Titlu

Cum încă nu mi-am cumpărat hondă, diseară mă mă voi mulţumi, într-un avînt bărbătesc, să deschid capota bentleiului, să îi bag joja cu sete pînă în străfunduri ca să o scot după un timp scurt murdară de ulei pînă la un anumit nivel, nici mai sus decît max, dar nici mai jos decît min. Voi şterge apoi mulţumit joja cu o cîrpă special prevăzută. Mă voi urca la volan, voi aprinde farurile şi o voi lua încetişor pe stradă, bîr-bîr bîr-bîr, pînă la peco, unde mai întîi voi verifica presiunea din pneuri, nu mai mult de 2,2 bari pe faţă şi pe spate, dar nici mai puţin de 2, voi face apoi plinul la 1,47 neuro litrul şi ţuşti, cu un nor de ceodoi în spatele meu pe otorut de normandi, unde sper să nu fie aşa mari buşoane. Dacă vor fi, asta este, mergi încet c-ajungi departe.

Dar pînă atunci, mai stau puţin la birou, mă mai uit din cînd în cînd cu o privire nătîngă pe geam. Văd cum nişte alpinişti dau jos pătrăţică cu pătrăţică un afiş publicitar care ocupă toate geamurile dintre etajele 25 şi 35 ale blocului din faţă (le-am numărat), încă neocupat, aşadar cam sinistru. Pe alocuri se vede prin el pînă în partea cealaltă. Hm, în curînd va forfoti de oameni care nu vor mai prididi să se plimbe ocupaţi cu caiete, leptopuri şi alte dispozitive sub braţ, între două şedinţe cu prezentări pauărpoint.

Mai citesc un mail idiot trimis de cine ştie ce fufă de la departamentul de comunicare, privesc ceasul de pe ecranul calculatorului, oftez puţin, mă duc pînă la maşina de cafea care e, slavă cerului, tocmai la capătul celălalt al coridorului, apăs pe buton, apare un pahar din plastic care se umple cu delicioasa supă chimică de şapte legume pe care am descoperit-o de curînd. Problema cea mai mare cu ingenioasa maşină este că produsele pe care le deversează sînt disponibile prin simpla apăsare a butonului potrivit, fără să ţi se pretindă în schimb introducerea unor monede. Obiceiul sfînt al pauzei de cafea şi-a pierdut astfel din farmec. Înainte puteai să răscumperi bunăvoinţa cuiva sau să faci pe cineva să se poarte mai frumos cu tine promiţîndu-i solemn că-i plăteşti o cafea. L-am rugat deunăzi pe linucsar să mă descalţe cu nişte chestii de pe calculator. I-am promis în schimbul serviciului acordat că îl invit la o cafea. Vroiam, meschin, să îmi fac un viitor aliat, căci e un lucru arhiştiut că e bine să îi ai de partea ta în orice situaţie pe poeţii damnaţi ai liniei de comandă. Mi-a zis ursuz că nu are rost să îl invit, că oricum e gratuit. Am înghiţit în sec.

La naiba, de-abia e 16:48. Tot stînd aşa şi visînd la Normandii ploioase, mi-a venit în cap o întrebare existenţială: cînd maşina rulează, aerul din cauciucuri se învîrte şi el în acelaşi timp cu pneurile sau rămîne aşa, inerţial, pe loc în raport cu maşina şi translat în raport cu solul?

Pateu astmatic

Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu, cînd stau aşa, la orele după amiezii, întins pe patul de la Ichea, cu gîndurile învîrtindu-se în juru-mi în rotocoale din ce în ce mai largi, auzind de afară, pe înfundate, nişte copii cum se joacă cu o raşchetă sub supravegherea atentă a părinţilor, trecute fiind vremurile cînd copiii ieşeau singuri afară cu cheia agăţată la gît, cînd văd cum o rază de soare piezişă trece prin perdea şi se mişcă, unduindu-se, cînd pe perete, cînd pe dulap, tot aşa cum se unduiau demult razele de soare prin funzişul prunilor din livadă la bunica şi se mai auzea periodic cum se oprea vîntul ca să se apropie ameninţător un bondar care apoi dispărea cu tot cu bîzîit nu se ştie unde, şi iar se pornea foşnetul vîntului şi un cosaş ascuţea nişte săbii undeva prin iarbă, simt cum trece timpul cu o viteză de mă şi mir că nu mi-a crescut încă de azi dimineaţă, cînd m-am bărbierit, o barbă albă şi lungă pînă la brîu, aşa cum şi borcanul de dulceaţă de cireşe amare, cîntărind 10 kile cel puţin, pe care l-am cărat acum două săptămîni cu trudă pe avioane şi care părea etern, este şi el pe jumătate gol.

În toiul verii

1. Gata, am terminat cu bentleiurile hamărurile şi alte "căcaturi de maşini". Îmi cumpăr o hondă cu motor de 2 litri jumate. Asta da maşină. M-am săturat să fiu cel mai pîrlit şi cel mai neisprăvit dintre toţi.
   
2. - Bună ziua, aş dori să vă cumpăr nişte lei.
   - Sigur, poftiţi.
   Scot neuroii boţiţi din portofelaşul meu minuscul.
   - Dooomnu', nu-i mai ţineţi în poşetuţa aceea, nu vedeţi cum se fac? Hai vă rog eu frumos! Hai daţi încoace un buletin ca să vă fac chitanţa.
   Din poşetuţa mai mare din care scosesem mai înainte poşetuţa mai mică din care scosesem banii mototoliţi, extrag cele trei paşapoarte, aleg unul şi i-l întind pe tejghea.
   - Aveţi treeei?!
   
3. - Bună ziua.
   - ?!
   - Bună ziua!
   - !
   - Aveţi maşini de închiriat?
   - Nu.
   - Bine atunci, la revedere.
   - ...
   
4. - Doamnă, spuneţi-mi, vă rog, cu asigurarea cum merge? Care sînt garanţiile în caz de accident?
   - Ei, domnu', nu trebuie să vă gîndiţi la asta, conduceţi şi dumneavoastră mai cu grijă şi asta e tot.
   
5. - Domnu', deci rămîne cum am stabilit, mîine seara la doişpe fără zece, negreşit, în faţa gării. Ne întîlnim, mergem împreună să facem plinul, venim înapoi la gară, dvs. luaţi trenul, eu îmi iau înapoi Loganul şi la revedere.
   - Da, sigur, negreşit, dar să nu întîrziaţi că de altfel vă trimit cheia prin poştă. Să ştiţi că plinul pot să îl fac şi eu, da mă rog, dacă n-aveţi încredere ...
   
   A doua zi pe la 0 şi 5 în gară la Burdujeni (se citeşte Burduheni, după cum revista Avantaje se numeşte Avantahe), iau molecularul, sun pe om, îmi zice că ajunge iiimediat, vine pe la şi un sfert, se urcă la volan, mergem, rulînd cu 120, la prima benzinărie de la 10km distanţă, că are benzină mai bună, acolo era închis, ne întoarcem pe drum la alta unde benzina e mai puţin bună, dar mai bună ca în altă parte, facem plinul şi îmi zice că trebuie să îi mai dau zece lei ca să spele goLoganul că i l-am dat murdar, eu îi zic că îi dau la gară, care gară?, amice, eşti prost, hai la gară, acolo îmi iau catrafusele, nu-i dau 10 lei da-i bifez pe foaie cu semnătură că-s ultra mulţumit de serviciile lor, vă rog să nu bifaţi altceva că ne dă afară, vrea să-şi ia scaunul de copil care e-al meu, crezînd că-i al lui, nu i-l dau, mă duc pe peron, acolo trenul venea prin ploaia măruntă, tuuu tuuuu, vagonul de dormit clasa I a oprit undeva în cîmp, se terminase de mult peronul, uşa era în dreptul unei gropi, cu sforţări supraomeneşti arunc înăuntru nevasta, căreia prima treaptă îi venea cam pe la nivelul ochiului, copilul, valiza, rucsacul, scaunul de copil şi căruciorul sub privirile zîmbitoare ale însoţitoarei de bord, cu o ultimă sforţare mă arunc şi pe mine, mă apucă un cîrcel naşpa sub braţul stîng cu care îi întind tremurînd biletul aceleiaşi însoţitoare de bord. Totul s-a terminat cu bine. Am ce povesti acum? Am.
   

Aşa da!

Cu inima cît un purice, după ce am rostit mai multe rugăciuni, am pus actele în mapă şi am ieşit din casă. M-am oprit pe drum la un automat de făcut poze ca să mă importalizez pentru eternitate înainte să se întîmple cine ştie ce. În metrou, înainte de Ecole Militaire, o familie de români mă întreabă pe unde se iese înspre Avenue Bosquet. Ca un fulger am intuit că nişte români care caută Avenue Bosquet reprezintă cu siguranţă nişte persoane în plus înaintea mea la coadă. Le-am indicat imediat ieşirea din capătul opus al staţiei, rîzînd în sinea mea diabolic. Cum ieşeam eu ţanţoş fix în Avenue Bosquet, nu mi-am împiedicat nişte cuvinte grele:
- Şît! Am uitat să scot bani!
Cum ocoleam către cea mai apropiată bancă, tocmai ce-i zăresc pe românii mei cum treceau în viteză prin spatele meu. La bancomat mai aşteptau vreo trei persoane, aşa că mi-am zis ca n-aveam decît să mă scol mai devreme decît să stau acum să bat mărunt din buze.
În sfîrşit am ajuns şi la consulat. Acolo am găsit o sală spaţioasă, cu ghişee înalte de sticlă. Aerul condiţionat se revărsa generos peste cetăţenii care completau formulare la o masă nou nouţă din mijlocul încăperii. Unul dintre ei vorbea tare la telefonul mobil:
- Băi, tu un' ţi-ai făcut paşaportul, la Suşava sau la Radăuţ, ă? Băi, cum mă-sa nu ştii? Ai să-mi bag ...
Pe margine erau scaune confortabile pe care se putea aştepta. Plafonul era translucid şi luminos, fiind pictat cu diverse motive pe care nu am avut timp să le studiez întrucît persoanele care erau înaintea mea la coadă au trebuit să se replieze spre masă ca să completeze a treia oară formularele pentru că scriseseră iar greşit prenumele copiilor, aşa că m-am trezit pe neaşteptate în faţa excelenţei sale.
- Ia să vedem ce-aveţi dvs în mapa aceea. Na na naaaa, na na naaaa, vai, domnu' de cînd nu am mai văzut un dosar aşa de bine alcătuit şi complet şi totul scris aşa frumos, toate căsuţele umplute cu ce trebuie, numa' aicea trebuia să mai scrieţi şi asta, da' nu-i problemă, costă 65 de euro, durează cel mult două luni, veniţi încoace să vă pup, vai!
Noroc că era sticlă între noi, da' eu m-aş fi lăsat şi pupat, aşa eram de bucuros că am scăpat repede.

Povestea s-a terminat aşadar cu bine, am scris şi încheierea, dar mi-am amintit că, ieşind de la consulat, am fost reperat de o bandă de români care m-a urmărit la tot pasul după aceea cît m-am plimbat fericit prin oraş şi toţi se făceau că găsesc un inel de aoleu pe jos şi vroiau să mi-l dea şi nu mai ştiu ce mai vroiau după aceea pentru că le-o tăiam scurt.

Am fost şi pe la Quai Branly, foarte frumos, de vizitat dacă veniţi încoace.

Poporul ăsta realmente mioritic

Stimaţi telespectatori,

Întrerupem pauza prelungită pentru a vă confirma ultimul zvon.
Da, este adevărat ce se spune, din cînd în cînd unii oameni au karme.

Gata pauza, capul la fund.

Hai Burla!

Noi în anul două mii

Mi-a zis mai înainte un guguţă la birou că el n-ar îndrăzni să vină în tricou la servici. I-am zis că eu mă disting de el par la calite de mo travai. Aşa că ciocu' mic şi joc de glezne.

Păi cum să nu vin în tricou, cînd muşchii braţului se văd aşa de frumos profilaţi sub pielea bronzată, adăugînd astfel o latură virilă farmecului meu deja de netăgăduit?! Căci eu în ultimii zece ani nu numai că m-am deşteptat, ba m-am făcut chiar şi mai frumos! Nu ca ceilalţi foşti colegi de studii care s-au gîndit să organizeze nu ştiu ce întîlnire şi au început să deverseze pe internet cu poze de-ale lor, de tipul "eu după zece ani". Căci ce-arată acele poze? Păi depinde:
- cei care au rămas în ţară sînt toţi supraponderali, de regulă s-au tras în poză fie cu nevasta lor şnur, fie cu copilul mult iubit, fie cu amîndoi. Apoi mai au poze cu ei în vacanţă în Grecia sau Turcia, stînd la terasă cu o halbă de bere pe care au depus o mînă cu ghiuluri şi/sau cu un friptan ocupînd jumătate din cadru. Mai sînt imagini luate de la volanul aseisului sau lucrînd la două calculatoare de birou, trei leptopuri şi vorbind la două telefoane deodată.
- cei care au plecat în steits, deşi supraponderali, poate mai ceva ca primii, dau dovadă de ceva mai mult rafinament, fotografiindu-se tot cu nevasta şi copilul, dar într-un cadru ceva mai de vis, cu Munţii Stîncoşi sau Marele Canion în fundal. Un loc aparte îl ocupă fotografiile ce îi înfăţişează în dreptul unui şemineu, cu costum, cravată şi jiletcă roşie, ţinînd cîte un pahar de brendi în mînă, întocmai ca Jeiar şi Suelăn.
- canadienii arată unii ceva mai supli, alţii oleacă mai plinuţi, dar nu foarte tare, la unii le-a mai căzut părul, la alţii le-a mai crescut barba, pozele sînt în general cu oraşe cu zgîrie nori în bokeh.
- europenii în schimb sînt slabi şi ogîrjiţi, n-au nici maşină, nici casă şi se îmbracă numai cu haine ponosite, de la hilfe. De altfel, ei nici nu prea au trimis poze, crecă de ruşine.

Partea proastă în toată povestea asta e că 90% din chipurile din poze şi numele de dedesubt nu-mi spun nimic, nu ştiu de unde să le iau şi pace. Vîrsta, bat-o vina.

Încolonaţi, spre un viitor luminos

Un amic de-al meu, ca multe alte cunoştinţe ce le am, e mare sportiv. Joaca ping-pong de plăcere. Pentru asta, s-a înscris într-un club la care merge regulat şi acolo învaţă de la un profesor să dea cu bila în masă şi nu în fileu. Ca un fost mare campion la campionatul pe bloc, l-am întrebat care-i şmenul să ai profesor de ping-pong. N-ar fi mai oare mai fain să joace o bilă cu amicii, "cîştigătorul la masă", în afara oricărui cadru organizat şi fără echipament de performanţă? Cică nu, că dacă vrei să joci ca lumea, trebuie să fii îndrumat de un antrenor şi că e mult mai fun să scoată cineva untul din tine. Am fost mai demult cu el în uichend la reşedinţa lui secundară, am jucat un ping-pong cu el şi l-am bătut. S-a supărat puţin pe mine şi m-a lăsat să joc cu nevastă-sa, în timp ce el răsfoia reviste cu ipozi.

Alţii pe care îi cunosc merg la schi în fiecare an numai în Elveţia. De fiecare dată plătesc scump cursuri de schi unui antrenor cu diplomă de antrenor care îi învaţă să ia curbele, să coboare uşurel pe pantele înzăpezite şi cîte şi mai cîte. Evident că şi-au cumpărat costume de schi din materiale foarte uşoare, cu sistem de balizaj în caz de avalanşă, ochelari care nu se aburesc şi cască de protecţie pentru căzături la viteze de 150km/h. Bine fraţilor, i-am întrebat, da' dacă ştii să cobori în mod onorabil o pîrtie, nu-i mai fain să o iei frumuşel cu picioarele tale la vale, fără sprijinul vreunui antrenor? Mai iei o izbă, sau nu, te mai opreşti undeva, mai admiri puţin peizajul, o iei iar la vale, la prînz poposeşti la crîşmă şi mănînci o chestie cu amicii cu care ai venit în vacanţă. Cica nu-i fain. Atunci cînd ai un antrenor, lucrezi mult mai bine, el îţi arată tehnica, îţi spune cum să dozezi efortul astfel încît să ai performanţe maxime.

Fiind şi eu un foarte mare sportiv, mi-am amintit ieri că în beci zăceau nefolosite nişte role. Aşa că le-am apucat de şireturi şi m-am dus cu ele în Bois unde, reamintesc publicului, duminica nu se circulă cu maşina. Soarele era sus pe cer, păsărelele ciripeau, o prostituată rîdea veselă la trecători de pe marginea drumului, o adiere de vînt smulgea puful păpădiilor, ce mai, era vorba de un moment frumos al vieţii ce merita trăit cum se cuvine.

Încă de la primele mişcări - şovăielnice, că aşa-i la început şi nici nu plătisem nici un antrenor - mi-a strigat cineva să mă dau la o parte. După ce m-am executat, am auzit un fel de zvrrr intens şi pe lîngă mine a trecut în mare viteză un stol de biciclete de minim 2000 ioro bucata pe care pedalau voioşi nişte oameni cu pantaloni scurţi mulaţi pe forme, cu fundul îngroşat în scopul ca să nu doară tare, maieuri colorate ca la turul Franţei, plosca cu apă agăţată la spate ca să permită hidratarea cu minim efort şi maxim de supleţe în timpul mersului, pentru a nu pierde preţioase secunde, ochelari de lăcustă şi căşti de protecţie. Cum mă oprisem pe margine, m-am uitat în jur şi am remarcat cum pe acolo treceau disciplinaţi şi mulţi alergători avînd pe ei cele mai avansate descoperiri în domeniul echipamentului sportiv, menite să sporească în mod radical performanţele obţinute: haine mulate, adidaşi torşăn şi ceasuri care arată, pe lîngă ora exactă, ritmul cardiac, numărul de calorii consumate, traseul urmat, starea vremii şi fluxuri rss cu cele mai noi ştiri, cu posibilitatea de a publica din mers direct pe twitter. Din urechi nu le lipseau la niciunul căştile de la ipod.

Am văzut şi nişte sportivi foarte interesanţi, erau vreo 20 de persoane care alergau pe acolo pe nişte schiuri cu rotile şi se ajutau la împins cu beţe, întocmai ca la schi de fond. Iată un sport interesant, mi-am zis, moment în care s-au oprit gîfîind în dreptul meu doi dintre ei, tată şi fiu. Şi tatăl i-a zis fiului, care îl asculta numai urechi: uite, fiston, aici e locul ideal pentru schi de fond, priveşte calitatea asfaltului, lărgimea străzii şi numărul de kilometri pe care îi poţi parcurge. Aici se poate lucra cel mai bine, o să vezi cum în scurt timp o să fim atît de buni încît o să ne parcurgem toată distanţa cu cel puţin 30% mai repede, totul e să nu ridicăm piciorul de pe pedala de acceleraţie.

E clar că trebuie să-mi revizuiesc puţin strategia. Ar trebui să mă înscriu şi eu într-un club, ceva, e clar că nu ştiu să mă dau cum trebuie cu rolele.

De, scuzaţi, căcat. Serios

Mă mir foarte mult în ultima vreme de unele aspecte ale vieţii cotidiene cu care dau piept. Să fie bine înţeles, nu e critică, e mirare, căci ştiu că toţi beneficiem în mod natural de unele defecte mai mari sau mai mici şi că, în general, nu e bine să dai lecţii decît dacă eşti profesor.

De exemplu, mă miră foarte tare cînd vorbesc cu vreun coleg la birou pe la vreo 9.30 dimineaţa şi nu pot sta drept în faţa lui. El vorbeşte înspre mine, eu mă dau puţin mai pe lături. El îşi îndreaptă faţa din nou înspre mine, eu mă dau încă puţin în lături. El corijează din nou tirul, eu mă las puţin mai în jos. Atunci el se apropie la vreo 20 de centimetri să termine ce mai are de îmi zis, dar eu deja am pierdut şirul. Mai rezist puţin, apoi îmi dau jos ochelarii şi îi şterg, apoi alung cu mîna firele de păr din nas ce mi-au căzut între timp pe măsuţa înaltă de cafea.

Mă mai miră atunci cînd, în decursul unor discuţii cordiale din pauzele sindicale respectate cu stricteţe, interlocutorul se scarpină frecvent la c%*$^ în timp ce îţi povesteşte cu vervă şi hă-hă despre ce bună e aia, aia aflîndu-se la masa alăturată.

Altă mirare este legată despre cîte lucruri interesante se pot ghici în vasul veceului dintr-o clădire de birouri unde nivelul minim de studii este bac+3, atunci cînd mergi la toaletă la sfîrşitul unei discuţii colocviale de tipul celei de mai sus: pisici, bani, femei, scări, case şi alte acareturi, ca într-o ceaşcă de cafea cu zaţ.

Această ultimă mirare a fost doar ca să fac tranziţia, întocmai ca la telejurnalele franţuzeşti, spre alte mirări care îmi macină de ieri intelectul, cînd am putut constata în mediu privat, dis de dimineaţă, ce mai pot arunca oamenii educaţi în toaletă. Vă scutesc totuşi de plăcerea detaliilor. Spun oameni educaţi întrucît presupun să sînt educaţi. Într-un bloc unde preţul metrului pătrat e în jur de 5500€, deducţia logică e că cine îşi permite, înseamnă că are cîştiguri suficiente. Dacă are cîştiguri suficiente ca să îşi permită, înseamnă că are un serviciu bun. Dacă are un serviciu bun e din cauză că a urmat nişte studii la o şcoală bună, unde a învăţat binişor, sau poate doar că aşa l-au învăţat de-acasă, să lucreze bine, sau măcar că a fost suficient de muncitor şi de inteligent ca să aibe un serviciu bun, din care să îşi cîştige convenabil existenţa şi să trăiască într-un bloc bun, între oameni civilizaţi şi educaţi.

Vecinul de deasupra, un domn bine, econom de felul lui - ştiu asta pentru că îi aud maşina de spălat cum stoarce la ore tîrzii din noapte, cînd curentul e mai ieftin - cu barba tunsă îngrijit, atunci cînd a fost rugat să nu mai folosească toaleta pînă la deblocarea situaţiei mi-a zis foarte sigur pe el că nu are cum să fie defecţiune, deoarece el n-a remarcat nimic special. N-am vrut să îi fac un desen cu vasele comunicante, dar m-am arătat mirat că nu le cunoaşte încă principiul. Tot aşa m-am mirat cînd, la vreo jumătate de oră după ce am anunţat toţi vecinii cu multă politeţe să se abţină de la pipi şi caca o vreme, pînă vine echipa autorizată să repare, pe coloană s-a auzit în zgomot de cascadă cum soseşte un nou lot.

Cu domnul portar, un om deosebit de săritor (asta fără nici un fel de ironie, pentru că a stat cu mîna în căcat la propriu toată ziua în locul meu fără să fie obligat), am purtat o interesantă dezbatere pe teme ştiinţifice. El era adeptul teoriei conform căreia dejecţiile, odată atrase de vîrtejul maelstomului, se urcă mai întîi la ultimul etaj, atrase de forţe generate de instalaţia imobilului dotată cu "sifon", după care coboară înspre canalizare pe o ţeavă paralelă, atrase de forţa gravitaţiei. Aşa îi ieşise lui din calcule. Pentru partea experimentală, în sprijinul afirmaţiilor sale a adus ca argument faptul că, dacă ciocănea în ţeava de scurgere cu degetul arătător, ţeava suna a gol în partea de sus şi a plin - şi ce plin! - în partea de jos. Din cale afară de mirat, am refutat vehement această teorie, fiind de acord numai cu partea cu forţa gravitaţiei, dar nu am avut nici un argument să îi dau la schimb decît acela că, dacă ciocăneam cu degetul arătător în ţeava de scurgere, aceasta suna a gol în partea de sus şi a plin - şi ce plin! - în partea de jos.

În timp ce aproape că mă lăsasem convins de teoria portarului, mai spre seară, agăţat de un fir de-abia vizibil, pendulînd furtiv între clădiri, pe geam intră depanatorul neautorizat.

Steaua sudului

Dragi tovarasi. Stop. Transmit in direct din emisfera de sud. Stop. Permiteti sa raportez. Stop. Lumina e intr-adevar metalica. Stop.

Soarele şi tenisul

Stau oropsit pe scaunul ergonomic din mijlocul ăupănspeisului. Fereastra cu textul de faţă este undeva mică pe ecran şi mă chinui să o acopăr cu trupu-mi firav. În partea neacoperită se derulează spectaculos un build lung, astfel încît să dea bine dacă marelui şef aflat la biroul lui din spatele-mi i-ar veni în cap să ridice ochii în direcţia mea. Din cînd în cînd, build-ul se termină, atunci ascund temporar scrisorile şi îl relansez.

Pentru că în jurul meu atmosfera e euforică. Toţi ceilalţi se fac că lucrează şi discută cîte şi mai cîte cu voce joasă. Dar ei sînt avantajaţi foarte mult de poziţiile propice pe care le ocupă în spaţiu. Săptămîna e scurtă, joi e 1 mai, vineri e închis şi lumea se gîndeşte cu elan muncitoresc la uichend şi nu numai. Căci mîine, unul dintre membrii clasei muncitoare care pleacă să exploreze alte orizonturi dă de mîncat şi de băut şi asta ne preocupă în mod special pe toţi, mai ales că şeful nu va fi prezent, şi-a luat liber cu o zi mai devreme ca să pregătească un maraton. De cînd a divorţat, nu ratează nici un maraton. La cel de la Paris, de acum cîteva săptămîni, şi-a fixat ca obiectiv să termine în mai puţin de trei ore şi jumătate şi a făcut 3h28'. Colegul care pleacă a participat şi el, chiar dacă nu e divorţat, dar nu e nici însurat, el fixîndu-şi obiectiv un timp de cel mult patru ore. A reuşit un onorabil 3h58'.Tot vorbind în stînga şi în dreapta, am aflat că alţi doi dintre cei ce trăiesc în acelaşi opănspeis şi a căror situaţie familială îmi este momentan necunoscută şi-au atins obiectivele fixate pentru maraton, iar al treilea şi-a atins şi el un obiectiv major de a alerga neîntrerupt în jurul Mont Blanc-ului în cadrul unei competiţii al cărei nume nu mi-l amintesc acum şi care are ca obiectiv alergatul în jurul Mont Blanc-ului. Deunăzi am primit prin poştă o revistă spam pentru propovăduirea idealurilor de muncă şi viaţă în cadrul firmei şi, la loc de cinste, pe ultima pagină, era un articol despre unul dintre superiorii mei ierarhici, de undeva aproape de vîrful piramidei, care şi-a fixat ca obiectiv principal să participe la maratonul deşertului, care constă în alergatul prin deşert cu o bocceluţă în spinare pe o distanţă de 120km, ca obiectiv secundar să termine între primii jumătate dintre participanţi şi ca obiectiv terţiar să facă un timp mai bun decît nevastă-sa care a participat anul trecut la aceeaşi competiţie. Aflasem de undeva că a trecut pe lîngă divorţ acum cîţiva ani. Mîine, dacă mă simt bine, îi dau telefon să îl felicit pentru îndeplinirea tuturor sarcinilor ce îi revin.

Dar, dincolo de consideraţiile sportive care mă fac să fiu cumva invidios în sensul că ar trebui să îmi fixez şi eu nişte obiective din cînd în cînd în loc să privesc cum creşte iarba şi ies floricelele, lumea se gîndeşte dacă n-ar fi mai bine să vină în transport în comun mîine la lucru, gîndindu-se, desigur şi pe bună dreptate, că alcoolul la volan este cauză majoră de accidente. Desigur că problema nu se pune şi în cazul lui Khalil, care nu ratează nici o ocazie să reamintească cetăţenilor efectele nefaste, printre care se numără şi mersul direct în iad, unde nu te aşteaptă nici o fecioară, ale alcoolului şi cărnii de porc, chiar şi în mici cantităţi.

Dar iată că m-am luat cu vorba şi nici nu mai ştiu de cîte ori am lansat build-ul cel spectaculos, ba între timp am ajuns şi acasă, de unde mă grăbesc să pun punct,., şi să mă duc să încălzesc ceva de mîncare.

Peştişorul de aur şi alte povestiri irlandeze

După trezirea dificilă şi tîrzie de azi dimineaţă, cu o oarecare urmă de durere de cap, fără îndoială din cauză că am fost pedepsit că am bîrfit prea mult aseară şi nicidecum de la prea mult schnaps (cred că mulţi au sughiţat îndelung, neputînd să adoarmă), mi-am uns pe o felie de pîine nişte Saint Marcellin, în timp ce nişte camembert convenabil ales aştepta cuminte pe farfurioară să fie uns la rîndul lui pe o altă felie de pîine care urma şi ea să fie înmuiată în cafea şi mestecată cu multă poftă, întocmai ca prima.
Mmm, miam, miam! Mi-am pus atunci trei dorinţe pentru ziua de azi:
1. să merg la lucru cu transportul în comun
2. să mai pun mîna pe cîte o carte
3. să scriu azi ceva pe blog, neapărat
Aşa că m-am dus la gară şi, în timp ce mă gîndeam la ce să vă povestesc aici între două reprize de meci cu Gégé, am luat-o greşit prin nişte culoare şi m-am urcat în alt tren. După tren, am încercat să recuperez puţin din devierea de la traiectorie, luînd un autobuz în care am deschis cartea primită cadou ieri, scrisă în engleză, cartonată şi atîrnînd greu în poşetă. Am început să silabisesc concentrat şi, cînd am ridicat capul să repet în şoaptă fraza pe care o citisem a treia oară în speranţa că o voi înţelege în sfîrşit, am văzut că doamna de lîngă mine silabisea şi ea cu ochii în gol, cu un ghid de conversaţie anglé pe genunchi:
- Where is Brian?
- Brian is in the kitchen.
Privirile ni s-au intersectat un moment şi am zîmbit amîndoi complice.

Şi astfel mi-am îndeplinit deja cele trei dorinţe.

Vroiam să apăs pe "submit" cînd am fost înştiinţat prin mail de secretară că Gégé îşi serbează plecarea. Hm, acum ştiu ce pierd, dar oare cine o să îl înlocuiască?

Două tehnici de înşelare a duşmanului de clasă

1. Te duci cu toată lumea la restaurant la prînz şi începi să faci mofturi la luarea la cunoştinţă a listei mîncărurilor din meniu. Toată lumea comandă plat du jour dar tu îţi iei nişte tagliatele cu somon, avînd grijă să precizei că trebuie să fie puţin mai reci decît potrivit de calde iar sosul să fie mai doar mai puţin gras decît potrivit de gras. Ceilalţi sînt serviţi imediat, tu mai aştepţi cîteva minute, întrucît n-ai comandat plat du jour şi ia mai mult timp pînă se face, cu respect faţă de condiţiile impuse. Toţi găsesc că mîncarea lor din farfurie este bună, vinişorul din carafă e şi el acceptabil, numai sarko e un mare bou. Tu, în schimb, ridici pastele cu furculiţa din farfurie în scîrbă şi numai guşti puţin. Îl chemi apoi pe chelner şi îi faci mizerie că ce-i cu mîncarea asta pentru animale, că aşa ceva nu este posibil, etc. Chelnerul, ce să facă, îţi aduce în schimb o halcă de carne de vită în sînge, pe care tocmai ai criticat-o în meniu, dar care acum e foarte bună, sensibil mai scumpă decît tagliatelele şi se scuză pentru dezagrement, asigurîndu-te că nu îţi va lua un ban în plus faţă de comanda iniţială.

Ca o subtehnică, merge şi să comanzi ce-i mai scump în meniu, ceilalţi luîndu-şi paste, iar la sfîrşit să propui cu un aer nevinovat să împărţim nota frăţeşte ca să nu ne mai complicăm în calcule cu virgulă.

2. La ora două fără un sfert se pleacă în haită la cafeneaua întreprinderii. Obiceiul e ca în fiecare zi să plătească altul, pînă ce vine rîndul fiecăruia. Cînd e rîndul tău, în drum spre cafenea, intri la toaletă şi rămîi un timp. Cînd ieşi de acolo, te aşteaptă deja o cafea pe măsuţă şi poţi astfel interveni liniştit în mijlocul unei discuţii pasionante despre ultimul episod din "Les experts".

În schimb, cînd toaletele sînt ocupate toate, eşti obligat să mergi cu restul lumii. La cafenea scoţi din buzunar cartela magnetică pentru a plăti şi vînzătoarea îţi spune că trebuie să o mai încarci cu bani că nu sînt destui. Atunci te întorci spre ceilalţi şi ceri senin o cartelă de la cine are. De obicei se va găsi cineva să o întindă pe a lui.

Deadlock

Mi s-a reproşat deunăzi prin viu grai că înainte povesteam mai multe pe aici şi că scriam mai puţin cu perifraze.
Eu aş vrea să povestesc dacă aş avea şi altceva de povestit decît ce-am mai făcut de dimineaţă în ambuteiaj. Căci da, dragii mei, spre exemplu astăzi, viteza cea mai mare am avut-o rulînd în parcare. Şi nu, bicicleta nu e o soluţie decît dacă eşti campion mondial la slalom printre maşini şi pedalat pe lîngă camioane în unghiul mort de pe dreapta, iar transportul în comun nici el nu e soluţie căci e inexistent în împărăţia lui Gégé. Nici nu ştiţi ce-a fost azi dimineaţă, cu vînturi de 100km/h, cu ploaie în rafale şi soare în pauze, cu un camion mare încărcat cu camionaşe mici pus de-a curmezişul drumului, cu fum des alb ieşind dintr-o clădire de departe, urmat de sirene de pompieri, cu moşul al cărui vehicul a făcut scîrţ cu bara din spate a bentleiaşului meu într-un sens giratoriu, cu traversarea în doar 50 minute a unui pod de 300m. Radioul l-am închis că începuse să îmi hîrîie neplăcut în urechi de la a treia ascultare a aceloraşi ştiri insipide, nici măcar ziarul nu mi-a mai venit să-l citesc de nervi, trusa de machiaj era în portbagaj, iar aifonului i se terminase bateria.

Respect

În birou sînt două studente care fac un stagiu. Mi se adresează cu "dumneavoastră". Cînd m-am întors din insule, m-au întrebat chiar:
- Aţi petrecut bine în concediu?

De cînd port în fiecare zi costum, pînă şi eu am tendinţa să mă adresez mie însumi cu dvs.

Întoarcerea din insule

Cu emoţie adîncă am băgat de dimineaţă cheia în contactul bentleiaşului, rugîndu-l printre dinţi să pornească fără prea multe insistenţe, după ce toată noaptea l-am visat pe Gégé rotindu-se deasupra capului meu cu aripi de liliac, ţipînd cu voce de cucuvea:
- Aşa, ai plecat în insule şi m-ai lăsat de izbelişte, ţine de-aici un cioc în cap ca să te înveţi minte!
Şi trosc, un cioc în mijlocul cheliei.

Foarte interesant este faptul că acum, după ce m-am trezit şi stau cu ochii injectaţi şi ficşi în direcţia monitorului, aşteptînd să treacă vremea, dacă duc mîna în creştet, părul este tot aşa de des cum îl ştiu, dar că simt o umflătură de cucui cam pe unde ar fi trebuit să lovească ciocul încovoiat al lui Gégé.

Am fost aşadar în insule, cu gîndul să beau cocteiluri cu umbreluţă sub un cocotier din care au fost culese în prealabil nucile de cocos, pentru că am înţeles că te poţi lovi foarte tare dacă îţi cade una în cap. Mi-am amintit pentru ocazie cum mi-a căzut o castană în cap în Tîrgu Cucu pe la sfîrşitul lui august acum mulţi ani, cînd mergeam pe jos înspre Politehnică ca să dau un examen la Algebră lineară. Se pare că a fost o castană norocoasă, pentru că, atunci cînd m-am trezit din nou la realitate pe patul de spital, aveam o notă proaspătă şi bună în carnet la obiectul sus-menţionat. După ce am terminat cu amintirea am mai plănuit pentru insule ca, la adăpostul ochelarilor de soare, să pot arunca în voia cea bună diverse priviri în stînga şi în dreapta fără să risc să primesc diverse proiectile în cap, printre care aş enumera poşete cu nicovale ascunse înăuntru sau de-a dreptul tuburi de scafandru.

Planurile făcute nu s-au îndeplinit întocmai pentru că se pare că cineva care mă iubeşte mult de tot mi-a aranjat bine ploile. Astfel, de îndată ce am aterizat în emisfera de sud, am constatat că oamenii pe acolo se hrăneau doar cu cîrnaţi cu muştar, beau schnaps de corcoduşe şi multă bere produsă alături la Zillertal şi în loc să cînte la ukulele, cîntau din gură cu iolarioho. În plus erau îmbrăcaţi cu pantaloni scurţi din piele cu bretele şi pe cap aveau pălării frumos împodobite cu pene de vulpe. Cînd am întrebat pe un nene din ăsta unde naiba sînt cocotierii din care au fost culese în prealabil nucile de cocos, acesta mi-a răspuns cu un foarte amabil, dar ferm, Ja bitte şi mi-a întins o pereche de schiuri şi nişte clăpari. Cum nu prea părea că glumeşte, a trebuit să accept cadoul oferit, aşa că cinci minute mai tîrziu ascultam, aşezat pe bancheta teleschiului, adăpostit de ochelarii de soare care şi-au dovedit astfel utilitatea, pe doi elveţieni francofoni care admirau fermitatea limbii locale, cu ajutorul căreia o întreagă populaţie a putut fi ţinută în ordine şi disciplină, spre deosebire de limba franceză care este pour les romantiques, cum spunea primul elveţian şi pour les homosexuels, aşa cum remarca cel de-al doilea.

De îndată ce teleschiul m-a adus pe vîrful unui munte unde singurul cocotier era desenat pe o reclamă la o maşină nemţească lipită pe un stîlp de teleferic, am remarcat o pancartă pe care scria ceva cu achtung, urmat de o pictogramă cu un schior lovit la cap pe motiv că nu purtase ochelari de soare. Eu aveam ochelari de soare, aşa că nu mă privea direct anunţul lor. De altfel, am dedus că achtung trebuie să fie o expresie de felicitare, căci aşa mi s-a strigat în repetate rînduri în urma mea în timp ce coboram cu graţie pîrtiile acoperite de zăpadă artificială - în insule temperaturile sînt destul de ridicate în perioada de faţă - fără îndoială din cauza stilului meu desăvîrşit de a schia. Atunci cînd, intrînd pe o porţiune marcată ca periculoasă a unei pîrtii, schiul din stînga a luat-o înspre dreapta şi cel din dreapta înspre stînga, figura rezultînd într-o alunecare necontrolată pe spate direct înspre sportivii care urcau pe margine pe schiuri cu piele de focă - un animal local cu carnea foarte apreciată - am simţit cum ating punctul culminant al măiestriei mele sportive. Chiar şi domniţa pe care am evitat-o în ultimul moment graţie experenţei şi tehnicii perfecte a lăsat să îi scape un puternic achtung, rămînînd cumva înmărmurită. Mi-a mai zis şi ceva cu nicht gut şi şi-a continuat apoi nervoasă ascensiunea, de unde am dedus eu că invidia e mare, dom-le, pe aceste meleaguri, dar că politeţea şi educaţia îi împiedică să ţi-o zică în faţă, aşa că te laudă şi îţi întorc fundul, pufnind.

Tot admirative au fost şi remarcile la adresa mea ale unor românce cu care am avut plăcerea să călătoresc în autobuz la sfîrşitul primei zi de aventuri sportive, moment în care farmecului personal îi lipseau ochelarii de soare, întrucît aceştia nu-şi mai găseau utilitatea în acel moment al zilei, fiind seara:
- Uite, fă, cum s-a bronzat şi ăsta pe faţă! Hă hă hă!

Eu le-am iertat, pentru că aşa e frumos şi că de multe ori mă surprind pe mine însumi cu un comportament similar, cum a fost cazul a doua zi în insule. Atunci m-am întîlnit cu alţi români pe o pîrtie, o ea şi un el bronzaţi la fel de frumos ca şi mine, cu mînecuţe pe faţă. Eaua era agăţată de gîtul elului care manevra cum putea din snowboardul lui şi schiurile ei. Ea zicea pe un ton plîngăreţ că hai măi Costele să coborîîîm că e două jumate şi mi-e frică de mor, hai mă că mi-e frig şi am îngheţat toată, nu-i aşa iubi că mă duci diseară la disco, nu-i aşa că mă iubeşti?

Desigur că am întîlnit în insule şi nişte francezi care bineînţeles că erau total nemulţumiţi de prestaţiile gastronomice ale restaurantelor de pe pîrtii, dar care recunoşteau cam cu jumătate de gură că preţurile sînt de vreo 3 ori mai puţin hoţeşti decît în staţiunile franceze. Ba aş putea spune că atunci cînd a rîgîit unul dintre ei care criticase ceva mai devreme cu vehemenţă vinurile locale, s-a simţit o adiere discretă de schnaps în toată valea.

Dacă tot am revenit la francezi, trebuie să revin şi eu la ale mele, că tocmai îl aud pe Gégé pe hol. Am aflat că are o casă în Corsica, el fiind parizian, şi că i-au mărit de curînd băieţii taxa de protecţie, aşa că trebuie să mai muncească puţin să mai cîştige nişte bani, deci n-o să iasă la pensie în curînd. Pa pa şi mai vedem.