09 august 2021

Cu riscul să supăr din nou, am niște observații după o săptămînă petrecută pe plaiurile natale.

Din cîte mi-am dat seama, preocupările oamenilor se învîrt în mare parte în jurul acestor subiecte:

- mașini
- trafic

Cu oricine am astat de vorbă, imediat după clasicele: cînd ai venit, cît stai, ce mai faci, expediate în grabă, a intervenit: ce mașină ai, cît costă închiriatul pe zi, cam mult, te-a prins vreun radar?

Și dacă tot astea-s subiectele, să vorbim și noi puțin despre ele, nu-i așa, că doar de acolo ne tragem cu toții.

Pe partea de mașini, toată lumea are și vorbește despre merțane, beemveuri, audi, în mare parte niște ocazii obosite de prin Germania, dar nu numai. Unii conduc mașini cu volan pe dreapta. Alții, mai răsăriți, încep să aibă și mașini electrice. 

Pe partea de trafic, n-am văzut de multă vreme mai multă agresivitate ca în săptămîna asta: depășiri din scurt, pupat în fund, șicane, claxoane, viteză mare spre foarte mare, mai ales noaptea, prin sate. Cu mașinile, că-s de ocazie, noi, cu cutii automate sau manuale, electrice, termice sau hibride, nu pleacă nimeni la drum fără să-și lipească un antenoi din acela uriaș pe acoperiș, ca să asculte de la camionagii și autobuzari dacă e poliție pitită cu radarul la curba de la Moțca, că în România, țară de căcat, altfel nu se poate. 

La o benzinărie, mă pun și eu acolo, să alimentez și vine unul cu o dubiță la pompa de alături, deschide geamul și începe să mă înjure copios, wtf. Într-o seară, la masă, după cefacicîtstai, unul mi-a zis chiar că l-au prins curcanii cu 150 în localitate, mama lor, că stăteau ascunși, la peșteală, și nu i-a văzut din timp. Merge lumea la mare, la munte, vine înapoi de la mare, de la munte și, în loc să povestească despre ce răsărit/apus mișto au văzut, cum și-au tras-o romantic, pe nisip/pe o stîncă, îmbibați cu alcool după ce au mîncat la restaurantul ăla bun, încep să-ți spună de cum l-au șuntat pe fraierul ăla de polițai care stătea cu radarul în boscheți la Sârca.

Asta este. Ce să-i faci? N-ai ce-i face.

01 iulie 2021

Pe la noi prin patrie, conservatorul este o instituție de învățămînt superior unde se studiază muzica și de unde ies compozitori, interpreți, muzicologi și alți tovarăși. Pe aici e cam la fel, numai că lipsește cuvîntul superior din definiție. Adică da, înveți muzică (și dans), dar nu e facultate.

În general, profii de la conservator sînt plătiți de primărie, din impozitele locale și din cotizațiile elevilor, că nu e gratuit. Situația lor nu e chiar de invidiat, că mulți au contracte cu jumătate de normă sau au plata la oră. Nici salariile nu sînt chiar așa de mari. Mulți dintre ei mai au o meserie pe lîngă, alții sînt pensionari și vin să se ocupe și să își mai completeze veniturile. Cine e mai răsărit, mai cîntă într-o orchestră. Oricum ar fi, anul ăsta care a trecut nu a fost un an de sărbătoare pentru nimeni, cu atît mai puțin pentru ei.

Elevii sînt în general copii din familii "bune", sau aspirante, dar și adulți care se trezesc că vor să învețe să cînte la un instrument ca să își îndeplinească un vis al vieții.  Sînt așadar niște școli populare la care în principiu oricine se poate înscrie. În principiu, pentru că nu e gratuit, deși nu e chiar scump și pentru că e așa mare bătaie că nu pot primi pe toată lumea.

Fiică-mea termină al treilea an la conservator în oraș. Cînd am înscris-o, mă gîndeam că e o activitate așa, mai ca aerobicul sau aeromodelele: te duci o dată sau de două ori pe săptămînă, petreci un moment agreabil, scîrțîi puțin la vioară, mai schimbi puțin aerul viciat din învățămîntul republican, lărgindu-ți astfel orizontul. Dar nu, e ghebos: programa de învățămînt e aprobată de stat, faci solfegiu din ăla arid, de îți iese cheia fa pe nas, instrument de-abia în anul doi. Primești note din cînd în cînd iar la sfîrșitul anului dai examen, cu juriu care se uită la tine peste ochelari. Am văzut copii plîngînd pe culoar, părinți care își certau progenitura că nu a trecut clasa, profi care vorbeau cu părinții să le explice că nu merge treaba, etc. În definitiv, intră cine vrea, rămîne cine poate, nu? Pe de alta, țiganii ăia care cîntă la scripcă după ureche, de plîng și pietrele, n-au făcut nici un conservator.

Și totuși nu e dracul chiar așa de negru. Profii, în ciuda condițiilor generale și în particular cele din ultima perioadă, sînt niște oameni ca lumea, care lucrează frumos cu elevii. Cînd mă duc cu fiică-mea la vioară, aștept pe culoar și trag cu urechea pe la uși. Alături e proful de baterie, care are o gaură în program cam cînd mă tîrîi și eu pe acolo. Termină cu ultimul elev, se duce să bea puțină apă și, pînă vine elevul următor, bate îndrăcit la baterie. Eu simt așa cum îmi zvîcnesc tîmplele cînd îl aud, așa de bine le zice. Puțin mai încolo e profa de chitară clasică. Nu știu alții cum sînt, dar eu, cînd aud un instrument acustic adevărat, live, fără intermediarul unui aparat electric, boxe, etc, mi se încrețește pielea pe vîrful capului de plăcere. Iar cînd ai încercat măcar o dată să scoți niște sunete cît de cît coerente dintr-un instrument, îți dai seama de efortul necesar și devii astfel mai indulgent cu greșelile. Și o aud pe profa asta de chitară care vorbește cu blîndețe cu elevul ei, pe care l-a trimis tac'su și mă-sa acolo să învețe muzica și nu se lipește nimic de el. Și chiar și așa, cînd aud cîteva sunete dintr-un studiu de Fernando Sor simt așa, un fel de evadare. De la altă ușă se aude ceva sonată masacrată a lui Beethoven la pian iar mai încolo ceva Bach la violoncel.

Apoi mai e cursul de solfegiu (FM - Formation Musicale). Cît au fost porcăriile astea de restricții, stăteam acasă și trăgeam cu urechea la cursul prin Zoom și mai învățam și eu cîte ceva. Mi se pare ceva extraordinar cum ajung oamenii ăștia să explice fracții unor copii de 8 ani și să mai și priceapă. Că asta cam e faza cu teoria asta muzicală, e o chestie cu multe fracții și puteri ale lui 2. Și totul are o logică de fier. La urma urmei, de ce nu ne cîntă o mașină care știe să citeacă o partitură, dacă totul e așa de logic, la ce atîta efort? :)


04 mai 2021

Mai aprind din cînd în cînd televizorul să mă mai enervez puțin. 

Invariabil apare pe ecran cîte un energumen de prin guvern sau de la vreun partid politic sau un funcționar de nivel înalt sau un doctor de renume internațional sau un epidemiolog, sau toate la un loc. De regulă are ceva de vîndut, foarte ieftin. Pe lîngă minim cele trei funcții pe care le deține simultan în diverse comisii, instituții sau firme, respectivul mînuiește la perfecție funcțiile exponențiale pe scară logaritmică. Cînd termină emisinuea de pe un canal, fuge repejor pe altul, astfel încît poți avea privilegiul să îi vezi mutra aproape non stop, dacă insiști. Nu știu totuși cînd mai are timp să meargă la toaletă, sau să își facă jobul lui de bază, la spital, la guvern, la firmă, etc, cu atîtea pe cap.

Îl vezi cum își umflă pieptul de plăcere cînd îți spune cu mîna pe inimă, sub privirile aprobatoare ale jurnalistului care pune întrebări grele, cam ca într-un interviu luat de Patapievici lui Liiceanu (sau invers), că singura lui grijă e sănătatea populației și că de aia e nevoie de deciziile alea dificile, cum ar fi sigilarea cu folie din plastic a raioanelor de chiloți și șosete din magazine.

Mă uit așa la ei și îmi amintesc de personajele alea, Villefort, Danglars și Mondego, de unde au plecat, unde au ajuns și prin ce mijloace.

17 martie 2021

Și-așa-mi vine cîteodată

Măi macronilor, castecșilor, veranilor și alți tovarăși, printre care n-aș uita-o pe proasta de mărăcineană și pe toți ăștia din opoziție, că-s socialiști, verzi, melanșoniști sau lepeniști,

măi merkelițo, ursulo, borisule, etc,

măi doctorilor care aveți impresia că lumea trebuie să semene cu un spital, care ne vreți pe toți bolnavi și închiși și pe care vă văd toată ziua cum jubilați din ce în ce mai tare cînd merge din ce în ce mai prost, și vă întristați din ce în ce mai tare cînd merge ceva mai bine,

măi jurnaliștilor și măi blogărilor de succes, măi moralizatorilor de circumstanță (nu știam că există atîția sfinți printre noi), măi data scientiștilor, măi utilizatorilor necontrolați ai noțiunii de "funcție exponențială", care vă bucurați și voi că aveți un căcat cald de mîncat de vreun an încoace,

măi oameni buni care umblați cu două măști și cu vizieră singuri pe cîmp, 

aș vrea să vă văd pe toți închiși undeva împreună, într-un țarc ermetic unde să vă păziți unii pe alții și unii de alții, să vă acuzați între voi că nu purtați corect masca, să analizați ce grafice vreți voi, să vă dați amenzi unii altora, să arvuniți viitorul copiilor voștri, să vă îndatorați voi între voi, să vă rambursați unii altora și să vă contaminați voi între voi cu ce viruși vreți voi și într-un final să muriți, dar mai repede.

12 decembrie 2020

Nu mai sînt glumeț de mai multă vreme. De fapt n-am fost niciodată. Mă mai ascundeam o vreme în spatele unui oarecare sarcasm și îmi plăcea să înfloresc lucrurile ca să induc dușmanul de clasă în eroare. Dar azi chiar nu mai am nici un chef.

Timp de cîteva zile au fost 6 grade cu minus. A nins frumos afară și s-a așternut ceva zăpadă.  În oraș, blocurile gri au izolații exterioare parțiale făcute în jurul apartamentelor de la etajele 1 și 3 sau 2 și 4 sau un apartament de la 1 și două de la 4, cu materiale moderne, frumos colorate. Audi-urile, loganurile și bmw-urile au invadat spațiile verzi dintre blocuri și trotuarele. Numerele mașinilor sînt pictate cu mîna pe plăcuțe mizerabile agățate care pe trunchiul unui copac, care pe peretele unui bloc. S-au mai construit și cîteva busturi cu Eminescu în plus. 

În afară de astea, orașul a încremenit în anii 80. Blocurile au aceleași intrări cariate, cu ușa din tablă cojită, întredeschisă, prin care se văd ochii unui cîine hămesit, gata să atace cînd intri. Vezi aceiași bătrîni necăjiți umblînd cu pași mici, de frică să nu alunece pe gheață, cu cușma pe ceafă, sacoșa în mîna dreaptă, printre dughenele de la piața mică. Diferența este că azi sînt obligați să poarte o mască mizerabilă sub nas. 

Covid are sau a avut multă lume, dar statisticile oficiale nu au nici o legătură cu realitatea. Mulți care se îmbolnăvesc nu spun nimic și stau acasă. Cînd moare cineva, asta este. La spitalul de covizi, bolnavului nu i se dă voie cu telefon, deși asta l-ar ajuta poate, măcar puțin, să urce încetișor panta și să mai vrea să trăiască. Cînd se duce acolo, sînt mari șanse să fie ultima dată cînd vede și aude pe cineva drag. Așa că de ce s-ar interna? Dacă moare cineva la spital, familia face tot ce poate să nu se scrie covid în acte la cauza decesului. Altfel, corpul se pune într-un sac și e aruncat într-o groapă în cimitir, fără nici un drept la o ceremonie. 

De ceva vreme îmi satisfac nevoia crescîndă de vulgaritate citind pe blogurile celor doi mari corifei ai bloggingului românesc. De fiecare dată cînd citesc pe acolo mă miră foarte tare deșteptăciunea lor și de cum se pricep ei la de toate: mașini cu cutii automate, societate, economie, rasism, drujbe, cultură, istorie și covid. Eu dacă aș fi director de strategie la VW sau la Dedeman sau președintele SUA i-aș angaja pe post de consilier IMEDIAT. Să vezi cum găsesc ei soluții simple cam la orice problemă, oricît de complicată ar fi! Mă gîndesc că ei și ghest posterii lor sînt cumva reprezentanți de seamă ai neamului, în perfectă armonie:

cu nesfîrșitele cartiere de blocuri gri
cu mașinile parcate claie peste grămadă pe trotuar
cu șoferii agresivi strivind pietonii cu ură
cu Tarom care îmi mută zborul cu 7 ore înainte de la Suceava la Iași și îmi spune să mă descurc singur să ajung la Iași
cu Petre care dă vina de 20 de ani, de cînd îl cunosc, pe moldoveni pentru toate relele care gangrenează orașul de căcat, București, de-a lungul istoriei
cu dătătorii de lecții de covid
și alți tovarăși

A, era să uit:

- Sxsdgfg"Țfff?
- Hă?
- Vorbiți românește?
- Da, cred...
- Sînteți staff?




29 octombrie 2020

 Necazul cu televizorul e ca daca vrei sa-l scuipi pe Micron intre ochi, murdaresti ecranul si atit.

Am ajuns sa il regret pe Scarcotzi, that is.

05 mai 2020

Dacă ar fi să enumăr trei din marile efecte pozitive ale crizei actuale, aș zice așa:

  1. S-a terminat cu pupatul de două, de trei, sau chiar de patru ori cu femeile sau chiar cu unii bărbați. Gata cu eschivele ingenioase de dimineața la birou, cînd venea cîte una la mine și întindea botul să ne pupăm! Vai, dar nu-ți place să bizu cu mine? Nu, dar te rog să nu o iei personal. Cînd mă gîndesc că de ani de zile mă duc neras la servici ca tocmai să le dezgust și să mă lase în pace! Se pare că farmecul meu personal rezistă orice ar fi.
  2. S-a terminat cu strînsul generalizat și individual al mîinilor tuturor celor cu care mă intersectam. Și cunosc destui care nu se spălau pe mîini la ieșirea de la toaletă. L-aș denunța aici chiar pe bigbossul din cooperativă care iese furtiv din cabină, cu privirea în jos, grăbit, ștergînd cumva vinovat cu umărul zidul culoarului cînd trece pe lîngă mine.
  3. Sper să se introducă masca obligatorie ca să nu mai fiu obligat să suport răsuflarea fetidă a șefului, un adept al teoriei conspirației care se teme de fluorul din pasta de dinți. Poate nu voi mai suporta nici suspensia coloidală urît odorantă ce apare în aerul din sala de ședințe după ce vreun neica nimeni se apucă să strănute.
Singura chestie e să mă pot întoarce la birou.

Inițial vroiam să scriu ceva frumos și patetic despre cum am început să învăț singur să cînt la un instrument și cum prin asta am început să îl iubesc într-adevăr pe Bach și despre plantele pe care le-am semănat în jardiniere pe balcon și care au început să înfloreacă. Dar uite ce jos am ajuns!

24 decembrie 2019

Vroiam sa stiu si eu care-i faza cu disneilandul ala.

Ca de cite ori vine vorba de asta intr vreo discutie, interlocutorii mei cad asa, intr-o transa. Ca ce fain e: printese, Michi si Mini, Pirati din Caraibe, Star Uors si alti tovarasi.
Ba stiu personal indivizi care s-au dat jos din avion la Roissy, si-au pus fundurile in autocar sau in tren, au debarcat la Marne la Vallée chiar in parc, au stat acolo la hotel la Michimaus trei nopti, dupa care s-au urcat in autocar, direct la aeroport si valea inapoi. Cica au economisit un an pentru acest moment magic & more. Mai stiu si altii, localnici, care au abonamente anuale pentru niste sume din astea, maricele si se duc acolo de cite ori au ocazia, ca sa le rentabilizeze.

Pai cite sticle de vin bun (sau de rom, sub un cocotier, la soare) nu s-ar putea bea contra acelorasi sume?

Deunazi am fost si eu acolo, invitat, ca mi se pare ceva peste principiile mele sa platesc pentru asa ceva. Am inceput ziua cu 2 ore de masina pentru 30km (cu bicicleta as fi avut cam 1h10min, dar na, aveam de transportat lume) ca tren nu era din cauza de greva. Am continuat cu ambuteiaje umane la fiecare "atractie" care m-au facut sa regret amarnic ca n-aveam "fast pass". Cel mai sec a fost la coada la niste masinute. Adica dupa ce am mers cu 2 la ora pe autostrada, am stat 40min la coada ca sa ma misc cu 2 la ora cu niste vehicule piriitoare si putind a benzina arsa!? Am mincat de foame intr-o bomba cu pretentii de palatul Zinei zinelor niste burgheri unsurosi de grasime, inecati in cola, la un pret de specula, ziceai ca e caviar, nu alta.

Pe scurt, a fost o zi de coada si cel mult 30min de atractii. Deci, care-i treaba? Ca eu nu pricep ...

12 septembrie 2019

Am fost tîrît fără voia mea in voiaj în Chebec.

Acolo am cunoscut un domn care mi-a zis așa (sau cel puțin așa am înțeles, că nu avea subtitluri):
- Cînd eram tînăr, lucram într-o fabrică de aluminiu pe malul lacului St Jean. Nu am vrut să lucrez 12 luni pe an, ci doar 6. Așa că mi-am inventat o meserie a mea și mi-am dat demisia. Acum am 80 de ani, dar încă mai lucrez, tot 6 luni pe an.

Am cunoscut și alte persoane care ni se plîngeau de diverse lucruri. O idee reieșea cu insistență la înaintare:
- Trump lasă să treacă emigranții mexicani la granița de sud și Trudeau îi primește în Canada fără să îi intrebe nimic. Voi puteți veni aici, avem nevoie de oameni care vorbesc franceza, numai musulmani să nu fie.

M-am dat cu bicicleta la Montreal. Destul de urîțel orașul, ca să zic așa, totul era desfundat și stricat. În schimb, nu m-a călcat nimeni cu mașina și nici n-a încercat. Dimpotrivă, parcă se temeau de mine, Asta e bine.

Bicicliști erau peste tot, inclusiv pe drumuri pe care eu nu aș fi îndrăznit. Mi-a fost milă de ei.

M-am dat și cu mașina (auto sau char). Am văzut foarte multe mașini care cărau canoe (canot) sau caiace pe niște suporturi speciale de deasupra. Aș spune că foarte multă lume are măcar o barcă în casă. M-am dat și eu cu o canoe pe lac, la Wapizagonke.

Parcurile naționale erau foarte frumoase, dar nu am rămas deosebit de impresionat. Avem și noi păduri din astea în Bucovina. În plus, putem să ne plimbăm pe unde vrem noi, nu numai pe unde au săpat rangerii cărarea.

La prînz (dîner) și seara (souper) am mîncat prost spre foarte prost și am plătit de fiecare dată cu 30% în plus: 15% taxe și 15% bacșiș, ca în Steits, mai puțin cînd am dat peste un restaurant bulgaro-grec (ea era bulgăroaică și el era grec), unde am mîncat un ghiveci de legume, ceva de vis. Am lăsat 25% bacșiș acolo, cu toată zgîrcenia. Dacă ajungeți pe acolo vreodată, să nu luați nici sub tortură mîncarea numită poutine. Atît vreau să vă zic. La micul dejun (déjeuner) a fost foarte bine, numai că obiceiul era să se mănînce desertul înainte de felul doi. Berea era bună spre foarte bună peste tot, microbraserii cît încape. Jin n-am încercat.

Orașul Chebec avea un parfum de Europa, ceva de speriat. Cum mi-a cam trecut vîrsta să tocesc papucii pe străzi, gură cască după obiective turistice, m-am cam plictisit.


Sînt greu de mulțumit, știu.

27 mai 2019

M-am băgat voluntar la numărat voturi în secția mea de votare.

La ora 20 președintele a închis ușa pe dinăuntru și a înghițit cheia. 

Mai întîi am adunat 4 mese pe care le-am lipit una de alta. Apoi, doi tipi din comisia electorală, fiecare cu cheia lui, au desfăcut simultan cele două lacăte cu care era închisă urna.
Președintele secției a răsturnat urna în mijloc.

Am făcut tenculețe de cîte 10 plicuri cu voturi, pe care le-am numărat de două ori, ca să fim siguri. În niște plicuri mari au fost băgate cîte 10 tenculețe din astea a cîte 10 voturi. Plicurile mari au fost lipite cu scoci. În total au fost 6 plicuri cu 100 de voturi și unul cu 15, un total de 615 voturi exprimate din 1168 de alegători înscriși.

Apoi am adunat alte mese și le-am pus una lîngă alta, formînd astfel 4 insule la care ne-am așezat cîte 4 inși. Ni s-au distribuit la fiecare masă două formulare identice în format A1 pe care erau imprimate tabelul cu cele 34 de liste de candidați. Fiecare era reprezentată de numele candidatului cap de listă. In dreptul fiecărui cap de listă erau 10 coloane a cîte 20 de puncte.

Ni s-a adus apoi un plic cu 100 de pliculețe de voturi, pe care le-am deversat pe masă. O persoană desfăcea fiecare pliculeț, scotea buletinul dinăuntru și îl dădea unei a doua persoane care verifica dacă buletinul e valabil și citea cu voce tare numele candidatului cap de listă. Eu și colega de alături ciuleam urechea, găseam numele pe foaie și trăgeam cîte o liniuță pe fiecare punct din coloana liberă corespunzătoare cea mai de la stînga. De cîte ori se auzea numele candidatului lepenei, am observat un fenomen ciudat: atît mie cît și colegei ne trebuia un timp mult mai mare decît pentru alți candidați să îl găsim în listă și să îi tragem liniuța. N-am avut nici o problemă din asta nici pentru candidata macronistă, nici pentru socialiști, nici pentru extrema stîngă, nici pentru verzi, nici pentru, ptiu drace, sarcoziști.

La prima sută de voturi începuse bine: macroana, sarcozeii și verzii, din cînd în cînd cîte un lepen. Foarte rar era cîte un vot pentru partidul animalier. Mi-am zis atunci că stau într-un cartier decent.

După ce am terminat prima sută și am verificat de trei ori totalul, ne-au mai adus o sută de voturi. Aici distribuția a fost foarte bizară, am auzit numele lepenului de foarte multe ori. Pe măsură ce trebuia să bifez în dreptul lui, îmi lua din ce în ce mai mult timp să găsesc linia 23 din tabel și liniuța era din ce în ce mai tremurată. 2 voturi au fost nule, pe motiv de insulte scrise pe buletin.

Din cele 615 voturi, 83 au fost pentru lista lepenei.

21 aprilie 2019

Am ținut un stand la o canferenția de tech. Ba chiar am fost și spicăr impostor pentru 5 minute într-un toc de vanitate, privilegiul sponsorului. Am purtat tricou corporatist. Am fost spectator la alte talk-uri. M-am umplut de goodies, pixuri, șurubelnițe și tricouri xxl.
Spicării ăștia, cînd îi vezi pe estradă, acolo, zici că-s mai ceva ca Einstein. Părul de pe burta mare ieșind de sub tricoul prea mic cu mesaj geek și pantalonii pe vine inspiră deșteptăciune. Ce contează că nu știu a lega două cuvinte și că, de fapt, n-au nimic de zis? Contează că big data, microservices, kafka și kubernetes.
Dar cel mai tare mi-a plăcut de spicărul ăla care și-a povestit depresia, cauzată de munca de evanghelist, cum lua el prozac și făcea terapii la șrinc în steits, după care a decis că e mai bine să demisioneze ca să își facă niscai self care, că oricum avea bani de nu îi mai putea duce.
Mi se pare mie sau e o mare modă în momentul de față cu depresiile și burnautul? Pe lîngă big data, microservices, kafka și kubernetes, evident.

18 martie 2019

Ca să mai scriu și eu ceva aici, vroiam sa zic că am avut ocazia să petrec cîteva momente cu niște români veniți pe aici în delegație. Ce pot eu să spun este că băieții fac sudură cu țigări în pauză și vorbesc numai despre mașini. A se înțelege: ce mașină am, ce opțiuni, cîți cai putere, cît mă costă servisul. Unii dintre ei beau de sting seara la restaurant, cu comportamentul și simptomele fiziologice tipice al alcoolicului supraponderal din bombele de la subsol dintr-un cartier periferic al Iașului pe care îl scoți cu forța în stradă pe la 4 dimineața, cu pungi sub ochi, clătinîndu-se. Fetele, reletiv drăguțe și discrete, am remarcat că au avut un succes relativ la populația masculină locală.

Într-o vară am vorbit cu un neam, pe vremea aceea proaspăt absolvent de AC, angajat de curînd pe un salariu confortabil la o firmă de software. Băiatul se deplasa cu bicicleta prin oraș și mi-a povestit cum în fiecare zi avea o discuție în contradictoriu cu taică-su. Acesta ajunsese să îi propună să îi dea bani să își cumpere și el o mașină, că e mai mare rușinea să mergi cu bicicleta.

02 ianuarie 2019

E al șaselea an, cred, de cînd îmi petrec revelionul undeva deasupra Atlanticului călătorind de la vest la est. De fapt, e al șaselea an în care nu știu exact unde e revelionul. Se poate calcula, desigur. Dar, de ce aș face-o?
Înainte era un fel de obligație de a sărbători trecerea dintre ani, de a merge la un chef la cineva acasă, la restaurant,  pe stradă, oriunde. Întrebarea de bază cu o lună înainte era: ce faci de rev? Să nu știi a răspunde era echivalent cu decăderea. Recunosc că mulți ani nu am știut să răspund satisfăcător la această întrebare. Mulți ani am fost așadar frustrat și neîmplinit, pînă m-am împăcat cu mine însumi. M-am uitat pe feisbuc pe 31 ora locală la niște fețe obosite stînd în poză cu niște pahare în mînă, în fața unei mese îmbelșugate cu sticle de cola și șampanie Angelli. Am tras un suspin și m-am gîndit că a doua zi aveam să mă întorc la lumina gri și umezeala de acasă. Dar tocmai îmi cumpărasem niște rom vechi și învelisem sticlele cu prosoape ca să le pun in valiză. De cîte ori beau un paharel de rom cînd se face luna noiembrie, încep să simt în nări freamătul mării calde cu cocotieri încărcați, urcînd în diagonală deasupra valurilor și să aud ploaia cum trage o răpăială de 5 minute ca să iasă din nou soarele. Un nor de sergenți majori imi trece printre picioare, în apă. Asta da, decădere, sau decadență!

In avion era o gașcă de suedeze (sau daneze, tot aia) blonde, tinere și grase.

05 septembrie 2018

Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri cum a fost cînd ne-am uitat în 1981, prin octombrie, în blocul nou, părăsindu-l pe cel vechi. Babacii au făcut cerere în prealabil la constructor să

1. se lărgească fereastra de la bucătărie, care era un fel de gaură situată în partea de sus a peretelui dinspre stradă
2. se desființeze una din băi, pentru lărgirea uneia dintre camere, construită prin nerespectarea planului inițial

Pentru punctul doi, au trebuit convinși toți viitorii vecini de pe coloană ca să fie de acord și ne-am rugat toți fierbinte la Doamne-Doamne ca baba Greblă de la 1 să semneze că e de acord, ceea ce s-a întîmplat într-un final.

În ziua în care ne-am mutat, blocul era încă în construcție, nu se tencuise încă fațada și se intra pe sub niște schele, printr-un morman de moloz. Nu era încă tras curent, dar taică-miu îl cunoștea pe Florin, inginerul constructor. Acesta ne-a tras un cablu cu un bec la capăt prin fereastra deja lărgită de la bucătărie și astfel aveam un strop de lumină seara. Florin ăsta era un personaj important în oraș, pe de o parte că nu mai avea nimeni o barbă ca a lui și pe de alta pentru că se ocupa de cam tot ce însemna construcții de locuințe, iar șantierele nu lipseau pe vremea aceea. Juca fotbal într-o echipă de amatori. L-am văzut anul următor cum juca contra unei echipe de la Frătăuți pe terenul de la Gen. 3. În timpul unui dribling mai înfocat, i-a ieșit sexul din șort și i s-a bălăngănit cîteva momente între picioare. Am fost marcat multă vreme de viziune, de cît de mare era organul respectiv și de cît de violent se mișca.

Nici apă nu era în noua locuință, dar pentru asta Florin nu a putut să ne tragă un cablu pe geam. Știu că mergeam la toaletă pe unde puteam și căram apă cu găleata de la o pompă din curtea unei case de peste drum.

Parchetul era nerașchetat, ud și umflat peste tot în mijlocul camerelor. După ce s-a uscat, se puteau băga degetele prin spațiile dintre bucățile de lemn, așa că tata a trebuit să angajeze un meseriaș ca să îl aranjeze și să completeze găurile, după care să îl rașcheteze și să îl dea cu palux.

De cîteva zile m-am mutat în casă nouă, forțat cumva de împrejurări, dar de data asta eu sînt babacul. Am cerut și eu modificări, dar n-a trebuit să cer acordul nimănui. Blocul nu e chiar terminat. Ca să intri, trebuie să dai la o parte un grilaj de șantier. Nu e moloz, dar e ceva praf. Curent n-am decît 1KW, deocamdată, așa că n-am putut pus în priză decît frigiderul și televizorul Samsung căruia nu-i mai găsesc telecomanda. Bucătărie n-am, spăl vase la chiuveta de la baie și mănînc pizze și alte chestii gata făcute cumpărate de la magazinul bio din apropiere. Internet îmi bagă în două-trei săptămîni. Vecinii de la parter, care s-au mutat în aceeași zi, au început să amenajeze fest: îi aud cum dau găuri, i-am văzut că și-au montat lustre, etc. Noi, mai ușurel: am băgat cutiile în casă, le-am stivuit de-a lungul pereților și ne-am pus pe băut pe terasă. Mă uit la vecini prin paharul de Sauternes, îi văd invers cum trebăluiesc cu spor la parter și mă simt bine. Mai aștept puțin cu treaba, nu-i grabă, e soare, e liniștit. E cool.

10 august 2018

Filmul cu Robert Redford. Puțul gîndirii.

Nu poți să cîștigi o bătălie contra unor răi dacă nu te cobori la nivelul lor, dacă nu ești de la fel de rea credință și parșiv ca ei. Dar, după ce ai cîștigat în final, ai devenit la fel ca ei: de rea credință și parșiv. Ori, reaua credință și parșivenia e tot ceea ce ai combătut cu toate puterile pînă acum. What do we do now?