Kanțert

Mai întîi ajungi val vîrtej la Olympia, spulberi în grabă vreo doi bodigarzi de la intrare, că ești cam în întîrziere, arăți biletul la o tanti care te dă pe mîna unei alte tanti care te duce la locul tău, deși ești major și vaccinat, deci ești capabil să îl găsești și singur. Dai să te așezi pe scaun, dar nu se poate, căci auzi în spatele tău
- Pss, pss, cichi cichi
și o vezi pe tanti cea din urmă cum stă cu mîna întinsă la tine, clipind galeș cu un zîmbet acru.Tu te încrunți puțin înspre ea, scapi un "hă?", apoi te prinzi, începi să scobești febril prin buzunare, cuprins brusc de rușine, nu găsești nimic în buzunare, cauți în portofel, acolo zace doar o monedă de două centime, parcă ai vrea să i-o dai, dar nu rimează cu haina YSL pe care o porți, te uiți cu ochi de motan de la Shreck spre tanti, dar ea nimic, bate în crescendo cu papucul în podea și cu mîinile în șold, moment în care îți amintești că ai cusut preventiv, pentru zile negre, o bancnotă de cinci euro în căptușeala aceleiași haine YSL. După ce banii extrași cu greutate din ascunzătoare au fost plasați în mîna domnișoarei care nici nu știi unde a dispărut așa de repede - la naiba, nu a fost un vis totuși - lași să-ți scape un suspin de ușurare, apoi te lași să cazi pe locul pe care l-ai rezervat. Îndrepți ochii înspre scenă și constați două lucruri: unu, că rezoluția scenei e doar de vreo două milioane de pixeli și doi, că domnul din fața ta, deși sala e în pantă, te jenează cu coafură lui extravagantă ce se caracterizează prin înălțimea ei neobișnuită. Dar nu te plîngi, la urma urmei ai dat doar cu puțin peste 50 de euro pe bilet, te lași într-o rînă și aștepți cu nerăbdare începutul spectacolului. Apoi luminile se sting și o voce foarte frumoasă te face subliminal nesimțit și hoț, ceea ce te face să te întrebi de ce, întrucît telefonul mobil e închis, iar aparatul foto e acasă. Apoi, se aprind niște becuri, în timp ce altele se sting, dezvăluind pe scenă un djeuns baladist cu șapcă, de undeva de prin Irlanda, care începe să își plîngă soarta din chitară și din voce, băi tată, și numai nu mai termină. Te întrebi retoric ce naiba au irlandezii ăștia de lălăie toți cu așa multă profunzime? Cînd crezi că în sfîrșit a terminat, mai bagă un ai lov iu Paris, iț nais tu bi in saci a biutiful theatăr, și hai să vă mai cînt una de pe ultimul meu album că tare îmi place de mutrele voastre, etc, în vreo trei rînduri, dar lumea pare să aprecieze cît de cît, în sensul că nu fluieră nimeni, e lume serioasă, ba chiar aplaudă sporadic, din politețe, între melodii. Tu în timpul ăsta te lași pe cealaltă rînă, apoi pe rîna inițială, în contra-fază cu coafura extravagantă de mai sus în text și de mai jos în sală. După o vreme te gîndești să îți economisești forțele pentru adevăratul concert, acela pentru care ai venit și care speri să înceapă totuși într-un timp rezonabil, astfel încît renunți la lăsatul cînd pe o rînă, cînd pe cealaltă, mulțumindu-te cu frumoasa muzică ce îți zgîrie urechile de ceva vreme.
Dar iată că băiatul de pe scenă recuperează ultimele aplauze leșinate, apoi aceeași voce ce te-a acuzat mai înainte te anunță acum că sala Olympia îți oferă regește 20 de minute de entracte. După cele 30 de minute de pauză, timp în care s-au dus 4 euro suplimentari, căci beibi sitărița costă 8 euro net pe oră, iată că se sting din nou luminile, cortina se ridică și pe scenă se întrevăd niște mobile de la Ikea, apoi apar unul cîte unul muzicanții care încep să le zică la țambalele și ukulelele lor tradiționale, e unul care cîntă cu o mînă la trompetă și cu alta la orgă și pian de-odată. Ce să zici și tu acolo, muzicanții fac toți banii, lumea bate ritmul din cap, sună bine, cult de tot, zici că îți place, cînd, apare solista, o barbie blondă suedeză, pentru care ai venit de fapt, că îți plăcea la nebunie în tinerețe dar acum îți dai seama rapid că  mai bine ar tăcea din cînd în cînd. Progresiv, începe iar să îți placă, pînă în minutul 55, cînd anunță cu voce mieroasă că a ajuns la ză last song, hev ă gud nait. Răsufli ușurat, tocmai ai recuperat cei 4 euro dați pe entracte și ai mai primit alți 4 în schimb.
Ce frumos e la concert!

Splina și ficatul

Acum mai mulți ani stăteam oropsit pe o bancă în parcul din fața Gării de Nord din București, strîngîndu-mi în brațe rucsacul dintr-un reflex de insecuritate dat de cîinii vagabonzi ce îmi tot dădeau tîrcoale de ceva vreme. Din cînd în cînd, unul mai îndrăzneț venea și îmi mirosea talpa pantofului și mie îmi curgea în gînd un fir de transpirație pe tîmpla care încă nu încărunțise la vremea respectivă. Mai aveam vreo două ore pînă la trenul accelerat șinșimiișinși și nu prea știam sau nu prea aveam chef cum să le umplu mai cu folos. Fusesem deja la MacDonalds pentru un prînz gastronomic și tocmai îmi înăbușeam un rîgîit cu bigmac și bule fine de Coca Cola cînd alături de mine s-a așezat o doamnă profesoară la pensie. Am știut din prima că era profesoară pentru că lucrurile astea se știu pur și simplu, fără să te învețe nimeni, așa cum am știut din prima deunăzi la cantină că domnul cu mustață și nas roșu care împingea platoul în fața mea e român. Cînd a vorbit cu casierița, originile lui sănătoase s-au confirmat. Cînd a întins cartela ca să plătească, i-am văzut numele, ceea ce mi-a permis să îl găsesc mai tîrziu în intranetul firmei, e reprezentantul local al unuia dintre cele mai virulente sindicate din Franța.

Mă opresc acum ca să trag aer în piept, pentru că tocmai m-a fulgerat filosofic că există posibilitatea ca doamna din parcul Gării de Nord să nici să nu mai trăiască în momentul de față.

Bine, să trecem. La început s-a cam codit ea să intre în vorbă, dar se vedea că era cumva nerăbdatoare și se cam plictisea. A început să mă chestioneze ba despre una, ba despre alta. Eu cam adoptasem tehnica răspunsului vag, n-aveam chef să îi spun că schimbasem două avioane în dimineața cu pricina, că eram stresat de cîinii vagabonzi și că mă gîndeam cu oroare la orele de tren ce mă așteptau. În plus, îmi place să contrariez profesoarele pensionare. Cum răspunsurile mele nu prea îi dezvăluiau adevărata mea natură și începusem să îi par un (încă) tînăr fără ocupație, a sfîrșit prin a întreba:

- Dar sînteți încadrat, nu?

Toate astea ca să ajung la final: de cînd sînt încadrat nu m-am mai plicitisit așa de tare ca acum, nici măcar în ziua în care, împins de plictiseală, am călcat iresponsabil pe nesfîrșitele tărîmuri ale bloguitului.

Ţţţ (fost Mmm) s-ar cam băga sub plapumă şi s-ar cam culca

Aşa îmi place mie să ratez aniversările. Am uitat chiar să îmi cumpăr cadou. Pe bune că ar merita, după 4 ani de dat rotund. Numai că am ratat data fatidică, sînt în întîrziere cu o zi deşi, dacă e să ne gîndim bine, situaţia stă puţin altfel.

Mai întîi am scris postul numărul doi, pe data de 21 şi mi-am făcut reclamă discretă comentînd ceva inteligent în altă parte. Apoi m-am gîndit că nu se începe chiar aşa o carieră de succes, trebuie cumva un articol-program. Aşa că am ticluit postul numărul unu şi l-am dat în vileag printr-un artificiu, lipind la loc o filă din calendar. Aveam gînduri mari pe vremea aceea, citeam cărţi, inclusiv Eminescu, ascultam muzici grele, n-aveam aparat de fotografiat, vedeam filme, inclusiv cu Monty Python, luam trenul ca să merg la birou, aveam şefă, aveam şi Hummer cu care mergeam la cumpărături şi în Bois de Boulogne, beam vinuri, mîncam foie gras, instalam perdele şi schimbam robinete. Vopseam ouă şi aveam chiar şi o vecină care îmi cînta Oda bucuriei seară de seară. Eram tare.

Acum am mai decăzut niţel, sînt deja la al doilea ipod.

Pe aici s-au perindat mai multe generaţii de comentatori şi de cîntăreţi în strună pînă cînd, rînd pe rînd, au dispărut cu toţii, alungaţi, că m-am înrăit şi m-am acrit şi eu treptat în acelaşi timp cu ei. Dar a fost frumos totuşi: eu scriam una, ei înţelegeau alta, ei scriau una, eu înţelegeam alta şi tot aşa.

Iar acum am o barbă lungă şi albă şi din cînd în cînd mai croiesc o cîrjă pe spinarea cui mai îndrăzneşte să mă deranjeze în liniştea şi înţelepciunea de care dau tot mai des dovadă în ultima vreme.

Şi-am încălecat pe-o şa.

Tradiţionalele bilanţuri

Acum, cînd doar cîteva ore ne mai despart de trecerea dintre ani, profit de ocazia oferită cu multă generozitate de către colegi, şefi şi alte naţionalităţi conlocuitoare care au decis să mă scutească în acest moment de prezenţa lor inestimabilă, să rememorez cu o lacrimă în colţul ochiului care plînge cîteva din neuitatele momente care s-au scurs în cele 366 de zile trecute.

Acesta este primul an în care mă îmbrac în costum zi de zi, mai puţin în weekend, cînd îmi iau brunch-ul pe hipodrom la Longchamp. S-a dovedit a fi o strategie folositoare întrucît indicele de respect al altora faţă de mine a crescut în timp ce indicele meu de respect faţă de alţii a scăzut considerabil.

Am dat un tun mare în bursă la începutul anului, profitînd de o creştere spectaculoasă urmată de o scădere previzibilă.

Acesta a fost anul în care am văzut prima dată steaua verde a sudului scăldată în lumină metalică şi am admirat de asemenea aurora boreală în toată splendoarea ei, de la bordul navei Fram. M-am bronzat cu ochelari pe faţă.

Tot în acest an mi-am îndeplinit un vechi vis din copilărie. Posed aşadar acum un trenuleţ.

M-am întîlnit într-o zi la o bere cu Belmondo.

În ciuda recesiunii ambientale, am pariat sume fabuloase la curse şi am ajuns un client regulat la Ritz. Frigiderul îmi e plin de produse de la Fauchon. Cînd mă plictisesc, îmi fac cumpărăturile la Bon Marché.

Am intrat într-un cerc de americani la Paris - şămpein, şamzelize, foagra, maxims, fucheţ, ai bot ă box of Veuve Clicquot uit sărti bacs ză botl in Cicago, rivoli, momart. Încerc să înţeleg ce îi atrage atît de irezistibil să trăiască aici, toţi stau în locuinţe insalubre, dar în Montmartre. Pentru asta mă documentez temeinic, mă uit în buclă la Pisicile aristocrate, Parisul vesel şi Ratatouille.

Am încercat pentru a n-a oară stridii cu lămîie sau fără şi persist în continuare să nu îmi placă. Ău mai god, oistărs! - au exclamat americanii mei.

Iar acum plec. Dacă mai întîrzii puţin o să fie coadă la lift.

Mă doare în

Îmi explodează capul. M-am pricopsit pe biroul alăturat cu un Nabaztag care vorbeşte numai obscenităţi. Tot openspeisul găseşte că e fun.
A fost petrecere de Crăciun azi la prînz. Am schimbat cadouri anonime. Eu am primit o Matrioşca (sau mai multe, depinde cum priveşti problema).
Proprietarul Nabaztagului n-a primit nimic.

Bloghez din şedinţă

Prin geamul sălii de şedinţe de la etajul 35 nu se vede nimic pentru că afară e ceaţă. Cu cinci minute mai devreme, la 15 etaje mai jos atmosfera era limpede, dar cu cer acoperit.

În sala de şedinţe de la etajul 35 se află vreo 10 oameni. Se discută despre sinergii, despre noul terminal mobil Nochia N995, despre petrecerea de Crăciun şi planningul previzional bugetat pe primul trimestru 2009. Pe ecran defilează paginile unei prezentări despre sinergii,terminalul Nochia N995, planning, buget, Q1 2009.

Pe masa sălii de şedinţe de la etajul 35 se află 17 telefoane, fiecare cu 5 liniuţe pline la nivelul de semnal. Toţi participanţii sînt bine crescuţi şi le-au închis sonorul înainte să le depună pe masă. Între două sinergii se aude pe alocuri cîte un bzzz-bzzz, respectiv cîte un bzzzzzzzzz, în funcţie de profilul configurat. Proprietarul îşi ia grăbit aparatul de pe masă, apasă grăbit cu stiletul sau cu degetul pe ecran, in funcţie de tipul de terminal mobil în chestiune, bzbzul se opreşte şi telefonul ajunge din nou pe masă. La următoarea sinergie ciclul reîncepe.

Atît am vrut să spun.

Dare de seamă

Am găsit pe unul din scaunele cinematografului unde am văzut în avanpremieră un film cu Giorgi Clunei, Bred Pit şi Gion Malcovici, o hîrtie pe care erau notate următoarele chestii:

"Ne aflăm cu bucurie în suflet şi avînt revluţionar la plenara Comitetului Central. Pe fiecare scaun al sălii se află cîte un carnet şi un pix pe care iată, tocmai le folosesc pentru a scrie aceste rînduri. Păcat că nu pot apăsa la sfîrşit pe butonul submit ca minunatul text produs în timp ce conducătorul iubit trasează indicaţii preţioase pentru cincinalul următor să plece bit cu bit să cutreiere nesfîrşitele tărîmuri ale internetului. Cei patru sute şi ceva de participanţi se joacă simultan cu pixurile găsite pe scaune, activitatea producînd un ţăcănit ambiant foarte plăcut urechilor.
Pe ecranul panoramic defilează videoclipuri mobilizatoare. Corurile reunite ale minerilor şi şoimilor patriei au fost înlocuite cu artişti în vogă tocmiţi să cînte cu frumoase versuri şi dansuri tematice realizările înfăptuite în lumina documentelor plenarei precedente. Culoarea roşie e omniprezentă, inclusiv pe rochiile pionierelor care trec printre rînduri şi ne servesc cu cafeluţe şi pişcoturi. O doamnă îmbrăcată în portocaliu a fost reperată prompt şi dată pe mîna Miliţiei.

După discursul inaugural al secretarului general s-au succedat pe scenă diverşi locotenenţi ai acestuia. Toţi au zis că nu vor vorbi mult, dar fiecare s-a lungit cu peste zece minute peste timpul alocat. Dintre vorbitori, mi-a atras atenţia secretara organizaţiei pe întreprindere pe care o văzusem în introducere într-un filmuleţ omagial din care ieşeau în evidenţă o pereche de incisivi deosebit de mari şi de frumoşi, ca de rozătoare, care ocupau cam tot ecranul. Cînd a luat cuvîntul, nu i-am putut observa din nou frumoasa dantură, întrucît mă aflu cam în spatele sălii.

În timp ce oratorii se succed la tribună, secretarul general a luat loc în spatele unui fel de bar aflat la dreapta scenei. Din cînd în cînd ia sticla de apă aflată pe tejgea, o ascunde dedesubt şi, cu un zîmbet complice adresat militanţilor din sală, litruieşte puţin pe sub tejghea, după care pune sticla la locul ei. Putem toţi observa atunci că în ea se află cam cu un pahar mai puţină apă. Nu am înţeles încă unde pleacă apa respectivă, pentru că nu l-am văzut încă pe secretar aplecîndu-se ca să zic că bea pe ascuns şi nici o pată nu pare să se întindă pe podea sub picioarele lui, deşi a repetat mişcarea de mai multe ori pînă acum, iar la un moment dat o utecistă de alături a trebuit să îi desfacă o altă sticlă.

Au mai vorbit vreo doi dar nu mai ştiu pentru că am aţipit şi am visat cum secretara organizaţiei de întreprindere muşca cu poftă dintr-un telefon mobil cu ecran tactil (nu era un iPhone). M-a trezit colegul de alături care m-a înghiontit, atrăgîndu-mi atenţia că sîntem totuşi în şedinţă.

Mi-a plăcut enorm de preşedintele Consiliului Oamenilor Muncii care, atunci cînd a zis că echipa lui vrea să facă un serviciu mai mişto decît Gugăl Meps, a început să rîdă singur cu poftă. Mi-ar plăcea să fac parte din echipa lui. S-a lăsat o linişte totală, care s-a rupt doar atunci cînd pe faţa secretarului general, care tocmai terminase de litruit pe sub masă, s-a ivit un zîmbet schimonosit de complezenţă.

Întrucît în douăzeci de minute se termină plenara, o să mă scuzaţi că nu mai stau să termin relatarea dar, pe de o parte, n-am mai scris aşa de mult de mînă de cînd am dat examenul de licenţă iar, pe de alta, îmi plouă în gură pentru că ştiu că alături se desfac sticle de şampanie şi se pregăteşte potolul pentru oamenii muncii care au trudit timp de trei ore, tocind scaunele pe care cu onor au stat.

Trăiască şi să înflorească!

P.S. Pixul cu care au fost scrise aceste rînduri este fabricat din materiale reciclate."

Trei bile de ping pong

Multe lucruri s-au mai întîmplat de cînd m-am întors din insulele Lofoten.

De exemplu, de-a lungul ultimelor zile, în pauzele de cafea am remarcat că toţi interlocutorii, pe lîngă pasiunea obligatorie a sportului care e mai tare azi decît era religia în trecut, nutresc multe alte pasiuni. Aş enumera pe lîngă pasiunea nouă a aifonului pe cea a pleisteişănului, a serialelor TV descărcate de pe internet şi pe cea a feisbucului.

Într-o pauză de săptămîna trecută am avut dreptul să ascult preţ de o jumătate de oră o prelegere despre ceasuri, ţinută împreună de un coleg mai mic în grad decît mine (n-1) şi de un coleg mai mare în grad (n+2), adică un mare şef la mîna căruia se lăfăia un rolecs de 1500 de euro, zicea el. Eu văzusem din astea în China la 5 ioro bucata, dar n-am vrut ca să îi zic, că îndată se dă al treişpelea salariu şi nu se ştie niciodată. Tot şeful ăsta, după ce şi-a scos rolecsul de la mînă şi l-a întors pe partea cealaltă să ne arate printr-un gemuleţ ce mişto face mecanismul şi noi am zis oaaaa, ne-a povestit cum a văzut el într-o şedinţă un n+10 care are un ceas de 50 de mii de euro. În rest, celor doi absolut nimic nu le-a scăpat în materie de ceasuri, erau la curent pînă şi cu mărcile sovietice care ne-au legănat nouă copilăria şi cu ajutorul cărora speram să pot ţine şi eu piept conversaţiei, dar n-am reuşit, întrucît n-am făcut decît să dovedesc că sînt un mare neofit, mai ales atunci cînd şi-au dat seama că nu auzisem în viaţa mea de ceasurile Poliot. Eu nu ştiam decît de Pobeda pe care am primit-o cînd am împlinit şapte ani şi care m-a ţinut pînă pe la vreo douăzeci, cînd s-a stricat din cauză că m-a prins o ploaie prin Copou şi a luat apă.

Ei bine, cu n+2ul ăsta am avut mai demult o discuţie despre nicoane şi canoane, la care l-am bătut la puncte, el fiind niconist şi puţin cam diletant în materie. Cum e el genul perfecţionist, că nu degeaba e n+2, mi-am zis atunci ca măcar în materia la care l-am bătut odinioară să nu iau capace pe viitor şi am hotărît să fac o vizită de documentare la salon de la photo ce tocmai a avut loc. Acolo ce mi s-a părut interesant e că am văzut foarte mulţi bărbaţi şi femei în erecţie. Toţi se plimbau printre standuri, n-am înţeles de ce, cu nicoanele, respectiv canoanele dotate cu obiective de dimensiuni medii, mari şi foarte mari agăţate de gît. Pe mai mulţi i-am văzut chiar oprindu-se, pipăindu-şi mutual aparatele şi măsurîndu-le lungimile, dînd din cap admirativ şi cu invidie. Am asistat chiar şi la o încăierare în care un niconist i-a dat în cap cu aparatul unui canonist, care a ripostat cu un obiectiv alb pe spinarea celui dintîi, după care s-au apucat împreună să îmbrîncească un panasonic.

Dar cel mai interesant a fost că la standul unui cunoscut producător de sticlărie se organizase o şedinţă de şuting cu manechin, de fapt cu manechină. Manechina asta şi-a aruncat după o vreme sutienul în public, moment în care cîteva zeci de obiective au tresărit şi s-au lungit parcă mai tare după care a urmat o lumină puternică şi un efect de tunel. Apoi am întors capul înspre colegul italian cu care am fost la salon. Îl cheamă Gesù.

La cercul polar

Am coborît la bar, am comandat rapid nişte chocolate con churros, mi-am scos laptopul şi m-am conectat avid la reţeaua wi-fi a hotelului ca să scriu aceste rînduri.
Toată răs-alaltănoapte n-am visat decît una media racione de croquetas de bacalao con patatas bravas (am ajuns la nivelul expert acum) şi o mare Mediterană de cerveza. Imediat ce am pus piciorul pe banchiză, sub un ger de +25 de grade, am simţit cum mă ia din toate părţile cu miros de bacalao prăjit in ulei de măsline şi am început să înghit tone de saliva. N-am mai rezistat şi primul lucru pe care l-am făcut după depunerea bagajelor la hotel (de către şoferul limuzinei trasă de cîini - unul dintre ei se numea Colţ Alb, dacă îmi aduc bine aminte - care m-a adus de la aeroport) a fost să intru în prima bodega şi să comand cea mai mare porţie de frituras variatas y una cervezita (por favor) . Am mîncat-o doar cam o treime. Mi-a scăpat la sfîrşit, stînd cu mîinile pe burtă, un: ¡Jesus Maria! Aşa cantitate de mare de calmari, caracaţite, creveţi, pulpe şi alte obiecte neidentificate, toate aproape încă zvîcnind în farfurie, n-am mai văzut în viaţa mea - obişnuit fiind în ultima vreme cu meschinăria şi zgîrcenia în toate a poporului francez vecin şi pretin. Aşa că am mai luat încă una copa de sangria şi am închinat-o în sănătatea ţiganilor care le ziceau bine la ţambal, acordeon şi contrabas la colţul străzii.
Adios, hasta luego, hasta la vista baby, etc.

P.S. Meniurile de la bancomate pot fi afişate în engleză, germană, încă vreo două limbi chineze şi romană.

Instantaneu din viaţa la ţară

Sînt conştient că datorită acestui titlu mă voi trezi cu o grămadă de vizite din partea unor tineri care în alte zile vin după lecturi obligatorii clasa a IX-a, după melci, cîntece pentru copii sau după fenomenul Iliuţă clarviziune.

Dar de altceva doresc eu să mă plîng aici: este ora 8 seara, încă sînt la birou şi stau cu ochii injectaţi de oboseală în monitor. Din cînd în cînd mai apăs agale pe cîte o tastă. Oamenii de pe aici, djeunşi pe la vreo 25 de ani, călări pe val, şi-au adus beri, cocacole şi bigmeci ca să mai ţină încă vreo trei ore. Pe hol, un căţel a făcut caca pe covor şi acum urlă la lună. O créa* a venit cu o pungă în mînă şi s-a aplecat ca să strîngă. Un tip care trecea cu trotineta pe acolo a făcut o figură meşteşugită ca să evite ansamblul.


E lung bigmecul ba e lat
Dar ca Ronald de bogat ...

---
* aşa am aflat că se cheamă tipele care se joacă în fotoşop

În vreme de recesiune

O mică răceală mă împiedică să mă duc azi la curse, aşa că îmi consacru puţin din timpul meu preţios să mai povestesc cîte ceva.

Multă vreme am fost convins că standardul românesc în materie de cupluri este alcătuit dintr-un el cu burtă de pe care se văd firele de păr de sub buric ieşind de sub tricou, început de chelie, bermude, şlapi, vorbind tare şi cu o atitudine de ca şi cum ar vrea mereu să îţi vîndă ceva la un preţ extrem de avantajos şi o ea tip şnur, cu minijupă tricotată din care ies nişte craci lungi, ciubote pînă la genunchi cu şireturi la spate, ca la muşchetari, haină neagră cu epoleţi şi butoni argintii, cu cordonul de pe talie împodobit cu o inscripţie aurie, gen "Export", "Casual" sau "Welcome to Bahamas and have a nice holiday". Foarte importante aici sînt riţipiţele roz din părul vopsit pana corbului cu reflexii albăstrui, ochii pocniţi de la machiajul violent şi faţa posomorîtă amintind de filmul mizerabilist care a cîştigat la Cannes anul trecut.

Aseară, cînd îmi făceam cumpărăturile la Bon Marché, mi s-a zdruncinat din temelii această convingere cînd am văzut un cuplu de români din care numai ea respecta cu stricteţe standardul descris. Am tras atunci concluzia că societatea începe să evolueze. El era chiar bine: tuns, curat, subţirel, vorbea aşezat, cu vocea joasă şi nu comenta despre lumea din jur. Numai privirea avea ceva românesc, un fel de obidă mocnită de angajat hăituit de patron sau de ură patafizică împotriva regimului comunist, la alegere. I-am urmărit o vreme printre rafturile burduşite de foie gras, cutii de caviar rusesc, trufe şi altele. Ea din cînd în cînd venea, surprinzîndu-l, îl cuprindea dulce de mijloc, îi şoptea o vorbă două la ureche, după care mai puneau împreună cîte un sul de hîrtie igienică sau o cutie de prezervative în cărucior.

La casă m-am nimerit fără să vreau în spatele lor la rînd. Dau să mă uit în căruciorul lor şi mă înverzesc: al meu era umplut pe jumătate, al lor pe trei sferturi. Rog pe doamna din urma mea să mă aştepte puţin, mă întorc în viteză în magazin şi încarc încă o cutie de pempărşi, două baxuri de evian şi vreo 5 pungi de cafea de la ofertă, să fie. Acum căruciorul meu e plin, imi zic satisfăcut, zîmbindu-le victorios celor doi. Ea se încruntă îi bagă lui un cot între coaste, îi zice ceva la ureche şi dispare. Vine după vreo 2 min cu nişte cutii de pizza congelată, un bax de bere şi nişte pungi cu chips-uri, cu care mă depăşeşte lejer. Am făcut rapid un calcul aproximativ, am trecut în revistă ultimul discurs al lui Sarko despre puterea de cumpărare, am rememorat ultimele articole catastrofiste din Les Echos şi am zis că mă dau bătut, cel mai inteligent cedează primul. Asta nu înseamnă că nu aveam un ghimpe în inimă, dar m-am liniştit după o vreme, cînd au început să pună cumpărăturile pe covoraşul casei şi, de sub un morman de punguţe cu alune, cărnuri grase şi hamburgheri congelaţi au scos ditamai sacul de cartofi care ocupa el singur jumătate de cărucior. În plus, vînzătoarea aproape că le-a refuzat cecul cînd au vrut să plătească. Apoi au încărcat totul în pungi şi au pornit şotînc şotînc nu înspre parcare ci înspre ieşire.

Minunat atunci! Am încărcat aşadar portbagajul bentleiului, fluierînd vesel aria de Stockhausen ce se auzea din difuzoare ca să afugăre vagabonzii ce ar fi vrut să se aciueze pe acolo. Cîţiva metri mai departe cîteva locuri de parcare tocmai fuseseră neutralizate de administraţie, probabil din cauză că se spărsese o ţeavă a unei toalete, ceea ce explica băltoaca urît mirositoare ce avansa încetişor printre roţile maşinilor.

High life

Ştiu că nu prea mi-a dus nimeni dorul, dar asta nu mă deranjează defel, pentru că un om aşa de important ca mine nu are vreme de pierdut cu astfel de futilităţi.

Am ajuns să mă comport ca un om bogat şi aici nu vorbesc despre preţul pe care îl plătesc pe roşiile de la magazin. De exemplu, în fiecare uichend, după brunch, mă îmbrac într-o ţinută lejeră, dar elegantă, cu o haină de vară în carouri, o cămaşă cu monogramă pe mîneca dreaptă, butoni de argint şi nişte pantaloni confortabili care aduc de departe cu pantalonii de călărie, cizme lustruite în picioare. Pe ficior îl îmbracă bona în costum de mariner, îi spun majordomului să îmi pregătească porşul şi să mi-l tragă în faţa peronului şi hopa la volan, direcţia hipodrom. Ajuns acolo, zvîrl cheile băiatului care îmi deschide portiera. Adus puţin din umeri, iau pe ficior de mîna lui dreaptă cu mîna mea stîngă, în timp ce dreapta mi-o trec din cînd în cînd peste firele de păr rare ce nu mai acoperă chelia, răvăşite fiind de un vînt slab. Cînd dreapta nu e în păr, stă într-o poziţie relaxată în buzunarul pantalonului, în vreme ce ne aducem contribuţia la amestecul ambiant de parfumuri scumpe din zona VIP a hipodromului. Cursele nu au început încă, rămîne aşadar vreme de un pahar de şampanie în compania unei mari doamne a calului*, naşa unei curse din ziua respectivă, fiind însărcinată de asociaţia filantropică pe care o reprezintă să înmîneze premiul cîştigătorului.
Dar iată că o voce blondă anunţă că în rondul de prezentare vor intra caii pentru prima cursă. Imediat îmi aprind un trabuc şi ne grăbim înspre cai. Un obişnuit de-al locului care privea de dincolo de gard, din zona oamenilor obişnuiţi, mă recunoaşte şi începe să îmi arunce vorbe grele în gura mare. Îl salut amabil cu mîna şi îmi caut din ochi calul. Jokey-ul, care stătea pe margine, mă zăreşte şi vine să îmi strîngă mîna cu un zîmbet ipocrit. Îi spun două vorbe de încurajare şi îl concediez scurt, tocmai în momentul în care crainicul anunţă:
- În şa, domnilor!
În timp ce călăreţii urcă pe cai, pe margine, oameni care tocmai şi-au băgat toate economiile în pariuri şi care vor plînge amar în maxim un sfert de oră, strigă fel de fel de încurajări înspre cai şi călăreţi laolaltă. Un paznic la patru ace tocmai a dat afară discret un tip despre care nu se ştie cum intrase în zona rezervată, nespălat pe cap, îmbrăcat cu un hanorac albastru şi care trăgea poze cu canonul în stînga şi în dreapta.

Aseară, la Ritz, în barul Hemingway, am vorbit îndelung şi cu amar cu un amic austriac care se uita cu coada ochiului la americanca blondă ce era la al 5-lea cocteil la 28 de euro, despre cursa respectivă în care calul meu şi-a rupt un picior la ultimul obstacol, tocmai cînd era pe punctul de a trece în faţa clasamentului, de a trebuit împuşcat, iar jokey-ul a ieşit pe targă de pe pistă.

Toaleta de la Ritz era cum o ştim, cu robinete de aur ornamentate cu capete de lei şi un fotoliu Louis XIV în vestibul. În aerul încăperii actului se simţea că mai fusese cineva acolo cu puţină vreme înainte, iar pe jos se vedea cum altcineva greşise puţin tirul.

---
* Aşa a spus crainicul cînd a făcut prezentările la microfon: "une grande dame du cheval".

Regulile muncii proletare în capitalism

Nu veni niciodată înainte de ora 11 la birou.

Cînd ajungi, trînteşte-ţi geanta cu nerv sub masă, aprinde-ţi leptopul şi plînge-te de firma de căcat în care lucrezi, că din cauza unor boi ai stat aseară pînă la 8.

Pleacă imediat la cafea spunînd că ai nevoie mare pentru moral. Corupe încă vreo trei acoliţi să te însoţească.

La cafea, varsă lacrimi amare pentru trista-ţi soartă şi pentru cantitatea inumană de lucru pe care o ai de făcut.

Scoate ifonul 3G din buzunar şi plimbă-ţi ostentativ degetele pe ecran, lăsînd urme unsuroase. Se organizează astfel spontan un concurs de al cui ifon e mai mare. Cîştigă cine afişează primul fotografia propriului copil, din faţă. Locul doi va fi ocupat de acela care reuşeşte să întoarcă dintr-o mişcare dibace poza cu 90 de grade la dreapta.

Nu consuma mai puţin de o oră cu cititul de mailuri şi trimisul de filmuleţe de pe iutiub prietenilor din gaşcă.

Nu consuma mai puţin de două ore cu masa de prînz.

La şedinţa de trei ore de după amiază nu veni fără o întîrziere de 20 de minute. Oricum toată lumea face la fel.

În timpul şedinţei, dă-i pe toţi pe spate cu cunoştinţele tale şi cu chestii personale fără legătură cu obiectul şedinţei.

Cere o pauză pe la 4:30 că nu se mai poate. Prelungeşte-o măcar la 30 de minute.

La 18:15 unii se vor ridica să plece acasă. Întreabă-i ironic dacă şi-au pus concediu pentru după-amiază.

Hai, joi

Îmi ard degetele să scriu ceva, dar pe bune dacă ştiu ce.

La naiba, cum nu mai merg cu bentleiul la servici, nu mai înfrunt deloc ambuteiajele, aşa că n-am nimic de povestit nici despre trotinetele care mă depăşesc, nici despre tricicletele pe care le depăşesc şi nici despre viteza maximă autorizată pe care nu am cum să o depăşesc. De altfel, ştiu din sursă sigură că nici ambuteiajele nu mai sînt ce-au fost odinioară, zice-se că unii au început să îşi amputeze organul automobilistic pe motiv de criză petrolieră. De exemplu, un bizon isteţ mi-a şoptit înainte să plec în Normandi că, bă Iliuţă, nu te du, bă, la ora asta că ai să faci două sute de km în şase ore şi la dus şi la întors. Nu l-am crezut şi bine am făcut, întrucît pe alocuri am fost singurul pe şosea, aş fi putut să merg în zig zag dacă aş fi avut chef şi cu aerul din roţi învîrtindu-se în sens invers, ceea ce m-a împins spre reflecţia că dacă prevestirile bizonului, un fel ca starea vremii de altfel, nu se adeveresc, înseamnă că bizonul e un mincinos ordinar. Nu mai bine le-ar da pe invers?

Nici transport în comun n-am mai folosit de o veşnicie, dar nu din cauză de criză petrolieră, aşa că nu mai pot să îmi vărs fierea aici pe călătorul care mi-a băgat cotul între coastele a cincea şi a şasea din stînga, provocîndu-mi la început o gîdilitură iar la sfîrşit o durere ascuţită, sau pe călătoarea căreia i-am băgat eu cotul, dar pe gît, neprovocîndu-i nici un fel de gîdilitură, dar zicîndu-i, politicos, pardon.

Păi nu mi-a mai rămas mare lucru despre ce aş putea să scriu. Nici măcar pe Ghişel nu mai pot să îl denunţ că molfăie cu zgomot produse cu un important conţinut de zahăr, întrucît m-am mutat în alt birou. L-am părăsit ieri în timp ce tocmai îşi cumpărase de la maşină nişte tuics şi nişte cocacola pe care le hăpăia fericit printre sughiţuri de rîs în timp ce ultimul filmuleţ primit prin mail rula cu sonorul la maxim pe ecranul din faţa lui.

L-am pierdut aşadar pe Ghişel dar l-am cîştigat pe Osama. Sper să nu fie vreun agent islamist infiltrat în lumea civilizată. De cîteva ore, de cînd stau în faţa lui, n-a scos nici un cuvînt. Aşa e şi normal, în faţa Arhitectului nu se vorbeşte neîntrebat. Doar Arhitecţii între ei au voie să schimbe opinii savante, care s-ar putea clasifica în următoarele categorii (validate chiar de către Arhitecţi în ultimul comitet de arhitectură care a avut loc luni dimineaţă timp de două ore şi pentru care s-a fixat în prealabil o şedinţă prin Outlook):

• ultima versiune minoră de framework apărută. O discuţie despre acest subiect va conţine cel puţin o remarcă de tipul: cum, nu ştii care sînt diferenţele dintre String 7.2.4.51-GA şi String 7.2.4.52-RC?!
  
• ce au mai făcut cei care nu sînt Arhitecţi. Cînd se vorbeşte despre activitatea muritorilor, nici un cuvînt nu este îndeajuns pentru a exprima micimea acestora.
  
• ce au mai făcut Arhitecţii care nu sînt de faţă la discuţie: ai văzut ce au mai făcut unii, ca să nu-i numesc? Dar ştii cît cîştigă pentru ce face? M-am uitat pe profilul lui de pe LinkedIn, să ştiţi că înainte de a veni aici nici măcar nu era Arhitect, aşa că aveţi grijă cum vorbiţi cu el, că s-ar putea ca unele lucruri nici să nu le înţeleagă.
  
• ce au mai făcut Arhitecţii care nu erau de faţă la discuţie dar care tocmai s-au alăturat: aaa, am văzut ce ai făcut cu instalarea în producţie de azi dimineaţă. Nu ştiu cum ai avut răbdare să îi suporţi pe boii ăia, dar oricum, felicitări, te-ai descurcat nemaipomenit, eşti fraier dacă nu ceri o mărire de salariu.
  

Ar mai fi şi alte categorii, dar unele dintre ele necesită validare într-o şedinţă plenară cu tot serviciul şi nu pot fi făcute încă publice iar despre altele nu mai am timp să povestesc întrucît visez deja la haleul, vinul şi şampania ce vor fi servite la seminarul de motivare a trupelor, cu titlul Atitudini şi inovaţie, la care tocmai am primit convocare şi nu invitaţie şi care se va desfăşura peste o lună jumate timp de două zile într-un vestit palas din Paris. În plus, mîine e zi liberă, aşa că hai pa pa.

Miercuri

Ghişel e stagiar gabonez. Stă în faţa mea şi face pajini veb în pehaşpe. Vine la birou în Pejo troasanset. Posedă ifon troaje dar nu îl are mereu la el pentru că, într-o zi, încercînd să blogheze în direct de la ecranul tactil, în timp ce conducea troasansetul, a fost la un pas de accident. Acum vrea să vîndă troasansetul să îşi ia sitroen secatr nou. Cînd nu are ifonul la el, are un telefonaş care sună din cinci în cinci minute, nu şi cînd ne aflăm la masă, cînd sună parcă mai des. La cantină nu bea apă de la robinet, îşi cumpără mereu cîte o butelcuţă de evian. Nu a ştiut să îmi spună cît mai costă o masă la o cantină universitară, pentru că nu a fost niciodată. Acum şi-a cumpărat o punguţă de emenems de la maşina de emenemşi şi clefăie în faţa ecranului. De fapt mă enervează cum clefăie, de aia am vrut să îl înfierez aici.

Şi să ştiţi că în Normandi, dacă e înnorat şi plouă din cînd în cînd, e foarte fain. Creveţii roz degustaţi sub umbrelă, la adăpost de ploaie, pe o terasă de pe plajă, sînt foarte buni, chiar dacă sînt aduşi tocmai de pe coasta Argentinei.