O limuzină

Timp de două zile am tot căutat vaci normande, dar dar n-am dat decît peste limuzine.



Obosit de căutat normande, m-am aşezat să mă odihnesc la malul mării. Cum stăteam eu aşa în soare, deodată s-a dat jos dintr-o limuzină o domnişoară pe care toată lumea s-a apucat să o fotografieze şi să îi ceară autografe. Cine este ea? Nu ştiu. Dar dacă ştiţi voi ...

Calvados

Gata şi săptămîna asta, o lună s-a sfîrşit, am mai luat un salariu, o nouă lună a început.

Plec diseară în uichend în Calvados şi mă împăunez cu asta.



În absenţa mea, pînă luni, vă las în compania frumoasei ghide Li, care ne-a vîndut o plimbare cu barca la 8 euro şi toţi am acceptat fără cîrteală. Ne-a vrăjit.

Tehnici de îmbarcare

Zice Alex Brie:
"Avionul decoleaza in 40 de minute, deci timp nu e. Incep sa ma intreb ce si unde sa arunc din continutul bagajelor, si las tipului-de-serviciu-aka-maturatorul urmatoarele: o sticla feteasca neagra; o sticla riesling premiat; 2 conserve din Metro, cu ciorba de burta; un borcan de ghebe la otet(ultimul care era in beci), si juma’ de kil de malai de-ala de la tara, de face mamaliga buna."

Nu pot să nu zîmbesc cînd citesc această înşiruire de alimente. Îmi amintesc de vremurile din facultate cînd am transportat şi eu, ca mulţi alţii, cu personalul de Iaşi, nenumărate sacoşe cu mîncărică de acasă, pentru mine, dar şi pentru colegii înfometaţi.

Cu globalizarea asta, mai lipseşte sacul cu cartofi şi devine şi avionul tren personal! :)

Iar acum mă dau şi eu în vileag şi zic că am ajuns la înregistrare la Otopeni acum ceva vreme tot cu nişte borcane din astea, dintre care unul era cu gogoşari umpluţi cu hribi, totul marinat în oţet. Precizez că nici unul dintre produsele transportate nu era cumpărat din comerţ. Totul era făcut acasă.
Nu era foarte voluminos, dar adunat, făcea vreo 15 kilograme (cîntărite de acasă). Am luat atunci borcanele, le-am băgat în traista mea de umblat pe stradă, mi-am agăţat-o în diagonală la gît şi m-am prezentat la înregistrare. Acolo am întrebat cu tupeu dacă pot urca cu numita traistă în avion ca bagaj de mînă. Am executat atunci o întoarcere, ce s-a vrut cît mai naturală şi fără efort, pe un sfert a corpului, ca domnişoara să vadă mai bine geanta. Sigur că da, a zis ea, în timp ce un firişor de sudoare îmi curgea pe o tîmplă.

Şi-am încălecat pe-o şa ...

Despre pupat

La francezi există obiceiul pupatului pe obraji între cunoscuţi. De fapt nu e chiar pupat, e doar atingerea a obrajilor însoţită de zgomotul simulat al pupatului, fără a lăsa însă nici o urmă de scuipat.

De două, de trei şi chiar de patru ori, în funcţie de locul unde locuiesc cele două persoane. Nu ştiu cu siguranţă niciodată de cîte ori trebuie pupat, însă, după unele şcoli e aşa:
- de două ori e între prieteni şi familie
- de trei ori în Provence
- de patru ori la Nantes

Cîteodată se pot vedea scene în care unul dintre pupăcioşi face de două ori, iar cealaltă persoană îi zice că "la noi e de trei ori" şi astfel trebuie să se mai pupe o dată.

Mă rog...

Regulamentul de la "Assemblée Nationale" interzice astfel de fapte între deputaţi. Dacă sînt descoperiţi vinovaţi, un huissier (un domn în costum bizar cu un lanţ gros la gît, de care atîrnă un soi de medalion, şi care trăieşte de obicei pe lîngă uşi) îi readuce imediat la ordine pe contravenienţi, aducîndu-le aminte de eticheta ce trebuie respectată în locurile-far ale Republicii. Se pare că domnii şi doamnele deputaţi, indignaţi de acest regulament depăşit, se pupă pe furiş de îndată de paznicul s-a întors cu spatele.

După melci

Vezi, atunci mi-a dat prin gînd
Că, tot stînd şi alegînd
Jos, în vraful de foi ude,
Prin lăstari şi vrejuri crude,
S-ar putea să dau de el :
Melcul prost, încetinel...
Din ungher adînc, un gînd
Îmi şoptea că melcul blînd
Subt mormînt de foi, pe-aproape,
Cheamă omul să-l dezgroape...

Şi pornii la scormonit
(Cu noroc, căci l-am găsit).

Era, tot, o mogîldeaţă:
Ochi de bou, dar cu albeaţă.
Între el şi ce-i afar'
Strejuia un zid de var.
"Ce să fac cu el aşa ?"
Vream să-l văd cum se dezghioacă,
Pui molatec, din ghioacă ;
Vream să-l văd cum iar învie
Somnoros din colivie...

Ion Barbu - După melci

Sîmbătă am întîlnit pe alee un melc. Parcursese cel puţin un metru de la bordură. L-am luat şi l-am pus pe iarbă. Nu de alta, dar mai trecea vreun localnic pe-acolo şi mi-l mînca.

La birou sau cum am luat ţeapă de două ori într-o săptămînă

Este bine ştiut că în Franţa, pe timpul verii, populaţia se împarte în două specii:

1. cei care pleacă în concediu în luna iulie: les juilletistes
2. cei care pleacă în concediu în luna august: les aoûtiens
   

Deşi în biosferă există şi specii hibride, limba franceză nu prevede cuvinte care să le desemneze, aşa că e bine să te înscrii într-una din categorii. Dacă nu pleci în vacanţă, se cheamă că o faci pe-a nebunu' şi că nu eşti frecventabil.

Cum am intrat deja în a doua jumătate a lunii august tanti şefa şi japiţa de G. sînt plecaţi care-ncotro, să stea cu burta la soare undeva la Marsilia, respectiv să se joace de-a J.-Y. Cousteau undeva prin Bretania.

Mi-a rămas deci mie şi lui S. misiunea nobilă de a asigura continuitatea activităţii în luna august. Deşi activitatea asta tinde realmente către 0, mereu se întîmplă să sune telefonul atunci cînd îţi este lumea mai dragă sau cînd îţi zici că ar fi bine să pleci şi astfel trebuie să fie cineva cam pînă la 6h30 la birou. Reamintesc că S. este o fire mai boemă, amator de Apple, manifestînd o plăcere cronică de a veni nu mai devreme de ora 11 la servici. Există o regulă nescrisă - credeam eu - că dacă tot vine el tîrziu, atunci să plec eu mai devreme.

Fiind în efectiv restrins, m-am gîndit, naivul de mine că la 5h30' este cam prea devreme să plec, aşa că hai să mai stau un sfert de oră. Marţi, săptămîna trecută n-a fost să fie, pentru că S. a dat dovadă de nesimţire şi a plecat pe la 5 şi un sfert, aşa că a trebuit să stau eu pînă la 6 şi jumătate.

Urmînd un uichend lung, 15 august fiind zi liberă, mi-am propus ca vineri să nu mai iau aceeaşi ţeapă şi să plec eu pe la 5 şi un sfert. Intuind parcă planurile mele ascunse, S. şi-a deplasat organismul înspre ieşire la 4 şi jumătate. Ce pot să mai spun?

Starea de graniţă

În chiar momentul în care bate la maşină rîndurile de mai sus, A. se gîndeşte că ar fi mai bine să-i întrebe pe ceilalţi doi la ce se gîndeau.
[...]
Onest, Emunu comunică lapidar că, "pe bune", nu se gîndea la nimic. Chiar scrie acest lucru, iar A. îl transcrie după cum urmează: "Nu m-am gîndit la nimic". Emdoi răspunde prompt comenzii şi îi predă lui A. acest scurt raport: "Gîndul la punctul acela de teren în care linia stabilită prin tratate şi convenţii se materializează, ba chiar o simţi în aer de la mare distanţă. Mi-am amintit cele cîteva ocazii pe care le-am avut pînă-acum de a trece peste o frontieră, le-am enumerat. Borş (cînd mi-am notat în jurnal ultimul cuvînt românesc auzit întîmplător înainte de a ieşi din ţară - listă), apoi cea din Ungaria şi Iugoslavia - i-am uitat numele - înainte de Zagreb, Villa Opicina, Tarvisio, Hegyeshalom - între Austria şi Ungaria, deci pe Leitha, Curtici. Apoi la acele ciudate zone de graniţă dintre sala de aşteptare şi pista de decolare a unui avion, la Otopeni şi la Domodedovo (Moscova) deci în interiorul ţării şi nu la marginea ei.[...]"
[...]
După ce îi copiază pe cei doi, A. îşi dă seama că în cursa de persoane - aşa cum bănuia - cel mai mult s-a gîndit ea. Dar îi e greu să îşi descrie avalanşa de trăiri.
[...]
Pentru că nu are încotro şi trebuie totuşi să scrie şi ea ceva, îşi aminteşte de doamna Cora, ale cărei Scrisori bănăţene se află într-una din sacoşe, dar nu le-a putut citi în tren din cauza zdruncinăturilor şi a gîndurilor năvalnice.
[...]
[Doamna Cora]Umblă sat după sat prin Timiş-Torontal, cu trenul, în brişcă, pe jos, în cocie. Oricum, tot continuă să înainteze spre Comloş şi Lunga, cu un singur ţel: să trăiască starea de graniţă. Dar mai ales să o vadă.
(Mircea Nedelciu, Adriana Babeţi, Mircea Mihăieş - Femeia în roşu)

Lunea trecută, la Geneva fiind, am poftit să mă urc pe un deal, Salève, de unde se zvonea că s-ar vedea frumos în vale: oraşul, lacul, jetul de apă. Am luat autobuzul 8 pînă la Veyrier Douane. M-am dat jos, am parcurs cîţiva metri, apoi m-am uitat în stînga şi apoi în dreapta. De o parte şi alta a drumului, două gherete ceva mai mari în care părea că nu era nimeni.

Am făcut un pas înainte, eram în Franţa. Apoi am facut un pas înapoi, eram din nou în Elveţia. Din nou un pas înainte, apoi încă un pas înapoi şi în sfîrşit m-am hotărît să avansez. Senzaţional!

Antiteroriste

Poate că aţi remarcat prin aeroporturi, imediat ce treceţi de controlul de securitate, nişte borcane în care cetăţenii călători au depus la cererea organelor obiecte precum: cuţite de bucătărie, foarfece, pile de unghii, bricege ordinare, dar şi bricege elveţiene.

Ei bine, ieri, pe aeroportul de la Geneva, m-a controlat la sînge un cerber helvet, dar nu mi-a găsit nimic. Imediat ce am scăpat de el, cum mai aveam ceva timp, m-am pus pe vizitat cele doua buticuri din sala de îmbarcare unde, alături de diverse obiecte împodobite cu vaci şi/sau cruci albe pe fond roşu, se afla înspre comercializare şi o gamă largă de bricege elveţiene.

În treacăt fie spus, pe cînd mă aflam în troleibuz, chiar înainte de a coborî la aeroport, am văzut o poartă larg deschisă pe care se putea intra în voia cea bună, cu acces direct la vreo trei avioane British Airways parcate la vreo 10 metri mai încolo.

Micul djejun

Zice cineva în Dilema, vorbind despre Le guide du routard despre România:

"Nu mă pot împiedica la rîndul meu să construiesc cu ochii minţii scena în care străinii vizitatori, obişnuiţi să mănînce dimineaţa un croissant şi să bea o cafea rapid, pe terasa cafenelei pariziene, odată ajunşi într-o pensiune moldavă, s-au văzut puşi în faţa faptului împlinit, adică obligaţi să mănînce dimineaţa devreme mămăligă cu ou şi slănină, în lipsă de altceva..."

Eu zic că încă nu e grav.

Eu nu am nevoie să construiesc cu ochii minţii, ci trebuie doar să îmi amintesc de scena cînd turiştii din bandă au trebuit să dea piept cu primul mic dejun din hotelul Yuanlin de pe bulevardul Qianmen din Beijing. Şi nu mă refer doar la francezi, ci şi la mine şi la doamna, probabil mai franţuziţi decît ne place nouă să zicem că nu sîntem.

Treziţi de pe la 7h30' dimineaţa, cu gura pungă de la nesomn - 6 ore de decalaj faţă de Franţa - am debarcat voioşi cu gîndul la o cafea administrată intravenos în restaurantul hotelului. Acolo plutea deja un miros nedefinit ce nu prevestea nimic bun. Mai tîrziu, acel miros s-a dovedit a proveni de la soia ce se găsea în concentraţie mare şi sub diverse forme în diversele feluri de mîncare aflate la dispoziţia noastră ca bufet libre service.

La o privire scurtă în sală am observat comeseni chinezi care înfulecau de zor şi părea să le placă al naibii de tare.

Mai întîi am luat un platou metalic compartimentat tip cantină pe portavion pe care l-am şters de apă cu un şerveţel. Apoi am căutat nişte tacîmuri. Nu am găsit, pentru că nu am fost suficient de rapid, trecuseră nişte olandezi pe acolo cu cîteva secunde mai devreme. Fiindcă tot eram în China, m-am mulţumit cu beţe. În mod deloc bizar, acestea se găseau din belşug.

Am încercat să umplu cu ceva platoul. Cu chiu cu vai m-am mulţumit cu nişte omletă mirosind ciudat, nişte furescuri ce le găsisem rătăcite pe un platou şi nişte suc (de portocale?) de tip oranjadă. A doua zi am aflat că puteam să cerem în mod exceptional pîine, unt şi gem de la chelneriţe. În rest, aveam de ales între vreo trei feluri de orez, dintre care cel mai scîrbos era acela ce era în două cu apă, vreo trei feluri de macaroane chinezeşti de le mai zice şi nouilles în franceză, ravioli chinezeşti, diverse cărnuri mărunţite şi scăldate în sosuri greu identificabile.

Recunosc că înainte de plecare mă gîndeam să încerc cît mai multe specialităţi locale. Experienţa primului mic dejun mi-a arătat că există anumite limite ce nu pot fi depăşite. Mai ales cînd noţiunea de cafea nu este cunoscută.

La Barbizon

Cum umblam eu azi prin pădure la Barbizon, căutînd ceva urme lăsate de vreun Grigorescu, sau măcar vreun Andreescu, mi-a ieşit în cale un elefant.

Papa bun

Lux

Dacă veţi călători vreodată cu AF pe un zbor de cursă lungă, aveţi tot interesul să plîngeţi, să vă milogiţi, să spuneţi că aveţi greţuri din cauza celei de-a doua lună de sarcină şi, dacă nu merge, să leşinaţi teatral la check-in, poate poate or să vă dea loc la clasa business (la clasa cea mai de sus nu îndrăznesc să aspir pentru că oricum este un loc rezervat zeilor).

Şi asta nu numai datorită scaunului fotoliului cu mecanism de masaj incorporat ce se transformă într-o clipită într-un pat şi a televizorului LCD cu dimensiuni confortabile, ci mai ales din cauza şampaniei cele mai fine, a foie gras-ului servit cu delicateţe, a vinurilor alese special pentru companie de un celebru specialist - preferatul meu a fost un Côtes de Castillon din 2003 - şi nu în ultimul rînd a farfuriilor din cel mai fin porţelan fabricate în ... România (informaţie 100% fiabilă, nu căutaţi degeaba că nu scrie pe farfurii).

Între două guri de şampanie, în timp ce încercam cu curiozitate toate poziţiile fotoliului şi butoanele telecomenzii, mă uitam amuzat la cei doi spanioli de alături, delocalizatori feroci desigur, ce şi-au lepădat costumele imediat după îmbarcare în schimbul tricourilor chinezeşti şi a pantalonilor scurţi. Au început să comande pe rînd uischi şi şampanie, apoi diverse vinuri din meniu, sfîrşind prin a confisca sticla din care le tot turna stewardesa, nu înainte de a-i face şi ceva avansuri. Deasupra Moscovei au adormit ca doi bebeluşi. În spatele lor, doi chinezi rîgîiau şi se pîrţîiau cu sete în dorinţa de a aduce la un echilibru perfect yin-ul cu yang-ul. Dimineaţa, personalul companiei a trebuit să-i scoata de urechi pe cei doi spanioli din toalete ca să nu aterizeze avionul cu ei în budă în oraşul pieţei păcii eterne.

Texte de căpătîi ...

... de care îţi aminteşti dimineaţa, pe cînd îţi mesteci croissant-ul, simbol al integrării reuşite.


"Petrecu acolo vreme uitată, fără a prinde de veste, fiindcă rămăsese tot aşa de tânăr, ca şi când venise. Trecea prin pădure, fără să-l doară măcar capul. Se desfăta în palaturile cele aurite, trăia în pace şi în linişte cu soţia şi cumnatele sale, se bucura de frumuseţea florilor şi de dulceaţa şi curăţenia aerului, ca un fericit. Ieşea adesea la vânătoare; dar, într-o zi, se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două şi nu-­l nimeri; supărat, alergă după el şi dete şi cu a treia săgeată, cu care îl nemeri; dară nefericitul, în învălmăşeală, nu băgase de seamă că, alergând după iepure, trecuse în Valea Plângerii.

Luând iepurile, se întorcea acasă; când, ce să vezi d-ta? deodată îl apucă un dor de tată-său şi de mumă-sa."


şi mai încolo


"Văzând palaturile dărămate şi cu buruieni crescute pe dânsele, ofta şi, cu lacrămi în ochi, căta să-şi aducă aminte cât era odată de luminate aste palaturi şi cum şi­a petrecut copilăria în ele; ocoli de vreo două-tei ori, cercetând fiecare cămară, fiecare colţuleţ ce-i aducea aminte cele trecute; grajdul în care găsise calul; se pogorî apoi în pivniţă, gârliciul căreia se astupase de dărămăturile căzute.

Căutând într-o parte şi în alta, cu barba albă până la genunchi, ridicându-şi pleoapele ochilor cu mâinile şi abia umblând, nu găsi decât un tron odorogit; îl deschise, dară în el nimic nu găsi; ridică capacul chichiţei, şi un glas slăbănogit îi zise:

- Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam.

O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cârlig în chichiţă, şi căzu mort, şi îndată se şi făcu ţărână."

(Petre Ispirescu, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, preluat de la Scriptorium)

Alcool

Aseară, pe cînd aşteptam împreună cu doamna să fiarbă orezul pentru cină, mi-a trecut prin cap ideea că ar merge bine un rachiu. Am desfăcut atunci un şîp cu ţuică ce-l aveam de pe timpul ultimului voiaj în România, am pus oleacă pe fundul unui pahar şi l-am dat pe gît.

Numai ce încep a simţi în articulaţii amorţeala agreabilă a ţuicii, că doamnei îi vine ideea să mergem la cel supermarché la cumpărături în vederea umplerii frigiderului. Ne scoborîm de îndată în parcare, ne suim în automobil, comut în modul turbo şi ieşim pe stradă.
Acord prioritate cu curtoazie unor pietoni, plus o prioritate de dreapta, ceea ce are ca efect un claxon furios din spate, apoi intru în hăţişul de străzi subterane de la Défense. În mod excepţional reuşesc să văd un semafor roşu şi opresc. Imediat ce se face verde, semnalizez stînga şi după 50 de metri mă opresc flicii.

- Bonjour, control de alcoolemie.

Deşi la o alcoolemie strict inferioară a 50mg/l de sînge (sau 25mg/l de aer expirat) nu risc nimic pentru că e legal, recunosc că am simţit un oarecare stress amestecat cu un sentiment de ciudă asemănător cu acela cînd la un examen îţi pică un subiect din singurul curs pe care nu l-ai citit. Şi asta mai ales cînd m-am uitat la doamna care se tăvălea de rîs alături. Probabil că ceva s-a văzut pe faţa mea de killer des Carpates (hopa!) că poliţista m-a întrebat:

- Aţi băut ceva?

Atunci i-am arătat cu degetul mare şi arătătorul semnul de atîtica.

Aha, aşa deci, a dat ea din cap zîmbind cu subînţeles, în timp ce sarkozelul coleg cu ea îmi lua actele cu o mînă şi cu cealaltă îmi băga ştuţul de la alcooltest în gură.

Am suflat eu ce am suflat preţ de o veşnicie, poliţaiul tot îmi spunea encore, encore şi tocmai cînd mă albăstrisem asfixiat tot, mi-a zis să mă opresc. Replica dezamăgită n-a întîrziat să apară:

- Nu cumva vă bateţi joc de noi Monsieur? imi zice tanti poliţista, arătîndu-mi aparatul pe care scria 0,00. Poftim actele şi circulaţi.

Hôpital St Joseph j'écoute

- Spitalul Neuilly*, vă ascult.
- Scuzaţi vă rog, am nevoie destul de urgentă să văd un medic.
- Nu se poate, toţi medicii noştri sînt ocupaţi pînă la sfîrşitul lui august. Dar de ce vreţi neapărat să vă consultaţi?
- Pentru că am făcut nişte analize recomandate de specialistul X şi nu au ieşit bine, iar cei de la laborator mi-au zis că trebuie să mă consult de urgenţă.
- Şi de ce nu vă duceţi la d-l X?
- Pentru că d-l X e în concediu.
- Dar ce nu a ieşit bine la analize?
- Pai cutare şi cutare parametru sînt în exces.
- Aaaa, nu e grav, o să treacă sigur, reveniţi în luna septembrie.
- Bine, dar cei de la laborator ...
- Uitaţi care-i treaba, cînd vă zic că o să treacă!
- Dar analizele ...
- Ştiţi ce, eu nu mă pricep, nici măcar nu sînt doctor, eu doar răspund la telefon.
- Atunci cum vă permiteţi să daţi sfaturi? N-ar fi mai bine să-mi faceţi o programare urgentă la un doctor?
- Vă rog să nu ţipaţi la mine, mă agresaţi!


În Franţa trăieşte o artistă care se numeşte Anne Roumanoff. Ea face un spectacol one man show la teatrul Bobino de pe rue de la Gaîté, lîngă Montparnasse. Nu prea mă dau în vînt după stilul ăsta de spectacol, însă Anne Roumanoff chiar mă face să rîd. Socotesc că scenele interpretate sînt o copie caricaturală reuşită a unor situaţii reale. În unul dintre scheciurile ei, "Hôpital St Joseph j'écoute", e vorba despre o asistentă de la triajul spitalului St Joseph, care trebuie să răspundă la telefon şi să dirijeze bolnavii spre serviciile potrivite. Are accent antilez, foarte bine imitat şi este extrem de puturoasă. Dialogurile telefonice ale asistentei seamănă mult cu cel de mai sus (dar mult mai reuşite, evident), care din păcate e real.

Adevărul e că propaganda mediatică franceză bagă consumatorului de rînd pe gît cu obstinaţie ideea că sistemul de asigurări de sănătate francez e cel mai bun din lume (textual), în ciuda faptului că există un deficit de 15 miliarde de euro şi că miniştrii sănătăţii se dau de ceasul morţii cu măsuri-frecţie ca să reducă acest deficit. Pentru că este atît de bun sistemul lor, întîmplări ca cea prezentată par absolut neverosimile.

--------------
* Neuilly sur Seine este localitatea unde pînă nu de mult Sarkozy era primar. Este un oraş reputat prin caracterul său aristocrat, deci şi prin preţurile imobiliare extrem de ridicate. De cîteva ori am auzit expresia: "tu parles le neuilly?" - "vorbeşti limba neuilly?", cu referire la modul aristocrat de a fi şi a vorbi al locuitorilor oraşului.