Iată-ne așadar în toiul unei noi campanii electorale.
Cum asta nu era destul, e foarte frumos afară, cu excepția momentelor în care nu lucrez. Atunci, de obicei, plouă. Poate să plouă fin, cu stropi mari, încet, tare, cu bulbuci sau cu grindină. Dar nu asta e important. Important este că e foarte deprimant. Alternativa e să beau alcool, dar parcă cît poate ține și asta?
Nemaiputînd suporta o astfel de situație critică, m-am uitat pe starea vremii și am identificat cu precizie locurile unde nu avea să plouă weekendul ce tocmai a trecut. Cel mai apropiat loc care corespundea acestui criteriu fundamental era la exact 411 km distanță. Coincidența face că tocmai atunci se desfășura în acel loc o cursă ciclosportivă, la care m-am și înscris.
Dar, în prealabil, a trebuit să mă duc să îmi scot certificat medical de non contra indicație pentru practica sportului ciclist, y compris în competiție. Mi-am luat randevu de urgență la medic, m-am dus, mi-a luat tensiunea, m-a pus să fac 30 de genuflexiuni, mi-a luat tensiunea din nou și mi-a zis să îmi fac test de efort la cardiolog. Dar hai, treacă de la mine, îți dau certificat de data asta. M-am dus acasă, l-am scanat frumos cu telefonul, m-am dus pe saitul competiției, l-am urcat acolo, am plătit cei 44 de euro regulamentari și gata. Asta era pe la vreo vineri.
Sîmbătă de dimineață am încărcat bicicleta în portbagaj, mi-am pus în valiză cele mai frumoase haine mulate și sexi de ciclist ce le aveam și alte chestii de schimb, plus o periuță de dinți și am purces la drum. După vreo 5 ore, am ajuns la hotelul de la munte, unde ploua, contrar previziunilor meteo. Cum nu mai puteam da înapoi, a trebuit să încalec puțin pe bicicletă pentru așa numita și tradiționala mise en jambes de dinainte de un eveniment sportiv. După vreo două ore și cîteva dealuri urcate printre rafale de ploaie și vînt, m-am întors cam murat. Apoi m-am dus să îmi iau numărul de participant cu cipul electronic pentru cronometrare. Mi-au dat și trofeul de finișăr, deși nu terminasem încă nimic. Deja mă vedeam ridicînd mîinile pe linia de sosire.
Nu prea am dormit noaptea. Cei 165km și 3000 de metri de urcuș cumulat nu prea mă linișteau, ca să zic așa, plus că mă trezeam din oră în oră să verific previziunile meteo, ba era soare, ba era ploaie.
Pe la vreo 5 și jumătate dimineața, am decis că gata cu prostiile. Ia să îmi pregătesc eu frumos bicicleta, să ung lanțul, să umflu roțile tubeless, ca să nu mi se întîmple pocinogul tocmai pe culmea gloriei, cînd echappé-ul în care plănuisem să mă înfig avea să-și dispute victoria în ultimii 3 km. Mi-am lăsat telefonul la încărcat în cameră, mi-am luat cheile de la mașină și am ieșit din hotel. Ușile s-au închis automat în urma mea și am rămas pe dinafară, unde era un vînt care smulgea coarnele vacilor, vreo 10 grade, dar măcar nu ploua. Eu eram în tricou și în pantaloni scurți. Mi-am amintit vag cum scria că hotelul se deschide la 7 și am regretat că nu m-am interesat să cer codul de la intrare la recepție dar nici nu se obosiseră să mi-l dea. Umflatul și unsul au durat cam 15 minute, după care am asculat știrile la radio în mașină o vreme, ceea ce m-a deprimat din nou. Pe la 6:30, exact cînd telefonul meu avea alarma setată cu sonorul la maxim, a venit în sfîrșit cineva ca să pregătească micul dejun, așa că am putut să urc în cameră și să dezactivez alarma care trezise deja pe toată lumea de la etaj. Pe la 7 am coborît la micul dejun, ocazie cu care am aflat că micul dejun era la 8, iar eu la 8 trebuia să fiu pe linia de start. Așa că n-am luat micul dejun.
În parcarea hotelului era un moș care-și umfla și el bicicleta. Cred că vota cu lepenii. Era foarte supărat pe vreme și pe toți amatorii ăștia care se înscriu aiurea le competițiile sportive deși nu știu să meargă drept pe bicicletă, că din cauza lor se întîmplă atîtea accidente și că nu poate el respira din cauza lor.
Apoi m-am suit frumos la volan și m-am dus în vale, unde trebuiau să înceapă ostilitățile. Am scos frumos bicicleta din portbagaj, m-am încălțat, mi-am pus ochelarii și casca și m-am îndreptat spre linia de plecare. Acolo erau deja masați cei 500 de participanți cu picioarele epilate. Femininele și favoriții aveau locurile lor rezervate în față la start.
S-a dat startul, am avut un sentiment măreț și indescriptibil la numărătoarea inversă, au fost vreo două căzături în primii 200 de metri, din cauza unor cetățeni care încercau să se poziționeze pe locuri fruntașe. M-au depășit și pe mine niște tipi fioroși, cu lovituri de coate, bine că n-am căzut, vai de mine. Apoi, plutonul s-a răsfirat, cînd a început primul deal de 8 km. Mă simțeam foarte bine, am început să depășesc pe toată lumea, pulsul era cam sus, chiar puțin pe roșu, dar ce tare eram. Cînd am ajuns în vîrf, am dat să beau ceva apă din bidon ca să mă hidratez înainte să plonjez la vale. Ia bidonul de unde nu-i, că-l uitasem în mașină. Atunci am înțeles de ce eram așa de bun, din moment ce cîștigasem dintr-o dată 1,5 kg la cîntar. Dar, a început coborîrea și știam că traseul trecea prin apropierea startului, la km 40, așa că a trebuit să părăsesc cursa și să fac un detur de 2km să îmi recuperez bidoanele și să revin. Șansele de victorie s-au dus astfel pe apa sîmbetei. Am reintrat în pluton printre bătrîni și bolnavi, care oricum trebuiau sacrificați.
Am reînceput să depășesc iarăși lume, unul cîte unul, într-o cursă nebună sortită oricum eșecului. La km 70 am avut de ales fie să o iau pe varianta de 165km fie să mă întorc pe aia de 100. I'm not a pussy, mi-am zis, plus că partea cea mai frumoasă a parcursului era pe acolo, pe malul unui lac superb, așa că am continuat. În plus, chiar ieșise și soarele. A urmat o succesiune de multe dealuri de 3-4km lungime, care s-a terminat apoteotic cu unul de 6 km, pînă am ajuns înapoi în punctul de bifurcație de mai înainte. Cum urcam eu, așa, agale, dealul, am simțit cum cineva încerca cu orice preț să mă ajungă. Ajunsese la vreo 3 secunde în urma mea, cînd am decis să atac. Nu se făcea să mă depășească cineva chiar așa. În susul dealului era un ravitaillement, așa că m-am oprit să mai ciugulesc niște chec, niște brînză împuțită, să beau o coca și să îmi umplu bidoanele. Concurentul de mai devreme a ajuns și el între timp și m-a bătut pe umăr cu admirație, mărturisindu-mi că își cheltuise ultimele puteri ca să mă ajungă, dar că am fost suficient de nesimțit să nu îl las să mă întreacă.
După încă vreo 300m de ascensiune cumulata cu deal-vale deal-vale, timp în care picoarele deveniseră foarte grele, ultimii 10 km s-au desfășurat într-o binemeritată coborîre urmată de alte două dealuri de 1, respectiv 1,5km lungime. La linia de sosire, ăștia demontau deja podiumul:
- Haideți, domnul, la ora asta se vine?
Dar, a fost fain? A fost. A meritat? A meritat.
