Am fost la magazin să cumpăr hrană pentru săptămîna ce vine. Mă plimbam printre rafturi și mă gîndeam nostalgic că nu știu ce să mai fac de mîncare, mi-am cam epuizat inspirația și nici nu prea mai am chef și copilașii plîng de foame cu mucii la nas și vai de mine, măi măi măi.
Cînd am fost în Ro vara asta, fiică-mea și-a dat și ea seama că la întrebarea "ce faci?", nu se răspunde cu "bine", ci cu "vai de mine! măi măi măi!", sau eventual cu "cartofi". La astea s-a adăugat și "vino aici!" spus cu vehemență, atunci cînd am văzut o familie de români din UK pe marginea unei faleze abrupte, undeva pe o insulă din Mediterana. Doamna era o doamnă bine, finuță, gen scîndură, vopsită blond, cu pantalonași albi, adidași la fel, cămașă de in topit care aducea vag cu iile românești prin care se vede sutienul alb. Fata avea vreo 7 anișori, vorbea cu ou mai goș, luc ăt thaaat și s-a apropiat periculos de tare, cam la 1m de balustrada de piatră de pe marginea prăpastiei, pe care stăteam noi cu fundurile și mîncam cîte o înghețată cu gurile. Vino aici! Imediat a venit și daddy, care făcea poze cu telefonul ceva mai încolo. Se vede că stătea de mult în UK, că n-avea burtă, probabil făcea sport. I-a zis femeii că e proastă.
Și de atunci, de cîte ori mă vede fiică-mea că mă necăjește ceva, destul de des adică. îmi scoate una din astea. Ce drăguț!
Cum mă plimbam printre rafturi în căutarea inspirației, am trecut pe lîngă o pungă de prune uscate și m-au năpădit amintirile, vai de mine. Și a început să îmi plouă în gură, amintindu-mi de serile friguroase de iarnă cînd stăteam seara în bucătărie să ne încălzim de la aragaz în timp ce mama fierbea colțunașii, măi măi măi. Așa că am cumpărat prunele uscate, niște nuci gata curățate și încă una alta, zicîndu-mi în barbă că trebuie neapărat să fac și eu. Vino aici! i-am zis fiică-mi care se apropiase periculos de tare de raftul cu ciocolată.
Dar unde vroiam să ajung? Acasă.
Am căutat rețete de colțunași, numiți și chiroști pe la noi. Am început cu o carte de bucate pe care am cumpărat-o acum cîțiva ani din România. E scrisă de un tip care trecea drept mare bucătar. L-am văzut chiar și la televizor cum gătea niște chestii monstruoase, pe principiul că dacă pui mult și gras, deci bun, nu are ce să iasă rău. Am înțeles că între timp a decedat.
Apoi am căutat pe internet. Am nimerit peste fel de fel de pagini scrise de tipi care se pretind "chef", de parcă bucătar e rușinos să spui, vai de mine. Eu pe vremuri mai mergeam la cîte un chef. La șef acasă n-am mers decît să îi car lui niște mobilă.
Am mai nimerit și peste blogurile unor așa-zis gospodini și gospodine, epigoni ai lui Păstorel Teodoreanu, care pretind că practică bucătăria tradițională, ca la bunica acasă, măi măi măi. N-am găsit nici o rețetă potabilă. Toate sînt cu "zahăr după gust", "făină cît cuprinde", "dacă mai lipsește, mai adăugați puțin", "frămîntați cam ca la aluatul de tăiței". Unii chiar îndrăznesc să avanseze și niște cantități, dar nu spun prea precis ce trebuie de făcut după aceea. Totul este doar o aproximație grosolană, în care toți au ceva de vîndut, foarte ieftin: ba o mașină de frămîntat aluatul, ba un anume fel de zahăr, ba un sucitor, etc. Și rețeta, adică non-rețeta, e înecată intr-o mare de cuvinte inutile, diminutive multe și povești nemuritoare cu bunica, vai de mine.
Pînă la urmă i-am făcut cu făină cît cuprinde și zahăr după gust, am mai adăugat cînd a mai lipsit, au ieșit bine, am primit felicitări, mi-am satisfăcut nostalgia. Iar acum să lăsăm prostiile și să trecem la altceva.
Cartofi.
