franțuzesti pot fi cu mult mai grele. Unde s-a mai văzut pistă neagră care să fie netezită ca-n palmă, dis-de-dimineață, cu plugul, la francezi? Dar orișicît, lume relativ puțină, nu stăteai la coadă, nu te împiedicai de nimeni, n-am căzut ca să îmi rup din nou mîna, care încă mă doare, totul bine, dar cu un gust destul de așa și așa.

Am văzut o grămadă de olandezi, cunts de englezi, unguri, polonezi, cehi (sau slovaci, că nu-i deosebesc), cîțiva români cu burtă și o sumedenie de americani, oh my god, it was like awesome. I want to speak to your manager. Îți trebuie ceva mîndrie națională în creier ca să te prezinți la coadă la teleferic în Europa vorbind tare ca să se audă pînă în Groenlanda, pe umeri cu o haină de schi pe care scrie mare de tot: USA, pe fond de stars & stripes. 

Că veni vorba de Europa, toată lumea se opărește cînd îi aude pe americani pe tictoc cum zic că în Europa se vorbește europenește și că e așa și pe dincolo. Că ce proști sînt americanii că nu știu că în Europa nu e numai o singură țară, etc. Dar, numai mie mi se pare că, în prostia lor, americanii ne văd ca pe ceva închegat, unitar, și ne arată astfel că Europa devine totuși o realitate? Bine, noi știm că nu-i deloc așa, dar orișicît.

Noroc că m-am întors, că aveam ceva evenimente de sărbăutorit în familie, plus de mers la un concert cu Avishai Cohen quintet la Touquet Paris Plage, la Macron acasă.

Recunosc că mi-a plăcut concertul. Erau numai babalîci cu rolex în sală. Dar și eu sînt babalîc, deși n-am rolex, dar n-arăt rău, nu-i așa? Plus că mă simt copil. N-a durat mult, o oră și 20 de minute. Dar am stat în priză cu parul ridicat măciucă pe pielea încrețită a scalpului de la prima măsură pînă la sfîrșitul bis-ului. Mi-am dorit de mult să-i vad în concert și n-am fost dezamăgit. Adică am fost puțin, cînd au intrat pe scenă și am văzut că baterista (motivul secret pentru care bătusem atîta drum de fapt pînă acolo) a fost înlocuită cu un baterist puțin cam negricios și deci cam urîțel. Noroc că bătea bine, că de altfel ... Am stat în primul rînd și am ieșit surd de acolo. Dar nu îmi pare rău deși giazul e singura muzică din care nu îți amintești nici o melodie după ce ai ieșit de la concert și totuși îți place foarte mult.

Mi-am cumpărat acum vreun an și ceva niște Cabasse de bibliotecă pe care le-am legat la un Wiimamp ce-l luasem mai devreme ca să ameliorez puțin sunetul de la televizor. Da, sînt un moșneag care încă se uită la televizor. Și cum sînt un moșneag, mi se rupe în paișpe. Dar zic că au fost niște bani pe care i-am dat cu folos. 

Televizorul ca televizorul, dar între timp am descoperit emisiunea de jazz în hi-res de pe France Musique de la ora 7 în fiecare seară, a lui Laurent Valéro, un fel de Godoroja al francezilor. 

Da. E ceva. Stau și ascult prostrat la distanță egală de boxe și fără să vreau bat ritmul cu piciorul. Le-am montat chiar și piciorușe speciale din cauciuc, să nu vibreze mobila pe care stau și să se audă mai bine. Mi-am reglat bașii după sugestiile lui gemini și cînd bagă un Avishai Cohen la radio, simt cum mi se zburlește părul încă negru din vîrful capului. Mie îmi place mult și de baterista lui, una tînără și foarte sexi, Roni Kaspi îi zice. Chiar mi-o și imaginez cum patrulează prin Gaza cu mitraliera sub braț o dată pe an, sau cît o fi pe la ei acolo. E dată dracului. O baterie ca a ei, mai rar.

Și astfel am descoperit diverși muzicanți, scuze pentru platitudine: Brad Mehldau, Foehn, Alex Grenier, Tingvall Trio, Gogo Penguin, John Scofield și un francez, probabil LFIst, ciupește coardele de la contrabas, ceva de groază, îi zice Kham Meslien. Îmi mai place și de o armeancă franceză, Macha Gharibian.

În timp ce scriu, cîntă pe dizăr niște giapanezi deconstruiți, le zice H Zettrio, nu știu de unde au ieșit, dar îmi zvîcnesc tîmplele de la bașii lor.

Iar acuma mă tot uit după scule, ba poate să investesc într-un amplificator analogic, cu niște boxe coloană ceva, ca omul. Sau să îmi iau un abonament la Qobuz, ceva?

Probabil că am fost pedepsit pentru că sînt prea rasist.

Pe la mijlocul lui decembrie, într-o dimineață cu un soare promițător, m-am urcat pe bicicletă și, cufundat în gînduri stresante, am plecat la birou. Pe strada din fața casei se circula greu, era ora la care toți părinții locuind într-o rază de 500m își aduceau copiii la școală cu mașina. 
M-am fofilat puțin printre mașini, după care mi-am zis că distracția a durat prea mult și am decis să o iau pe o străduță lăturalnică, mai liniștită. Cum eram așa, preocupat de niște chestii de la servici și de acasă, am accelerat puțin cadența, cînd am văzut mașina cum venea din dreapta mea cu viteză de pe o stradă perpendiculară. Am apucat să cîrmesc puțin la stînga, dar impactul a fost inevitabil, deși atenuat de mîna mea dreaptă care s-a agățat din reflex de retrovizorul bmw-ului. În timp ce mașina se apropia de mine, îmi spuneam că da, asta este, pînă aici mi-a fost. M-am ridicat singur de jos, bicicleta n-avea nimic, dar în mînă parcă se rupsese ceva. Ca să fie clar, a fost complet vina mea, omul avea prioritate de dreapta. Mă rog, mi s-a propus să fiu dus la spital, am refuzat, am schimbat numerele de telefon și am plecat mai departe, mai aveam de făcut încă 27 de km, ce naiba. Seara m-am întors pe același drum, menajîndu-mi mîna și încercînd să mă opresc de cît mai puține ori, pentru că mă durea în special cînd puneam piciorul jos și cînd urcam din nou în șa. O să treacă, mi-am zis.

Nu m-am calmat și am mai ieșit de cîteva ori cu bicicleta, să-mi termin norma pe 2025, după care am plecat în vacanță, la soare, unde am înotat și am condus, dar mai ales cu mîna stîngă. Norocul meu că mașina avea cutie automată, pentru americanii care sînt mai numeroși pe acolo decît localnicii în perioada asta a anului.

Într-o zi, cum mă plimbam eu pe plajă, minunîndu-mă că m-am nimerit între niște moșnegi grași în fundul gol, cu căciulițâ de moș crăciun pe cap, trăgîndu-se în selfie, simt o durere între primele două degete de la piciorul stîng. Măi să fie, am călcat pe o scoică ascuțită. Totuși nu, m-am așezat jos de durere, după care a cam trecut, în vreo cîteva minute. Asta este, se mai întîmplă. Îmi iau masca de scafandru, mă duc puțin să mă uit la pești, ies din apă și constat că laba piciorului se umflase cam pînă la un sfert, plecînd de la degete și se vedea cu ochiul liber cum umflătura se propaga în continuare. Norocul meu e că mașina avea cutie automată, deci utilizarea piciorului stîng și a mîinii drepte erau opționale. Ghinionul a fost că era între Crăciun și anul nou și pe insula respectivă serviciile medicale erau reduse la minim. Găsesc totuși o farmacie deschisă care a refuzat să îmi dea medicamente fără prescripție, normal, să mă duc la doctor, care nu era la cabinet, am așteptat încă o noapte, timp în care piciorul stîng devenise un fel de mănușă chirurgicală umflată cu aer. Am primit în sfîrșit medicamente, s-a mai dezumflat puțin. Mi s-a spus că s-ar putea să fi fost un pește-piatră. Adică am reușit să calc eu chiar pe un pește piatră pe o plajă de nudiști. Am reușit să iau avionul înapoi, am mai rămas cîteva zile așa, piciorul a trecut cît de cît, mîna nu, așa că am decis să văd în sfîrșit care e treaba cu mîna. 

Doctorii ăștia sînt o specie aparte. Mai nou îți dau rețeta scoasă la imprimantă, deci s-a rezolvat problema cu scrisul, în schimb scrisul s-a mutat în vorbă. Te iau și îți explică medodic în jargonul lor medical ce ai, eu nu înțeleg nimic. Deduc la un moment dat, după o radiografie și o ecografie, că am totuși o fractură pe jumătate lipită și o inflamație serioasă, dar nu îmi zice nimeni și ce trebuie să fac în continuare, așa că stau în ceață. 

Iar azi a dat gripa peste mine. Stau cu mîna dreaptă legată, cu nasul care curge și cu piciorul stîng la orizontală. 

În schimb, a nins foarte frumos afară.



La mulți ani 2026!

Din seria rasismelor ordinare continuăm astăzi cu poporul chinez vecin și pretin.

Cum n-aveam chef de companie azi la prînz, pentru că ziua începuse relativ prost și aveam și un început de depresie, mi-am zis că ia să profit un pic de singurătate. Așa că m-am dus la bulangiu și mi-am luat un meniu al zilei, cu blanquette de poulet, un flan vanille și o apă minerală San Pe, care place nespus de mult americanilor, n-am înțeles niciodată de ce. 

Mi-am luat punga cu meniul, am urcat la birou și m-am instalat la o masă nu departe de mașina de cafea nexprexo, what else. Lîngă mașina de cafea există o chiuvetă care e mereu plină de vase murdare, pentru că generația zet nu știe să spele vasele la mînă și se gîndește că poate vine cineva din ceruri și o face în locul ei.

Am desfăcut punga cu mîncare, salivînd la ideea de blanquette de poulet, spus în limba română și pui cu smîntînă. Ridic capacul de la cutia din carton cu deliciosul pui, cînd constat că proasta de la bulangerie mi-a pus în loc spaghetti bolognese. Asta m-a intristat puțin mai tare. Înfig totuși furculița în spaghetti, iau prima îmbucătură, mă amăgesc cu gîndul că nu e dracul chiar atît de negru, cînd apare un chinez de la echipa IA, se apropie de chiuvetă și trage o flegmă lungă și zgomotoasă, urmată de un șmîrcîit progresiv terminat paroxistic cu niște muci în aceeași chiuvetă. După care, a dat drumul la apă și s-a spălat pe nas.

Asta e tot.

Au angajat-o pe una la noi, o cheamă Grace Kelly, după prenume. Vine sfîrșitul lumii, vă spun.

Am răspuns la o ofertă de muncă, să văd dacă mai valorez ceva pe piață. Intru în contact cu un băiet din Spanea, omonim cu mine, din părinți români. Vorbim, frumos, facem glume, cică să organizăm o întîlnire cu Federico Fellini, din Italea, să vedem care e urmarea. Mă pieptăn, pun un tricou curat pe mine, rămîn totuși în pantaloni scurți că pe ecran nu se vede, îmi fac un setup cu un perete alb în spate și, cu fondul blurat, mă conectez la ora convenită. Stau, fac grimase la cameră, aștept și după o vreme mă deconectez, că n-a mai venit nimeni. După vreo jumate de oră, mă caută disperat omonimul la telefon, că cică să le mai dau o șansă, că n-au putut, etc. Am răspuns cu un mesaj foarte politicos că ne oprim aici. Fac of.

Într-o zi refuz o invitație la prînz la kebabul de la colț și mă duc să îmi iau o salată de la bulanjerie ca să o mănînc în parc. O mănînc și apoi mă duc să mă plimb prin apropiere, că încă era frumos afară, été indien. Este o insulă pe Sena în zona aia, unde au construit băieții o sală de concert de rupe gura tîrgului, cu o bilă uriașă din sticlă și niște panouri solare ce culisează pe o șină din jurul clădirii. E și un parc pe acoperiș, ceva de speriat. Mă gîndesc totuși cum vor îmbătrîni betoanele și sticlele alea și cam cît o să dureze pînă la prima renovare capitală. Ca să ajungi la parcul de pe acoperiș, urci pe niște trepte interminabil de lungi. Și în josul treptelor era o gașcă de bărboși, animată de un fel de colonel bărbos și el. Păreau să facă sport ceva pe acolo, săreau peste balustrade și urcau scările pînă cădeau pe jos de epuizare. Și colonelul ăsta răcnea la ei fără încetare spunîndu-le să nu mai arate altora cît de obosiți sînt, că de aia pierd toate bătăliile, că trebuie să suporte toate privațiunile, că numai astfel vor învinge. Și îi auzeam și pe soldați cum vorbeau între ei, că hai, că sîntem aici ca frații, să ne tragem pe toți în sus unii pe alții. M-am cam înspăimîntat puțin. Sper totuși că era un club de sport. Sau poate am asistat la un antrenament al unui regiment al statului islamic?

Nu știu cum fac și ce simt alții dar eu sînt din ce în ce mai puțin tolerant în anumite situații și mă frustrează foarte mult neputința-mi. E totuși o lume din ce în ce mai neserioasă.

Știu, la toți ne e greu, unii sînt bolnavi la spital, e foame în Africa, rușii ne atacă, Trump e un descreierat. Dar orișicît.

Exemple:

Mi s-a îndoit urechea de la deraior de la bicicletă. Pentru cine nu știe, asta e o piesă specifică a constructorului cadrului, se găsește numai la magazinele mărcii respective, foarte greu la alții. Caut pe internet, sun în stînga și în dreapta, nu vroia nimeni să-mi spună care e piesa bună. Îmi zice unul că îmi dă un mail în 2 ore. Am așteptat o săptămînă. Reușesc pînă la urmă să identific, comand, primesc mailul că să vin să o iau, la vreo 20km distanță. Ajung acolo, cică n-au primit nimic.

Altă dată, mi-am dus bicicleta la revizie. Trebuia să-mi schimbe cablurile și ghidolina (scociul acela care se înfășoară pe coarne). Știu, trebuia să îmi iau transmisie electrică și astfel nu mai aveam nici un cablu de schimbat. Am sunat cu o săptămînă înainte ca să iau randevu. N-a vrut să-i explic la telefon ce e de făcut, cică vedem la fața locului, dar negreșit mi-o face în aceeași zi. Ajung la data și ora stabilite, nu-și mai amintea de mine, cică să vin mai tîrziu. Ești nebun? Tu chiar crezi că n-am altceva de făcut? Cu chiu cu vai mă primește, se uită și zice că vai, e mult de lucru, cablurile sînt în interiorul cadrului, ce ne facem. Tăticu', știi să faci sau nu? Că biciclete cu cablurile în cadru există de vreo 15 ani ... Îi las bicicleta și îmi zice să vin pestre vreo două zile. Păi nu mi-ai zis că e gata azi? Că nu, că hîr că mîr. Dar mă sună el negreșit mîine dimineață. A doua zi am sunat eu pe la vreo 3 după masa ca să-mi spună că e gata de ieri. Mă duc să o iau, se plînge iar că ce a muncit din greu cu cablurile din interior, dar că, ghinion, cînd a pus ghidolina, a rupt-o. Tipul nu pare jenat de situație, nu se scuză deloc, dar cică mă sună el săptămîna viitoare să vin să îmi pună alta. Nu știu cum să spun, dar ca să rupi o ghidolină, trebuie să fii din cale afară de bou, iar ca să te plîngi de cabluri în interior e cam deplasat pentru un mecanic. Pînă și eu știu să fac, dar mi-am zis că mai bine plătesc pe altul. Evident că nu m-a sunat săptămîna următoare. 105 neuro toată distracția.

Aveam o problemă la o priză de rețea, în casă. Sun un electrician, vine, se uită, dă din cap, scoate un aparat, măsoară, zice că trebuie schimbată priza, scoate cleștele de cabluri de rețea, meșterește ceva și după aia zice că nu poate să îi facă nimic că, trăgînd de cablu, l-a rupt în perete. 50 de neuro pentru deplasare.

Ieri mi s-a terminat bateria de la broasca de la dulăpiorul de la servici. E broască din aia electronică, cu cod. Sun la serviciul competent, explic, vine nea omul, schimbă bateria și dă să plece. Stai așa, nu testăm un pic, să vedem dacă merge? Bineînțeles că nu mergea. Scoate atunci un ciocan mai mare, bate ceva pe acolo și o rupe cu totul. Îmi zice că nu poate să facă nimic și mă lasă în ploaie.

Azi mă duc la eco-point să arunc o saltea uzată. Eco-point-ul ăsta e un serviciu al primăriei unde poți merge să arunci deșeuri mari. Mă uit pe gugăl, văd că e deschis pînă la 12. Pe sait la primărie scria la fel. Mă pornesc cu mașina pe la vreo 11 și 20. Pe drum, prind camionul de gunoi pe o străduță îngustă. Puțin mai încolo era drumul închis că săpau nu știu ce, mă uit la ceas dar ok, mai am timp. Ajung pe la 11h53, pentru un drum ce mi-ar fi luat 10 minute. Dar nu-i grav, închide la 12, nu? Nu. Debilul de la intrare nu mă lasă să intru, că el închide la 11 și 45. Îi arăt ce scrie pe pancarta de la intrare, că închide la 12. Cică să mă plîng la primărie. Connard.

Vorbesc cu un băiet la servici, aveam o treabă de făcut. Îi explic ce și cum, ba îi și scriu într-un tichet cam care-i treaba. Dar îi precizez negru pe alb că e orientativ, adică mă bazez pe el să facă o analiză ceva mai amănunțită și să trateze cazurile pe care nu le-am identificat înainte. Doar e inginer, ce naiba! După vreo două zile îmi zice că gata șefu, s-a rezolvat, instalăm în producție. Instalăm în producție și după vreo 5 minute începe să nu mai meargă nimic. Bine bă, dar ai verificat înainte ca să vezi dacă merge? Cică nu. De ce? Nu era scris în tichet. 

Colegul Hassane îmi explică în timpul ăsta că ucrainenii n-ar fi în război acum dacă ar fi respectat acordul de la Minsk.

Ce-i de făcut?

La 9 ani distanță

Deși vacanța se terminase, am primit un mail pe la vreo joi că vremea o să fie bună pe duminică. Așa că m-am înscris. Am lăsat regretele pentru după. În treacăt fie spus, să-i dea Domnul sănătate și împlinirea tuturor dorințelor funcționarului care a eliminat obligativitatea certificatelor medicale pentru astfel de evenimente.

Am parcurs 600km cu mașina sîmbătă. Au fost unele averse, un cer gri depresiv pe alocuri, dar și soare. Odată ajuns, mi-am luat numerele de participare și tricoul inclus în preț. Am agățat frumos un număr de bicicletă și am prins cu șpelci un altul pe tricou, cum era prevăzut de regulament. M-am plimbat puțin prin stațiune și m-am minunat de luxul opulent de acolo. Am mîncat o troacă mare de paste și m-am culcat. Nu prea am închis ochii noaptea. 

Dimineața m-am prezentat la start alături de ceilalți 700 de participanți. Cerul era albastru și nu era nici un nor. Ziua avea să fie bună. 

Crest Voland - Forclaz - Col des cyclotouristes

Picioarele erau în formă, urcam fără urmă de oboseală, întreceam pe toată lumea. Mont Blanc se vedea frumos conturat pe cerul de un albastru perfect. Din păcate, cobor ca un fier de călcat și tot ce cîștigam în urcuș, pierdeam în coborîre. Mă depășeau băieții și fetele într-o veselie.

Ajuns la Beaufort, unde se fac brînza și cîrnații omonimi, aveam de ales să mă întorc pe Col des Saisies sau să o mai lungesc cu Col du Pré. I'm not a pussy și, cum zisesem, să lăsăm regretele pe mai tîrziu. În plus, aveam niște conturi de reglat cu Col du Pré de astă vară, cînd n-am avut curajul să-l urc, să nu pățesc ceva. Așa că am purces curajos în roata unor belgieni epilați și tineri, cu accentul aferent. La început, nimic deosebit ca pantă, iar muntele era excepțional sub soarele acela ireal. Ultimii 7km din urcuș au fost totuși ceva ce nu mai servisem de multă vreme. Belgienii mă abandonaseră de o bună bucată. Dar și sus, un Mont Blanc de carte poștală și un Lac de Roselend așijderea! Am mîncat niște chec și băut niște cola la ravitaillement-ul de la Col de Meraillet, înainte să încep coborîrea înspre Beaufort, unde a început ascensiunea finală a Col des Saisies, cică relativ ușor, numai că lung de 15km. Am urcat bătrînește și totuși am depășit pe mai mulți, unii care mergeau de-a dreptul pe jos, pe lîngă bicicletă.

Am ajuns cam fezandat la ravitaillement, chiar în vîrf, iar niște chec cu cola, și iar coborîre, urmată de un faux plat de vreo 8km pînă la Megève, unde mi-am luat medalia de finișăr, am mîncat, m-am urcat în mașină și am plecat, 600km întors. Și astfel s-a încheiat vara.

Frumos. Mi-a plăcut foarte mult.

https://www.strava.com/activities/15648748280

2016

2025

Ce-am mai făcut în ultima vreme, summer body effect

Col du petit Saint Bernard din Bourg Saint Maurice

25 km de urcare, cu o panta relativ decentă, rar trecea de 6 la sută. Chiar mi-am permis să accelerez de pe la o treime. Pe la început, mă întrece un cunt de englez, l-am lăsat să plece. Puțin după, mă ajunge un băiet francez din urmă. Îmi zice că vai, urcăm cam în același ritm. Încerc să mă țin după el, avea cadență bună, îmi mai plasa cîte o accelerație pe ici pe colo, chiar mă întrebam dacă o să reușesc să termin cu el. După vreo doi km, băiatul a început să dea rateuri. Văzînd că merge, am mărit puțin ritmul. Cele 8 kg pierdute la cîntar și-au spus cuvîntul. Am început să zbor din ce în ce mai repede. Pe la intersecția de la Montvalezan, vopsită în roz, nu l-am mai văzut. Pe la Rosière mergeam chiar cu 18 km pe oră. În vîrf, englezul mă aștepta cu un rînjet de-abia disimulat. M-am oprit să mă odihnesc și să mă imprim puțin cu starea de graniță. După vreo 10 min apare și amicul meu de mai defeme. Am coborît apoi vreo 2 km în Italia, mare minune cu Uniunea asta Europeană, ca să văd cum e. Șoseaua era mai bună. Apoi am revenit în vîrf și am făcut coborîrea în Franța ca un fier de călcat, crispat pe frîne. Temperatura în vale era de vreo 34 de grade, mai aveam 11 km de urcat pîna la Arc 1800, cam 900m de denivelare. A fost cam greuț, mult mai greuț.

Cormet de Roselend din Bourg Saint Maurice

Da, vreo 19 km de urcare. Pe hîrtie nu e cine știe ce, doar 6 la sută pantă medie. Problema e ca e neregulată. Mai urca pe alocuri la 9 la sută, în special la final, și era și foarte cald. Dar a fost în regulă. După ce am ajuns sus, am coborît pe partea cealaltă, pe dreapta, pînă la lac de la Gittaz, foarte fain, puțin cam ascuns publicului larg. Era și un tunel ne-luminat pînă acolo, mi-am băgat degetele în ochi și sperînd să nu fie vreo groapă ceva prin șosea. Am revenit apoi pînă la barajul Roselend, mare minune a tehnicii, sub col du Pré, pe care n-am mai avut curajul să îl urc, gîndindu-mă la cei 8km care mă mai așteptau pînă sus la Cormet de Roselend din nou. Cu vreo 4km înainte de vîrf, mă ajung niște tinerei din urmă. Mi-am zis, măi să fie, chiar așa? Așa că m-am băgat în roata unuia dintre ei și am ținut ritmul. M-am asfixiat pînă sus, dar am ținut. Am revenit din nou la Bourg Saint Maurice, strîngînd frînele cu mîinile și fesele cu mușchii fesieri. Apoi am luat funicularul, că nu mai aveam chef de încă 900m de denivelare pînă la Arc.

Galibier din Saint Michel de Maurienne

Ei, dragii moșului, asta e altă poveste.

Mai întîi se urcă pe Telegraf, 12 km cam dificili, așa. Pe la 2 treimi din Telegraf, mi s-a stricat GPS-ul. Am aflat posterior că toate GPS-urile Wahoo din prima generație, ca al meu, s-au oprit din funcționare simultan. Noroc că aveam și un ceas Garmin cu mine, pe care l-am pornit mintenaș, altfel nu știu ce-aș fi făcut dacă n-aș fi postat tura pe Strava.

După Telegraf, urmează 5 km de coborîre în pantă lejeră pînă la Valloire, după care mai rămîn vreo 18 km de urcuș pînă la 2642m, Galibier. Pînă la Plan Lachat nu e cine știe ce, chiar sînt și porțiuni plate, dar după aceea nu prea mai ai timp să te odihnești. Nu ai nici un fel de umbră, sînt cîteva linii drepte în care simți că nu avansezi deloc, iar ultimul km nu scade sub 10 la sută. Nu știu să explic, totuși, starea de fericire pe care am simțit-o odată ajuns în vîrf. 
Atîtea am citit despre Galibier de pe partea asta, încît l-am abordat cu mare frică. Retrospectiv vorbind, chiar nu a fost așa de oribil.
Mai penibil a fost să urc cei 5 km de la Valloire la Telegraf în sens opus.

Col du Mollard - Croix de fer - Lacets de Montvernier

Am început să urc din Villangondran. Urcușul nu e chiar greu, dar e lung. Are cam 17km pînă la col du Mollard, care e mai puțin cunoscut. Dar mi s-a părut foarte fain, mai ales că era la umbră, foarte multe serpentine și nu era trafic auto mai deloc. Pe la urmă, cînd se iese în golul alpin, se vede un vîrf de munte cu ghețar, ceva deosebit. 

Apoi urmează o coborîre de cîțiva km, pînă la intersecția cu șoseaua spre Croix de fer. De acolo mai sînt 14 km pînă sus, la 2000 de metri. La început e mai ușor, dar în ultimii  6 panta se ridică sensibil. Serpentinele sînt spectaculoase și înguste, dar sînt frecventate de motocicliști. După Croix de Fer, col du Glandon e chiar după colț, cu o vedere faină înspre Mont Blanc, unde începe o coborîre vertiginoasă. I-am plîns puțin de milă, nu foarte mult, pe cicliștii care atacau ultimii km din Glandon, cu rampe pe la vreo 12 la sută, pe le urcasem cu altă ocazie. Mă bucuram de data asta că nu eram eu în situația lor.

În vale, după cîțiva km de plat, am trecut pe versantul din față de la Vallee de la Maurienne, ca să urc pe serpentinele de la Montvernier. Astea nu au decît 3 km dar sînt ceva nemaipomenit. Problema e că atunci cînd le urci, nu le vezi din nici un unghi. Așa că tot poza din elicopter e cea mai bună. Căutați pe gogăl ca să vedeți. Puse în perspectivă, serpentinele de la Palma, faine și ele, își cam pierd din faima pe care le-o atribuiam altă dată. 

Col de la Madeleine din La Chambre

Am făcut cunoștință cu Col de la Madeleine mai întîi din Turul Franței feminin, unde PFP a cîștigat etapa terminată chiar acolo cu două săptămîni mai devreme, apoi am urcat cu mașina venind dinspre vallée de l'Isère și coborînd înspre Maurienne. Am depășit mulți cicliști fezandați și m-am înspăimîntat de procentele afișate de bornele kilometrice.
Așa că am abordat urcușul din sensul opus, dinspre Maurienne, cu mare umilință. Dar, fără să o fac pe-a nebunul, mi-am chiar și permis să depășesc pe cîțiva cicliști și să accelerez în ultimii 5 km. N-aveți idee ce bine face la moral chestia asta. Bine, m-a depășit la un moment dat un tinerel care cred că se antrena pe acolo, n-aș fi crezut că se poate urca atît de repede în realitate. Asta nu prea face bine la moral.

După Madeleine, am coborît pe același drum pînă aproape de vale, unde am cîrmit la stînga, ca să urc înspre Col de Chaussy, puțin cunoscut, dar nemaipomenit de fain, iar apoi din nou pe serpentinele de la Montvernier, dar în coborîre de data asta, ca să termin cu un vînt puternic din față din nou pînă la Chambre.

Am fost să lucrez remote în Bretagne.

Într-o seară am fost la un restaurant bistronomique, unde am mîncat așa, pentru 37 de neuro (e scump?):

entrée: Crudo de lieu, jus de concombre, zestes de citron vert, riz soufflé

plat: Maquereau grillé, Fregola sarda, cébette, eau de tomate, huile fumée

dessert: Lanières de courgette cuites au sirop, fines langues de chat au sésame

Le notez aici ca să nu uit.

Vinul a fost ceva, un alb gen Val de Loire, Touraine, dar nu l-am notat.

Pînă la urmă ce, n-am mîncat decît niște pește ordinar, suc de castravete, niște feliuțe de dovlecel și alte ingrediente absolut banale. Dar da, a fost o experiență. N-aș fi crezut. 

Cînd am intrat în restaurant, la masa de alături erau două familii de români, cu copii. Vorbeau foarte, dar foarte tare toți, iar copiii erau infecți și nu le spunea nimeni nimic. Din păcate n-am rezistat decît cîteva minute. Am cerut o masă mai departe și cred că bine am făcut. Sînt și rasist anti român.

Am primit cadou otrăvit acum ceva vreme un ceas inteligent cu cuc de marca G. În fine, nu e chiar smartwatch, dar cam toți sportivii wannabee si mamilii aflați în plină criză de 40-50 de ani au din ăsta.
Așa și, cum îmi plac foarte mult cifrele, m-am pus eu, pe lîngă pedalat, să mai și alerg din cînd în cînd. Auzi, eu și alergatul ca baba și mitraliera. Mîine poimîine să vezi cum mă bag la un maraton, un trail din ăla bazat sau la un aironman ceva. Nu mai zic nu, așa cum spuneam hotărît acum vreo 10 ani, rîzînd cu gura pînă la urechi de toți ăștia care veneau sprijinindu-se în cîrje la birou în fiecare luni dimineața. 

Una peste alta, m-am băgat și într-un  program de summer body intensiv și pot să zic că mi-a și ieșit puțin, lăsînd jos la cîntar o cantitate care echivalează cu un bax de St Yorre de 1,25l chaque. Să vezi acum cum îmi bat toate recordurile personale la urcat dealurile din împrejurimi cu bicicleta, ceva de groază, zici că am întinerit. 

Și chiar am întinerit, după cum pretinde ceasul. Are ăsta o funcție numită vîrsta fizică. Adică nu contează cîti ani ai de fapt, contează cît iți zice el că ai. Iar acum, zice că am cu 10 ani mai puțin decît se calculează după data din buletin. Cică acum vreun an aveam doar cu 2 ani mai puțin decît in realitate, după care tot am început să întineresc de-a lungul kilogramelor pierdute și a caloriilor consumate, am îmbătrînit puțin la loc vara, cînd am lăsat-o mai moale cu mișcarea și am reluat alte activități precum băutul, dupa care am început iarăși să întineresc, pînă în ziua de azi cînd sînt mai tînăr ca niciodată de cînd am ceasul. 

Îmi amintesc cum, acum ceva ani, furat de peisaj, m-am luat după niște brute care urcau côte de la Vacheresse (1,6km, cu o pantă în jur de 5%, destul de regulată, relativ ușor de făcut fără a forța) cu 29 la oră, crezînd că mă pot ține după ei. Și m-am ținut, numai că, odată ajuns sus, m-a luat cu tahicardie, cu un puls de 220 care nu vroia să mai coboare și m-am întins pe iarbă, așteptîndu-mi sfîrșitul, care însă n-a venit. Un tip, Greg, care era și el pe acolo, mi-a zis enigmatic: 
"We forget we're just mortals."

Vreau să mărturisesc că am fost ieri și am votat.

Inițial vroiam să mă duc la consulat, cum știam că se face, de pe vremea în care îl alegeam pe Băsescu. Consulatul e la 18km de casă, mă pregăteam să mă urc pe bicicletă să plec și nu prea aveam chef, după suta de km standard de dimineață. Mi-am zis că mai bine mă uit puțin pe internet să văd cam care-i treaba. Știam ceva vag că acum trebuie să fii înscris pe niște liste, etc. Speram secret să nu am dreptul să votez și astfel să scap de plimbare. Am făcut cîteva căutări precise și din vreo zece clicuri am ajuns pe un sit oficial, care nu numai că mi-a zis că sunt înscris, dar arăta și o hartă cu secțiile de votare. Am rămas extrem de surprins să văd că există secții de votare într-o grămadă de locuri, nu numai la consulat, așa cum eram eu obișnuit. Bine, în viziunea lor, Bry-sur-Marne e situat la Montreuil și La Ferté-sous-Jouarre e pe la Issy-les-Moulineaux, adică la vreo 50 km distanță în linie dreaptă, dar orișicît. Așa că n-am avut ce face și mi-am găsit o secție la 3 km distanță care în plus era figurată corect pe hartă, am încălecat pe o șa și, trecînd cam toate semafoarele pe roșu, cum se face, am ajuns la sala unde era secția de votare.

Acolo m-am înfiorat puțin, era lume multă înăuntru și o grămadă de oameni în comisie.  Cei din comisie aveau toți față de auriști suveraniști, așa ceva. Mie mi se pare că limba română a devenit cumva scuipată în ultimii ani. În orice caz nu mai are sunetul cu care eram eu obișnuit acum 25 de ani. Și în limba asta mi s-a adresat domnișoara pensată, rujată violent și vopsită pana corbului, cu taior vișiniu, să îmi zică să intru. Și tot în limba asta s-a adresat domnul tuns scurt, cu fruntea îngustă, grăsuț binișor, care mi-a verificat pașaportul, comentînd de poza mea cu cel de lîngă el, făcînd abstracție de faptul că eram în fața lui. E drept că eu eram în pantaloni scurți și tricou, nu ca restul votanților, numeroși, gătiți ca la slujba de duminică și veniți cu mercedesul parcat aiurea pe avarii pe străduțele de alături.

Am pus ștampila, am suflat să se usuce cerneala, dintr-un vechi reflex care nu știu de unde a ieșit la suprafață, am împăturit in 4, l-am băgat în urnă, mi-am luat pașaportul și am plecat.

Ca să fie treaba clară, sînt un rasist islamofob asumat.

Se zice că atunci cînd ești tînăr, ești de stînga iar pe măsură ce îmbătrînești ești din ce în ce mai de dreapta. Acum cîțiva ani îmi placea să mă dau deschis, progresist și tolerant. Acum, după atîta vreme de vigipirate renforcé, mă surprind pe mine însumi ca m-am cam saturat să mai fiu tolerant și nici nu mai am nici o remușcare.

Șeful meu e mai algerian, așa. Tipul e competent. Cam puține subiectele pe tehnic cu care îl prinzi în fault. Nimic de zis, e bazat. Dar ferească să vină vorba despre femei în discuție. Citesc așa, printre remarci politic corecte că nu există ființă mai jos decît femeia, în viziunea lui. Sau chinezii, dar și tunisienii. Și totuși are în subordine femei, chinezi și tunisieni, cu care se poartă onorabil, că e obligat de stăpînire. Președintele Putin aproape că e un tip respectabil, tot așa, din conversație, cu remarci de tipul "da, dar". La fel și cu Charlie Hebdo, că nu se face să îl insulți pe bărbosul lor.

Cînd vine la serviciu, se inchide într-un birouaș. Într-o zi, cînd am intrat la el în birouaș cu o treabă, i-am dat cu ușa în cap că își facea una din cele cinci rugăciuni zilnice. E drept că ar fi trebuit să bat poate mai tare în ușă.

Într-o zi, îmi aduce un comercial la interviu pentru un job un marocan. Băiatul era la furat cu toate. Îmi zice comercialul că cică să fiu mai indulgent cu el că e ramadan și n-a mîncat nimic de dimineață. Păi ce să fac eu, că mie îmi trebuie unul care face treabă, l-am pus eu să ramadameze?

Pe băiatul asta, Fayçal, l-am angajat chiar eu. Mi-a plăcut de el la interviu, avea o sclipire în ochi cînd îmi răspundea la întrebări, gîndea bine și știa. Dar și el a început recent cu din astea cu Hamas așa și Hamas pe dincolo, cu israelienii nu știu cum, că "da, dar".

Pe Sanaa nu știu cine a angajat-o, dar cu treaba nu prea se omoară. Totuși, vorbește engleza binișor, mai are și cîte o remarcă pertinentă, atunci cînd nu tace. E îmbrobodită. Într-o zi, cică team building, să zică fiecare cîte ceva personal. Toată lumea a dat-o cotită cu bulșituri, cum se face, numai asta vine cu: singura rațiune a ei de a trăi este ca să își satisfacă bărbatul, lumina ochilor ei. Asta da, sinceritate.

Dar cel mai secant e cînd mergem la crîșmă la prînz și se nimeresc niște bărboși și niște îmbrobodite la masă. Nu există să nu se lege de chelner că nu au pește în meniu, să dea înapoi farfuria cu mîncare că nu e bine făcută sau pentru că desertul e făcut cu gelatină. Ieri am avut o masă de prînz unde eram 18 oameni. Ne-a întrebat secretara cu două săptămîni înainte să confirmăm, ne-a dat adresa, o braserie franțuzească unde se servesc cîrnați prăjiți și se bea vin. Toată lumea a confirmat. La masă era șeful, două îmbrobodite, una, tot de-a lor, dar machiată cu părul în vînt și încă doi bărboși. Vine chelnerița cu meniul, trei feluri în total: cârnați, pui cu rozmarin și un steak de vită. S-au coalizat toți aștia în bloc că e inadmisibil așa ceva, să nu fie pește în meniu, că puiul nu e halal că nu știu ce. Le propune chelnerița să le facă o salată custom, cu ouă, cartofi prăjiți și nu mai știu ce. Le aduce farfuriile și doi le întorc înapoi pe motiv că nu-s siguri că nu s-a utilizat uleiul de la carne pentru cartofi, uitîndu-se la restul comesenilor pentru susținere. Restul comesenilor erau cam jenați puțin.

Puiul cu rozmarin a fost delicios.

Am făcut azi o incursiune în România. 

Am plecat de dimineață de acasă pe bicicletă, am pedalat ușor ușor, ca să nu transpir. Am luat-o frumos prin Bois de Vincennes, unde m-au depășit o grămadă de bicicleți electrici masculiniști toxici. M-am intersectat în cîteva rînduri cu poliția călare. Aveau niște cai foarte frumoși, mai mare dragul. Am intrat în Paris pe la Porte Dorée și am început să mă strecor printre cioburile de sticlă presărate pe pista de bicicletă, În vreo două rînduri am evitat prin anticipație niște mașini care dădeau să intre peste mine în parcare, tăindu-mi calea. Am cîrmit la stînga prin față la Gare de Lyon. Am trecut Sena pe la Pont d'Austerlitz și apoi am luat-o pe cheiurile de jos. Pe Notre Dame mai erau cîteva schele. 5 grade pe termometru, soare și senin, Garmin-ul îmi arata "efort ușor", viața era frumoasă. Am ieșit pe cheiurile de sus, pe la Saint Michel, apoi prin față la Musee d'Orsay, apoi stînga pe Avenue Rapp. N-am uitat să arăt un deget mijlociu, cu sete, reprezentanței KGB-ului în Franța. Apoi iar stînga pe rue St Dominique colț cu rue de l'Exposition, unde mi-am legat bicicleta cu U-ul Kryptonite de tip New York, nu înainte de a scoate tot ce mai era de preț de pe ea: pompă, lumini, etc. Transpirasem, dar foarte puțin.

La ghișeu la consulat, zic doamnei de după gemulețul cu latura de 50 cm:

- Mnăziua, am programare pentru pașaport.
- Da, sigur, vedeți cu colegul.
- Dar nu e nici un coleg ...
- Domnul Andreeeeei!
- Nu e nimeni ...
- Ei, a plecat, nu-i aici, mergeți în sală.

Numai ce ajung în sală că mă și aud strigat sa vin la ghișeu.

- Mnăziua, dați-mi actele.
- Poftim.
- Vaidemineșidemine, n-am mai văzut așa ceva, aveți 3 pașapoarte în sistem la noi!
- Păi, păcatele mele, en n-am decît unul singur, pe care tocmai vi l-am dat, și acela e expirat. Celelalte două tot la dvs le-am lăsat. 
- Păi nu mi le-ați lăsat mie, că eu nu lucram aici.
- ...
- Știți ce, asta e o discuție care nu duce nicăieri. Vă pun să îmi semnați o declarație pe propria răspundere că le-ați pierdut pe toate.
- Da' cum! Vă semnez imediat.
- Ia așezați-vă acolo să vă trag în poză.

Ma trage în poză și îmi cere 59 de euro. Scot cardul să plătesc. Nu primesc card în ultima zi a lunii. Trebuia să aflu asta de la domnul Andreeeeei. Mă duc să scot bani, vin înapoi, plătesc, și îmi dă să semnez în trei exemplare o chitanță de operații în valută. Să mă uit pe sait că în două săptămîni e gata.

Am rămas impresionat. Cînd mi-am făcut cartea de identitate în Fr ultima dată, a durat 3 luni pîna să îmi dea randevu la primărie și încă vreo lună și jumătate pînă să fie gata. A trebuit să îmi anulez vacanța în România din cauza asta. Iar aici, într-o lună, cu tot cu luatul de randevu, totul e gata. Ba chiar aș fi putut să îmi fac programare de pe o zi pe alta, dar mi-a fost frică, să nu mă obișnuiesc cu binele. Mare minune!

Dar e frumos afară, am încălecat pe o șa și m-am întors rapid acasă, unde am mai prins o bucată din ședința de la ora 10:30. Transpirasem, dar ceva mai mult.

Text scris de o inteligență artificială:

În 1998 eram proaspăt absolvent de facultate. Un moșneag de pe casa scării blocului în care tocmai mă mutasem cu chirie chiar m-a luat du "d-l inginer". Asta mi s-a părut așa, ceva deosebit. Da băi, eram cineva! 98 era un an de pe la începuturile nebuniei cu IT-ul, erau unii colegi care se angajaseră la niște firme de soft proaspăt apărute, alții se făcuseră agenți comerciali pe la firmele de computere sau chiar de vânzări de mașini. Și eu lucram pe niște mărunțiș la o firmă de pe acolo, nu-mi ieșea nici de chirie, noroc cu viitoarea mamă-soacră care ne ajuta. Dar aveam bani să îmi iau Frutti Fresh cu aromă de pere și să mănânc o felie de parizer de la alimentara de la colț la prânz. Dar mâncam felia cam pe furiș, că nu era obiceiul să se ia pauză de prânz, iar șeful ne cam trata cu diverse epitete, gen "oaie cu pedale" sau cu propoziții de tipul "ai făcut o treabă cât o nucă" sau "ce bou ești". Plus că avea pretenția să dispună de oameni la orice oră din zi, din noapte sau din weekend chiar și pentru treburi personale. L-am ajutat o dată chiar să își care nu știu ce mobilă acasă. La câțiva ani după, am aflat că l-a încolțit DNA-ul și a stat ceva la mititica, după care l-au scos că n-aveau nimic la dosar. Dar erau spectacole ieftine și faine în oraș, mai ieșeam la câte o bere, aveam cu cine râde, ceea ce mie mi se pare foarte important (râsul, adică). La serviciu aveam internet de 64 kbps prin antena "Breeze" direct de la DNT (fost Fundația Soros), plus că aveam acces la computer și la fel de fel de softuri ciordite. Asta mi-a permis să învăț o grămadă de chestii, plus că am avut colegi mai bătrâni care mi-au mai arătat una-alta cu mare bunăvoință. Așa că, retrospectiv privind, nu era chiar așa de rău. Singura problemă care mă înnegura era că tot primeau ai mei ordine de încorporare pe numele meu și pe care n-aveam nici un chef să le onorez. Tot pe atunci se angajase unul la firmă și avea celular Ericsson, ceea ce mi s-a părut foarte cool și de invidiat, având în vedere că nici prin vis nu mi-aș fi permis așa ceva.

Prin '98 era un curent de gândire foarte răspândit cu plecarea. Țin minte cum am umplut colectiv la birou toți formularele pentru loteria vizelor și am mers împreună să le depunem la poștă. Eu nu prea știam ce voiam, dar am depus și eu dosarul că așa se făcea. Adică știam. În imediat nu voiam să plec în armată. Altfel nu prea îmi ardea de plecat în străinătate, mă gândeam că dacă aș putea să plec măcar o vreme într-o țară faină, să vizitez puțin, să pun un ban deoparte, după care mai văd eu ce-o mai fi. Făcusem curs opțional de pedagogie la facultate și mă gândeam că la o adică mă întorc și mă fac prof la liceu în orașul de baștină.

Nu a câștigat nimeni loteria la birou atunci, dar știam de un fost coleg de facultate care a câștigat-o și a plecat în Nashville, Tennessee.

Între timp, la birou unii au început să plece pe la alte firme, că începuse să se plătească bine, iar alții au început să își facă actele de Canada.

Colegul M. a fost chemat la un interviu la Nokia și astfel a fost racolat și el, ca Sergiu Nicolaescu, urmând să plece la Helsinki. Când s-a întors de la interviu, mi-aduc aminte cum povestea:

- Și după ce le-am zis aia și aia, m-au întrebat dacă nu mă deranjează să îmi iau catrafusele și să mă mut în Finlanda. Și eu m-am uitat așa, la ei, ca prostul: dar ce fel de întrebare e asta, cum adică dacă nu mă deranjează, evident că nu mă deranjează!

Într-o zi, cum stăteam eu seara la birou și încercam să repar site-ul web al firmei instalat pe computerul de sub masă, sună telefonul din biroul alăturat (reamintesc că n-aveam celular, iar telefon fix era unul pe departament). Vine colegul și îmi spune că e pentru mine. Mă duc, la telefon era o pipiță din București, secretară la o firmă franceză, mi-a văzut CV-ul și să vin să dau un interviu la ei. Eu mă gândesc, dar n-am trimis nimănui nici un CV, ce naiba. Dar hai totuși să încerc.

A doua zi eram deja în tren, după 7 ore eram în Gara de Nord, am ajuns la o adresă de lângă parcul Cismigiu. In casă era pitipoanca de la telefon si un câine adunat de pe stradă, care a dat să mă muște. Da, câinii mușcă oamenii răi, mi s-a spus. Am vorbit franceză cu un nene cu alură de proxenet care mi-a propus imediat un contract de muncă de un an, la Paris, după ce m-a întrebat și el dacă nu mă deranjează să plec. Eu mă gândeam că băi, tocmai mă certasem cu taică-meu care primise iarăși ordin de încorporare pentru mine și mi-a zis că dacă nu vin, mă denunță (chestii din astea). Așa că am semnat, măcar am scăpat pentru un an, după aia mai vedem.

În 4 săptămâni eram deja în avion, că nu s-a putut mai devreme. Mai mult a durat până mi-am scos cartea de muncă de la vechiul serviciu. Evident că nu se ocupase nimeni să plătească dările la stat pentru salariul meu, așa că nu se putea elibera nimic. Noroc că salariul meu era așa de mic că până la urmă au plătit, după ce era să îl strâng de gât pe șef, și am putut astfel să plec.

Aveam într-un colț al capului ideea că mă întorc, după ce se termina contractul.
Așa că toată ziua, la Paris, după ce terminam ziua de lucru, umblam și căscam gura. Am tocit papucii peste tot. Cred că a fost cel mai fain an din viața mea. Reamintesc că în '99 era mai greu cu circulatul ca român, iar supermarket am văzut prima dată în Franța. Țin minte pe compatriotul R. care își adusese nevasta cu el. Aceasta își închipuia că are credit nelimitat la card, așa că tot scotea bani de la ATM ca să îi cheltuie. Într-o zi, mașina a refuzat să îi dea cardul înapoi.

Ei, după ce s-a terminat anul, mai deșteptându-mă puțin, mi-am dat seama că nu eram eu chiar prostul satului în meseria mea și că ce făceam eu chiar avea căutare. Așa că am primit o ofertă de muncă acolo, pe un salariu cinstit, din care puteam să îmi plătesc toate cele și să mă mai și bucur pe lângă. Ideea cu întorsul a început să dea rotocoale din ce în ce mai mari în capul meu până a dispărut. Când a dispărut cu totul, era deja prea târziu ca să mai dau înapoi.

Le spusesem părinților, sincer fiind, că mă întorc. Dar au cam plâns. După care s-au obișnuit și ei, în același timp cu mine, plus că am venit să-i văd în fiecare an.

Nu m-am gândit niciodată daca sa imi pară rău că am plecat sau nu.
E ca în filmul acela, Cinema Paradiso, în care Alfredo îi spune băiatului care pleacă din satul natal să nu se uite niciodată înapoi. Cred că sfat mai bun ca acela nu există.

Da, când mă întorc în România îi văd pe toți cum se laudă cu mașinile și cu casele ce le au. Sau văd cum colegul meu de bancă din liceu e acum prefect, ha ha, și un gras care nu învăța nimic în facultate și era tot timpul pus pe scandal era deputat PSD acum vreo 10 ani când l-am văzut ultima oară.

Și? Fiecare cu drumul lui. Nu servește la nimic să zici că ce-ar fi fost dacă...

Poate atunci când a murit mama în plin Covid am regretat. Dar atunci am urât cu toată patima autoritățile de pretutindeni și regulile lor de cacao. Era cât pe ce să o bage într-un sac și să o îngroape fără nici o ceremonie, iar eu să nu pot ajunge acasă din cauza unor restricții absurde care nu și-au dovedit nici în ziua de azi eficiența.

A fost o vreme în care mă durea orice remarcă despre români. Și era și un curent predominant de gândire, influențat de oamenii politici. De exemplu, Sarkozy, pe atunci ministru de interne cu ambiții mari, a profitat de o situație în care niște țigani francezi supărați au dat foc la un post de poliție și a zis că erau români. Probabil că era o socoteală care îl aranja politic. De pe o zi pe alta, multă lume a început să mă privească cu suspiciune. După ce focul s-a stins, s-a uitat, dar și eu am relativizat. Între timp, România a fost admisă în UE și au început să vină medici români în spitale, muncitori români pe șantiere și au mai văzut oamenii că nu e chiar așa cum li s-a spus. Eu cred că am devenit un fel de portughezi ai Europei acum. Dar nici mie nu-mi mai pasă...

Nu știu cum mă consider. Oricum, nu mi-am mai reînnoit pașaportul românesc din lene și nici n-am mai fost la vot la ambasadă de mulți ani. Probabil că mă consider eu însumi și nu cred că am vreo naționalitate în intimitatea mea. Dar da, am o origine și un parcurs ale mele.