Reflecţii în pas cu moda

Deoarece începusem să primesc observaţii mai mult sau mai puţin pline de umor din partea unor binevoitori de la birou şi nu numai, am luat hotărîrea majoră a achiziţionării unor articole de îmbrăcăminte (şi a unui nou deodorant), profitînd totodată de perioada de reduceri în curs. Cum stă bine oricărui inginer, am întreprins un amplu studiu. Astfel, mai multe variante de ţinute potrivite cu statutul social s-au prezentat, din care am selecţionat două care mi se păreau mie mai importante, datorită potenţialului de re-integrare în societate pe care îl reprezintă:

I.) ţinuta de salariat la bancă, menită să acorde un prestigiu deosebit muncii de birou, să arate respectul faţă de interlocutorii din şedinţe şi care se compune din:
- pantofi cu vîrful ascuţit sau nu, acoperiţi de un strat fin, dar protector, de praf care mai are rolul de a ascunde încreţiturile urîte ale materialului sintetic (sau nu) din care sînt făcuţi
- şosete cu michimauşi
- pantaloni de stofă care lucesc în fund cu sclipiri de culoarea scanului ergonomic pe care au onoarea să se aşeze zilnic, chiar de la a doua purtare, călcaţi cu dungă ce se pierde undeva în nişte cute ceva mai sus, la spate, cam pe acolo unde încep să lucească
- chiloţi de tip boxer, cu michimauşi
- cămaşă asortată pe care se poate vedea o urmă de fier de călcat dacă se dă puţin la o parte reverul stîng al
- hainei de costum pe al cărei guler a nins puţin cu mătreaţă. Această haină este confecţionată din acelaşi material cu pantalonii de mai sus şi prezintă nişte încreţituri foarte frumoase în dreptul şalelor, de la acelaşi scaun ergonomic sau poate chiar de la scaunul automobilului cu care salariatul s-a născut lipit de fund. Buzunarele se cască puţin deoarece în cel din stînga se ascunde un telefon mobil ce cîntăreşte 450g, dar care ştie să facă multe iar în cel din dreapta se află portmoneul burduşit cu cărţi de credit şi diverse badge-uri, din care cel mai important este acela cu care se poate plăti deliciosul espresso de la barul întreprinderii de două ori dimineaţa şi de trei ori după-amiaza.
- cravată cu michimauşi care se va arunca cu un gest ferm peste umăr, ori de cîte ori va fi nevoie în timpul mesei de la cantină, cînd se vor consuma, aţi ghicit, orez cu peşte

II.) ţinuta de tătic tînăr (şi frumos) ieşit cu ficiorul la tobogane într-un parc dintr-un cartier de bogaţi, în uichend, alcătuită după cum urmează:
- adidaşi de marcă sau ciocate în picioare, 150 de neuro minim
- blugi din aceia strînşi pe glezne şi înguşti pe fund, cu turul căzut, ca să împiedice orice mişcare liberă, dar producînd un efect ravisant mămicilor de sex feminin care admiră de pe margine performanţele tăticului care se dă pe tobogan
- chiloţi CK ai căror elastic ar trebui să se vadă discret deasupra blugilor căzuţi pe vine dar nu se vede din cauză că afară e frig şi şoldurile sînt acoperite de pulpanele unui
- pardesiu cu coate din piele, murdar cu nisip la spate, deoarece nu te poţi juca cu lopăţele şi găletuşe fără să te murdăreşti măcar puţin
- două fire albe subţiri din plastic ieşind din buzunarul pardesiului, asortate cu albul elasticului de la chiloţi, ca să creadă mămicile că ai aipod
- fular verde legat stil juvăţ la gît, asortat cu barba nerasă secsi şi părul vîlvoi presărat savant şi el cu firicele de nisip

Rămîne de văzut totuşi cum pot fi împăcate cele două ţinute, ştiut fiind faptul că barba nerasă secsi nu este acceptată în întreprindere nici măcar vineri, cînd e zi de chejuăl fraidei, iar ca să crească aşa frumos pînă sîmbătă dimineaţa nu prea e vreme.

La aniversară

Azi e 20 ianuarie. Da, şi? Păi nimic, azi e ziua în care mi-a venit să scriu că în noaptea dintre 14 şi 15 ianuarie am avut un coşmar că am luat un 2 la română din cauză că n-am ştiut să recit Sara pe deal. Ptiu drace!

Azi nu mai dau premii, că se pretează la confuzii şi interpretări. Pa.

Urări de bine

Auziţi, dacă îl prind pe ăla de a inventat "ferma pop-up" pentru copii, cu "pliage facile", îi rup picioarele. Auziţi?
Îţi rup picioarele, bă!

Mizajur: Lăudat fii tu, ô effi11, pentru vorbele tale pline de înţelepciune în faţa cărora mă înclin cu adînc respect:

Tu suis bien la notice, et tu attends que ça marche! Car curieusement, ça finit toujours par marcher (ça peut être très long...); tu as l'impression de faire toujours les mêmes mouvements 30 fois de suite, et puis tout d'un coup, c'est plié, tu ne sais pas pourquoi.
Autre technique: tu essaies plusieurs fois et quand tu sens que tu commences à t'énerver, tu arrêtes, tu recommences un peu plus tard et tu y arrives du premier coup!!

Trece timpu' ca nebunu', normal

Deci da, am cumpărat foagraul, şampania era cumpărată de mai demult, acuma e la rece iar raţa e în cuptor. Sarko tocmai a vorbit, el niño l-a ascultat cu multă atenţie şi a dansat la sfîrşit frumos pe marseieză. Ca un cuvios socialist ce sînt, n-am uitat să arăt cu degetul înspre nenea de la televizor în cîteva rînduri şi să spun: meşan, meşan.

Dar nu am zis-o cu ură pentru că sînt bine dispus, deoarece tocmai m-am întors din voiaj dintr-o ţară mediteraneană de la Oceanul Atlantic, unde era cald şi frumos şi am stat cu burta la soare.

Altfel, ce să vă mai spun? Ei bine, dragii mei, nu vă mai spun nimic, mă grăbesc să mă îmbrac şi să mă duc afară ca să incendiez o maşină-două, c-aşa-i frumos de anul nou. Ne vedem la anu' (şi la mulţi ani, clar şi subînţeles).

Filosofie pe marginea paharului (de Bordeaux)

Încă 22h10min35s şi voi intra într-o binemeritată vacanţă. Ca să marcăm cum se cuvine frumoasele sărbători de iarnă, iată-ne adunaţi în restaurantul portughez, în jurul unui faux filet apoint sau saignant, după gust (de persoană) şi a unei sticle de bordo, cea mai ieftină. Colegul din stînga, trecut uşor de patruzeci de ani, care petrece multe ore la servici chiar dacă nu are nimic de făcut din cauză de nevastă cicălitoare şi doi copii buieci acasă, apucă la un moment dat cu ochii împăienjeniţi un bolovan şi îl aruncă în mlaştină (vinul dă puteri de jedi):

- Ce credeţi, este în natura omului să muncească sau nu?

Bolovanul făcu plici, în sensul că unul s-a apucat să spună că el, dacă ar primi o moştenire grasă, s-ar lăsa imediat de venit la servici, aşa că a se slăbi cu munca şi natura omului. Cu toţii am fost întru totul de acord, închinînd încă un pahar în cinstea naturii noastre pervertite, numai un coleg, mai stingher, şi-a dat jos căştile de aipod de pe urechi şi ne-a zis că nu e adevărat ce spunem, că munca e într-adevăr în natura omului, tocmai pentru că, fiind vorba despre natură, în mijlocul căreia omul trăieşte, natura asta îl obligă să se hrănească, vînînd şi cultivînd pămîntul şi că la faza cu moştenirea sîntem toţi nişte socialişti ordinari.

Iar acum mă duc afară, că a sunat alarma de incendiu şi e rostul să mai omor 15 minute.

Album duminical

Zic unii că am sarcasm. Habar n-am, ce e sigur e că am un bentlei cu care merg săptămînal, la ore civilizate, în Bois de Boulogne ca să mai fac o mişcare. Cum ţineam eu volanul drept aşa ieri dimineaţă, taman pe allée de la Reine Marguerite, vedeam sprijinind vreun stîlp mai cîte o prostituată, mai cîte un travesti care probabil nu-şi îndepliniseră planul cincinal din noaptea ce tocmai se scursese sau poate că vroiau să meargă în vacanţă în Ile Maurice şi erau nevoiţi să facă ore suplimentare.

Iată şi, fapt neobişnuit, mulţi angajaţi ai primăriei îmbrăcaţi cu veste reflectorizante care strîng ceva de pe marginea drumului. S-a gîndit deci cineva să recolteze prezervativele însămînţate în timpul nopţii, ce iniţiativă bună! Ceva mai încolo opresc bentleiul lîngă o barieră, cobor, îl iau pe ficior de-o haripă şi mă amestec printre familiile respectabile sosite să profite de vremea mohorîtă de afară. Vreo doi djeunşi se apropie timid de mine şi mă întreabă dacă nu ştiu unde se găsesc femei. Cum nu ştiu, trec mai departe şi un cuplu de moşnegi, impresionaţi probabil de prestanţa pe care o degajez - nu uitaţi totuşi că sînt tînăr şi frumos - îmi surîd din protezele dentare, făcînd cu ochiul la ficior - normal, cum să nu-i faci cu ochiul:
-C'est beau, l'existence, n'est-ce pas?

Păr la ceas

Mai demult, pe vremea cînd ceasurile trebuiau întoarse zilnic şi nu ticăiau aşa de sacadat ca acum, un ceasornicar mi-a spus cînd m-am dus la el cu ceasul la reparat că are ceva la păr. O fi, mi-am zis eu, nu ştiam că ceasurilor le creşte păr. Tot ce ştiu eu e că, de-a lungul îndelungatei mele experienţe de viaţă, mi-a căzut în cîteva rînduri părul din nas de-am crezut că n-o să îmi mai crească altul la loc.

S-a întîmplat în căminele studenţeşti unde viitorii doctori, profesori, ingineri stăteau cu trei reşouri incandescente pe care se prăjeau în mult ulei cartofii în mijlocul camerei, cu geamurile închise şi trăgeau la fiare de zor în scop de mens sana in corpore mentosano sau, mai nou, printre cunoştinţele din ţară care s-au apucat de făcut copii pe care îi ţin închişi în dormitor cu trei cojoace pe ei, două cuşme pe cap şi cu geamul închis pentru că aşa le-a spus pediatrul, să nu-i scoată afară măcar trei luni şi oricum e mai bine dacă e cald şi pute, în timp ce televizorul urlă în sufragerie.

Totuşi, nu m-am aşteptat ca în această frumoasă dimineaţă de decembrie, scăldată într-un soare delicat, cînd am sunat la uşa unei familii de francezi, cu nume francez, cu prenume franţuzeşti, amploaiaţi în Défense la bancă, proprietari de frigider special în care se lăfăie în temperatură optimă vreo 50 de sticle, cu ghidul Hachette de vinuri pe masa din sufragerie, să îmi înăbuş un suav reflex de vomă. Prima dată cînd am fost la ei, într-o după amiază, mi-am zis ca e un accident, a doua dată, hmm, iar azi m-am întrebat dacă nu se ocupă cu stocarea de cadavre în frigiderul pentru vinuri.

Ochii care nu se văd

Eheeeei, dragii moşului, de cînd nu ne-am mai văzut, multă vreme a trecut. Nu că aş avea ceva deosebit de spus, de fapt chiar nu am nimica, dar mă gîndesc că trece vremea şi mă veţi fi uitat, deşi luna asta am fost deosebit de prolific. Atîta pagubă.

S-a dus aşadar şi tîrgul de vinuri, unde am avut grijă să merg cu mijloacele de transport în comun, şoferul avînd zi liberă. Am avut mare dreptate să fac asta, întrucît la ieşire m-a acostat o doamnă care făcea benevolat în beneficiul unei asociaţii pentru protecţia nu ştiu cui şi mi-a declarat, după ce m-a întrebat politicos daca a fost bine la tîrg şi dacă nu am băut prea mult, că sînt un tînăr frumos şi am crezut-o.

Totuşi, acum, cînd rememorez cu detaşare întîmplarea, mă pune pe gînduri întrebarea ei dacă n-am băut prea mult. Înclin să cred că nu, pentru că momentul cel mai dificil al vizitei la tîrg a fost consultarea listei cu participanţi, care ocupa o suprafaţă respectabilă a unui perete al halei. În cîteva rînduri am fost pe punctul de a abandona căutările mele precise pe lista respectivă atunci cînd, umblînd instinctiv după combinaţia de taste Ctrl-F şi negăsind-o, simţeam cum mă cuprinde disperarea. A nu se confunda această disperare cu dezamăgirea pe care am încercat-o cu o zi înainte, cînd am dat peste o expoziţie de poze pe gardul unui parc şi cînd, plăcîndu-mi în mod special unele dintre operele prezentate, am remarcat că deasupra lor nu exista atît de practicul buton cu steluţă pentru favoritizat. Nu, una e disperarea şi alta e dezamăgirea. Numai că, avînd puţinitică răbdare şi dînd ceva telefoane pentru aflarea numelor exacte ale şatourilor incriminate, disperarea a fost învinsă. Ce a urmat după a fost ca o scurgere lină, pe gît şi din contul bancar. Mulţi dintre comercianţi erau dotaţi cu aparate pentru citirea cărţilor de credit, aşa că semnarea de cecuri, operaţie destul de grea, nu a reprezentat o problemă. Aşa că, dacă degustările ar fi fost fără măsură, treburile s-ar fi prezentat într-o lumină mult mai dificilă.

În fine, să revenim. Mult flatat de doamna cu asociaţia, am negociat cu ea să îi dau 5 euro (o bancnotă de 10 euro la care am cerut rest 5) pentru un breloc în formă de inimioară transparentă în interiorul căreia era un lichid vîscos de culoare roz cu nişte sclipici, în care plutea o altă inimioară, de data asta roşie de-a binelea, traversată de o săgeată de o culoare nedefinită. Mi-a spus că sînt totuşi foarte generos, deşi cam dur în afaceri. Mi-am luat restul, am agăţat brelocul la chei, am ridicat cutia cu sticle de jos şi am plecat.

Fiecare cu ce-l doare la bască

Acum mai mulţi ani, să fi fost prin mai-iunie, era un soare cald de dimineaţă, de tip nice light. Parisul forfotea vesel, că aşa mi se părea mie. Aveam nişte blugi "drepţi" cumpăraţi de la tarabele de la Iulius din Iaşi, un tricou contrafăcut marca Adidas, tot de la tarabe, şi nişte adidaşi marca BIT, de la un butic de lîngă Nest-ul de pe Independenţei (buni adidaşi!). Asta îmi cumpărasem înainte de a pleca definitiv.

Un controlor fusese bătut măr de nişte golani în ajun şi după ce a fost dus la spital a murit. Încetul cu încetul, mijloacele de transport au încetat să mai circule.

Astfel echipat, avînd şi un uocman chinezesc cu autorevers la brăcinar, cumpărat tot din Iaşi dintr-o consignaţie, am luat-o la filing, voiniceşte, pe străzi. Şi-am mers, şi-am mers, zi de vară pînă-n seară că de n-ar fi, nu s-ar povesti şi m-am minunat de toate cele, căci eram tînăr, neliniştit şi nu aflasem încă prea bine de jacşirac, sarcozi, fabius, stroscan, arlet, cît despre bezansno, el nu era încă născut la vremea aceea. Pentru mine, orizontul se limita doar la strada Servandoni pe care n-am văzut-o niciodata, dar ştiam sigur că există. Şi-am luat-o aşadar la picior prin faţa închisorii la Santé, apoi pe sub copacii de pe Arago şi la dreapta pe St. Jacques, căscîndu-mă la case şi la preţurile din restaurante - am călcat chiar şi într-un caca - pînă hăt la les Ecoles în faţă la Sorbona şi în jos pe St. Michel, unde sandvişurile greceşti încă nu îşi împliniseră destinul de pe ziua aceea, nefiind ora prînzului. Pe străduţele înguste, grecii marocani măturau de zor în faţa restaurantelor iar în canale se scurgeau lături cu spume albe. Mirosea parfumat a detergent. Apoi, cu un ochi aruncat înspre Notre Dame, francezii ăştia, construiau catedrale şi noi încă nici nu începuserăm să ne batem cu turcii, pe bd. du Palais fix pe Ile de la Cité. Acolo n-am putut vedea coada de la intrarea la serviciul pentru străini pentru că era pe o altă latură a clădirii pe care nu o cunoşteam încă şi oricum, randevu aveam în vreo trei săptămîni, aşa că am trecut frumuşel de partea cealaltă a Senei pe lîngă magazinele cu flori şi animale unde mirosea frumos, respectiv urît şi apoi la dreapta la St. Germain l'Auxerrois pe care, ciudat, aş fi situat-o fără să ezit pe strada Servandoni, ca şi Luvrul aflat în faţă. Un pic de Rivoli, prin faţă la Palais Royal, avenue de l'Opéra, în capătul căreia se vedeau doar nişte schele, Chaussée d'Antin, Trinité şi hopa la birou, unde şeful mi-a zis politicos că am întîrziat şi că să am grijă să ajung mai devreme a doua zi. Dar eu nu m-am supărat pentru că afară era soare şi oraşul era vesel.

Pe vremea aceea era mult mai fain pe timp de grevă.

Judecăţi de valoare

Mi-am călcat o cămaşă dis-de-dimineaţă, uitînd totodată să îndrept manşeta mînecii drepte. Nu-i nimic, acum stă ascunsă în mîneca hainei de costum şi nu se vede. Dacă mă gîndesc bine, cum nu îmi dau jos haina de costum fiindcă e unul în birou care suferă de cald şi a pus clima la 18 grade, aş fi putut nici să nu calc mînecile cămăşii, ceea ce ar fi reprezentat un cîştig de timp considerabil fără nici o pierdere de imagine. Pe de altă parte, acesta este respectul pe care îl am pentru mine, nu mi-aş fura cumva căciula minţindu-mă astfel pe mine însumi?!

Cum spunea un ilustru coleg de facultate, dom-le eu mă duc la examen în costum pentru că aşa nu numai că îi acord profului un respect deosebit ci îmi respect propria persoană, ia uite ce cravată frumoasă am şi ce bine se asortează cu dungile fine ale ţesăturii costumului! Dar pantofii, vezi ce lustruiţi sînt?

Aşa că îmi pare rău pentru manşetă, dar e doar din cauză că am uitat să o calc şi nu altceva. Voi încerca să ameliorez procesul pentru data viitoare, promit solemn să fiu la nivelul CMMI 5 (nu ştiiiiţi ce-i aia?!).

Dar de ce atîta găteală? Păi aveţi cumva impresia că numărul din Dilema adus cu cheltuială (mică) din Patrie, poate fi răsfoit pe birou într-o altfel de ţinută? Credeţi că articolul prezentatorului de telejurnale, Mîndruţă, - o somitate - poate fi citit într-o stare de spirit indusă de nişte pantaloni oarecare? Vreau să vă zic că am pînă şi ipodul pe masă pentru ocazie. După ce termin articolul, i-l dau îndărăt colegului care mi l-a împrumutat. Păi cum să fii în asentimentul aserţiunilor pline de dileme - magistral articolul severvoinesc despre sacrificiu - cu aer de "nuuu, tăticu', aşa e cum îţi spun eu, indubitabil şi cult, ascultă la mine cum stă treaba", altfel decît îmbrăcat regulamentar? O astfel de revistă înaltă, unde scriu de veacuri aceiaşi obosiţi de referinţă, se citeşte cu sfială cuviincioasă aprobatoare.

Recunosc totuşi că, pentru numărul în chestiune, cu temă cool, parfumată, unde aflăm de la aleşeu - normal - că "j'vais souvent à Paris et je m'la pète dans les chiottes", ar fi mers şi o ţinută metrosexuală de la un butic branché din Marais.

Călare pe trotinetă, fugim unde nu visai

Radioul povesteşte discret în zumzet de motor la ralenti despre separarea prin consimţămînt mutual petrecută în ziua precedentă, zi de grevă. Azi e mai bine, cîteva trenuri s-au urnit pe linii de dimineaţă, dar oamenii n-au vrut să îşi asume riscul transportului în comun. La vreo cincizeci de metri mai în faţă semaforul se face roşu pentru a treia oară de cînd am intrat pe strada asta. O sirenă se aude în depărtare, nişte girofaruri îmi aruncă prin retrovizor şuvoaie de fotoni în ochi, apoi maşinile de poliţie trec în viteză, spulberînd ca pe praf maşinile cetăţenilor paşnici participanţi la trafic. O gaşcă de lăcuste cu ventuze lipite în frunte se înghesuie pîrîind din ţevile de eşapament în golul lăsat în urma lor de oamenii ordinii republicane. După ele îşi încearcă norocul nişte maşini dar, cum breşa e deja închisă, saltul cuantic nu se mai poate produce şi rezultă o aglomerare de vehicule aranjate haotic pe şosea. Semaforul s-a mai făcut roşu de vreo două ori şi acum au mai ramas vreo cinci metri pînă la el. Sper să reuşesc să trec tura următoare. Securea lucioasă e aşezată cuminte pe scaunul din dreapta, uitată acolo de marţi, cînd a avut loc marea bătălie şi cînd nu a servit deloc, Rolf, Magnus şi Bengt preferînd jocul de poker pe dezbrăcate bătăliilor sîngeroase, pe motiv că şi-au uitat coifurile încornorate în camera de hotel. Noi ştim însă că ele le-au fost sustrase de către animatoarele brunete tocmite special în încercarea de a îl mai îmbuna pe Odin pe care îl simţisem mîniat din cauza unei migrene prelungite. Păcat că a fost astfel, mi-ar fi plăcut să spintec pe vreo doi dintre ei iar pe cel rămas să îl cruţ ca să se întoarcă acasă, povestindu-şi saga. Schimb la radio pe postul de jazz ca să mă simt cult. Cîntă o melodie faină faină, simt că mor de plăcere cînd o ascult, e cultă tare, dă bine de tot, degetele bat involuntar ritmul pe volan, în timp ce un stol de trotinete gureşe mă depăşeşte pe stînga, pe dreapta, pe jos şi pe sus. Pe ele călăresc perechi de îndrăgostiţi cu părul fîlfîind de la curent, ele blonde, ei bruneţi. La radio melodia se termină şi crainicul anunţă că, în timp ce ascultam o prelucrare după Britnei Spiărs, Toxic, barilul de petrol a ajuns la 90 de dolari. Casc puţin, apoi mă întorc pe partea cealaltă.

Sfîrşit de săptămînă

E greu sa scrii ceva cînd nu ai muză, întrucît în cîteva zeci de minute te vei da pe mîna dentistului hai-tec cu ecrane cu plasmă pe toţi pereţii. Tot ce e de spus în situaţia de faţă, după două zile de du-te vino prin culoarele firmei, e că:
- mutările de birouri seamănă nemaipomenit de mult cu momentul intrării în camera de cămin de la facultate, cînd toţi încearcă să pună mîna pe cel mai bun loc, după care încep a fura de la alţii saltele, etajere, oglinzi, uşi şi alte lucruri, uneori situaţiile sfîrşindu-se cu capete în gură
- patronii, pedegeii şi directorii generali, unii dintre ei cîntărind zeci de miloane de ioro, sînt capabili să bea foarte multă şampanie la petrecerile firmei şi apoi încep a vorbi prostii, a-şi desface cravatele de la gît, a-şi trage pantalonii de la costumul versace, a-şi băga cămaşa cu mîna în aceiaşi pantaloni versace, a face ochi dulci la secretare, care chicotesc ca atinse de duhul sfînt. Apoi, numiţii patroni, pedegei şi degei fug repede acasă, pentru că începe despereithausuaivs la teveu.

Principiul precauţiei

Cînd scrii prea multe pe blog, înseamnă că n-ai mult de lucru între două runde de negocieri cu topoarele pe masă cu mafia vikingă, ai cărei reprezentanţi mi-au declarat cu ochii tulburi şi cu obidă, după vreo trei pahare de apă minerală gazoasă, că modelul suedez nu mai e ce a fost odinioară.

Dar nu despre asta e vorba în propoziţie. Azi dimineaţă, după ce uşile metroului s-au închis, un arăbel cu o geacă strînsă pe talie şi umflată suspect în jurul pieptului, a ridicat capul şi a zis tare:

- Doamnelor şi domnilor, sînt condamnat la moarte.
Conversaţiile cu Jeanette încetară, căştile albe ieşiră din urechile respective ce le găzduiseră erotic pînă atunci, perechile de ochi fugiră de pe amelinotomburi, begbederi, reviste pipăl şi, cu voia dvs, de pe Orbecăitor, căutînd peste ochelari în direcţia condamnatului şi rămînînd aşa pînă în staţia următoare. La fel cu vreo trei sferturi din oamenii din vagon am constatat că ajunsesem la destinaţie şi am coborît în mare grabă. În urmă am mai apucat să aud un mais non, c'était une blague, dar eram deja aproape de uşa biroului.

Moment de solitudine

Ah, unde sînt vremurile cînd, cu cravata strînsă la gît fluturînd în aer, cu faţa vînătă şi ochelarii aburiţi, cu pulpanele hainei de costum jucăuşe în ritmul mişcărilor picioarelor încălţate în pantofi lustruiţi ce atingeau cu spor pedalele bicicletei, o luam uşor pe bd Haussmann, apoi urcam pe lîngă Saint Augustin pe bd Malesherbes, unde îl înjuram zîmbind pe monsieurul care mă depăşea din scurt cu merţul lui cel fără de zgîrieturi, cît pe ce să mă doboare, apoi la stînga, pe bd Courcelles, enervînd pînă ce i se înroşea casca mereu pe acelaşi scuterist căruia îi tăiam calea fix în faţa parcului Monceau, cînd coteam spre rue de Prony, printre camionete de livrări, porşuri, bentleiuri şi hamăruri, cu un scurt pasaj prin place du Maréchal Juin, un fel de place de l'Etoile, dar mai mică, unde enervam sistematic pe pedegeul firmei aflat la volanul ferariului său, ca să las bicicleta în staţia de lîngă RER?

Nu mai sînt vremurile astea dar poate cu puţin noroc, vin altele la fel.

Pînă atunci trebuie să găsesc de urgenţă cum să ies din parcarea subterană unde, după ce mi-am parcat bentleiul chiar pe locul şefului, am luat-o pe o uşă ce s-a închis ca o supapă în urma mea. Atunci am constatat că mă aflu pe un drum greşit. Strigătele mele de ajutor răsună lugubru în casa scărilor mirosind a pipi în care mă aflu şi din care bloghez în direct. Semnalul uifi al firmei pătrunde nu se ştie pe unde, iar blogherul e singurul sit extern rămas autorizat ca prin miracol de administratorul de reţea, certificat MCSE. Am încercat rînd pe rînd toate uşile începînd cu etajul -5, pînă la -1, unde se înfundă, dar toate permit trecerea doar într-un singur sens, nu acela dinspre casa scărilor înspre parcare. La -2 am găsit un schelet aflat în poziţia aşezat pe o treaptă, cu un laptop deschis pe genunchi. Să fie oare colegul care a disparut fără urmă acum cîteva luni?

Este ora 8 dimineaţa, nu e încă nimeni la birou, nimeni nu va citi mailul meu de esoes înainte de 9.30, poate chiar 10, cînd va fi poate prea tîrziu, asta în situaţia în care MCSE-ul nu e în concediu azi şi va putea porni la timp serverul de mail care a crăpat ca de obicei în timpul nopţii şi în situaţia în care se va gîndi cineva să îşi citească mailul înainte de a pleca la cafea pentru jumătate de oră, ca să înceapă bine ziua. Din cînd în cînd se aud înfundat, scrîşnind, pneuri de maşini din parcarea din imobilul vecin, probabil oamenii muncii burghezi care s-au trezit şi care acum pleacă să lucreze în altă parte. Vikingii cu care am treabă azi şi din cauza cărora m-am sculat aşa devreme cred că aşteaptă deja în faţa imobilului şi bat mărunţel din buze că nu e nimeni să le deschidă. Oxigenul pare din ce în ce mai puţin şi îmi mai rămîn doar cîteva gume de mestecat.

Ajutor.

Viaţa este complexă şi are multe aspecte

Ramón opri motorul Harley-ului său tocmai pe coama dealului. Se dădu jos cu cu încetineală, îşi sterse de praf ochelarii fumurii şi făcu cîţiva paşi în afara drumului, prin iarba arsă. Cerul era de un albastru perfect, o adiere de vînt uscat îi răvăşea părul negru ce îi ajungea pînă la umeri. Pînă în zare, dealurile erau acoperite de plantaţiile de coacăze pe care le moştenise de la tatăl său, care le moştenise la rîndu-i de la tatăl lui şi tot aşa, preţ de vreo cinci generaţii. Recolta se apropia de sfîrşit, muncitorii cărau ultimele coşuri umplute cu fructele culese boabă cu boabă, din care urma să fie produs deliciosul vin de coacăze ce făcea de secole mîndria familiei şi a regiunii întregi.

Trase aer în piept, cuprinzînd cu privirea imensitatea moşiei strămoşeşti, cînd o văzu printre nişte scaieţi, mai jos pe deal, în faţa şevaletului, încercînd să redea pentru eternitate splendida privelişte oferită de plantaţiile de coacăze prin care roboteau ca nişte furnici românii sezonieri în lumina soarelui ce răsărise ăhă, tocmai de dimineaţă, pe însăşi Doña Alba. Era atît de concentrată, încît nici măcar nu părea să îi fi simţit prezenţa, chiar dacă despre motorul de la Harley orice se poate spune, numai că e silenţios nu.
Ramón privi cu multă indiscreţie înspre imaginea ce începuse să prindă contur pe pînza încă albă şi murmură deopotrivă mulţumit şi admirativ :
- Estupenda composición!
după care se urcă din nou pe Harley şi porni mai departe.