Tăierea moţului

Azi se împlineşte un an de cînd eul-blog n-a mai rezistat şi a dorit să iasă la suprafaţă în toată splendoarea lui, în ciuda protestelor viguroase şi repetate ale eului-eu care, măcar o dată, dădea dovadă de o urmă de bun simţ, arătîndu-şi înverşunarea firească în raport cu acest fenomen la modă. În urma gîlcevei a reieşit că eul-eu a avut dreptul să fie şi chiar a fost realmente autorul primei însemnări din jurnal, toate celelalte care au urmat fiind mai mult sau mai puţin dominate de eul-blog care, aşa cum au remarcat unii distinşi cititori neliniştiţi, s-a şi sinucis în cîteva rînduri sucombînd uneltirilor josnice ale eului-eu.

via

Aş fi vrut să compun un mesaj aniversar în de acum dulcele meu stil clasic, numit şi "batere de cîmpii" de unii savanţi de la înalte şcoli nordice. Acest mesaj aniversar ar fi putut spre exemplu să transfigureze în mod artistic crezul meu poetic dar, fiindcă însemnările sînt aproape toate aici încă, domniile voastre veţi putea deduce şi singuri acele non-principii pe care am vrut să le aduc la lumină în ultimul an de zile. Un singur lucru aş vrea totuşi să precizez: în realitate, eul-eu nu este proprietar şi nici nu aspiră să fie proprietar de Hummer, în timp ce eul-blog este.

Dar, în conformitate cu lipsa de inspiraţie ce guvernează acest loc de ceva vreme* nu găsesc nimic de scris despre ocazie care să intereseze într-o oarecare măsură pe onoratul public şi care să îmi satisfacă mie însumi orgoliul de creator. Astfel, nu-mi rămîne decît să acord şi eu nişte premii cerute cu insistenţă de o anumită parte a cititorilor, proprietari şi ei ai unor astfel de locuri de dat cu propriul cap.

Se acordă premiul "Întîiul lăsător de comentarii (în ordine cronologică)" domnului Lektorič, el fiind primul care a reacţionat printr-un comentariu la inepţiile de debut ale eului-blog, lăsîndu-mi speranţa că aş putea continua. Îi mulţumesc pe această cale.

Se acordă premiul "Cititorul cel mai misterios şi totodată al doilea lăsător de comentarii (în ordine cronologică)" domnului M. pentru opacitatea savant cultivată de care a dat dovadă la începuturi. Domnul M. s-a grăbit acum un an să reacţioneze şi el printr-un comentariu, dar după cel al d-lui Lektorič.

Se acordă premiul "Cititorul cel mai insistent sau F5-ul de aur" domnului Lektorescu, pentru refresh-urile regulate pe care le efectuează pe prima pagină acestui sit, provocîndu-mi astfel vagul regret că nu i-am oferit ceva nou de multă vreme.

Se acordă premiul "Cel mai cultivat cititor" domnului M. pentru comentariile meşteşugite şi pe alocuri pline de înţeles numai de el ştiut.

Se acordă premiul "Secretul Polichinellei" domnului Lektorovici, pentru contribuţia sa decisivă la lămurirea numitului secret.

În felul acesta, se poate acorda fără nici un regret premiul "Cea mai graţioasă cititoare" doamnei M. pentru comentariile meşteşugite şi pe alocuri pline de înţeles numai de ea ştiut. Şi sensibile evident. Şi mai ales lipsite de ţepi, fenomen ce mie îmi este de altfel destul de misterios, dar care s-ar putea explica oarecum prin lipsa articolelor cu tematică de integrare. Cu această ocazie, se decorează doamna M. cu "Ordinul integrării clasa I".

Se acordă premiul "Cel mai suspicios cititor" domnului Lektorsen, evident, atrăgîndu-i-se totodată atenţia că înţepăturile - unele mai reuşite, altele nu - pe care i le-am adresat adesea sînt mai cu seamă amicale. D-l Lektorsen primeşte şi el "Ordinul derivării clasa I", cu menţiunea "hai băi, de ce-ai şters blogu'?".

Trofeul "Îîîîîîîîh" pentru contribuţii esenţiale la studiul onomatopeelor este cîştigat de doamna M., cu precizarea că la fel de bine l-ar fi meritat şi d-şoara Zeeny, dar mi-ar fi stricat mie seria alternantă de premii.

Se mai acordă de asemenea premiile "Cititorul cel mai rafinat din punct de vedere culinar" şi "Cititorul cel mai puţin iubitor de megonads®" domnului Dulecteur. Mai e nevoie să spun de ce?

Se acordă premiul "Cel mai consecvent cititor" domnului Lektor şi doamnei M. deopotrivă din motive evidente numai de mine ştiute.

Aş mai dori să acord menţiunea specială "Cititorul în carne şi oase" domnului Dadi cu care am avut plăcerea să mă întîlnesc de curînd şi al cărui efort cultural** de excepţie m-a salvat în nenumărate rînduri de la o plictiseală cronică.

Tuturor celorlalţi trei rătăciţi care au mai trecut pe aici le acord cu mare plăcere premiul "Cititorul pur şi simplu" şi le cer iertăciune pentru că nu am loc să îi enumăr pe toţi, dat fiind numărul lor impresionant de mare.

Acestea fiind zise, închei aici înşiruirea de premii, trofee şi decoraţii căci mă cam dor degetele de la tastat şi apoi, dacă tot aţi ajuns pînă aici, aţi face mai bine să vă întoarceţi degrabă la treburile dumneavoastră, să nu vă certe şeful, nevasta, soacra, amanta sau mai ştiu eu cine că nu vă ocupaţi de lucrurile cu adevărat importante în opinia lor. Dacă aţi făcut-o mai devreme, atunci vă adresez cele mai calde felicitări, dar e inutil, din moment ce aţi abandonat deja lectura şi nu aveţi cum să citiţi aceste rînduri.

Orvoar deci. Pe curînd?!

-------
* În mod paradoxal, inspiraţia şi implicit calitatea fructului acestei inspiraţii, insemnările, sînt în fapt invers proporţionale cu popularitatea blogului dată de statistici.
** Salutăm pe această cale revenirea pe ţeavă a sitului Scriptorium care, sperăm că va funcţiona în curînd în întregime.

Haiku-ul de aur

Ca o prefigurare a zilei de mîine, ţin să aduc un omagiu d-lui Lektor-san care, fiind român, este implicit poet. Reproduc aşadar versurile nemuritoare care îl consacră în panteonul marilor clasici ai literaturii:

Plasticul tensionat ţipă de durere.
Florile de vişin din flautul fermecat îi alină trecerea.


Aşteptăm nerăbdători apariţia în volum.
Hai!

Tehnici de mîncare a iaurtului

Azi în drum spre casă, în ultimul moment a urcat în tren un domn agitat, altfel destul de respectabil, la costum-cravată. Trenul pornit, domnul s-a aşezat pe o banchetă, din servieta de laptop a extras delicat un păhărel sigilat de iaurt cu fructe pe care, cu un gest sigur, l-a muşcat astfel încît să-i practice un orificiu în partea inferioară. Apoi s-a pus pe supt, ţoc ţoc, pînă ce conţinutul păhărelului s-a scurs în totalitate în sistemul digestiv al domnului.
Păhărelul s-a transformat în final într-un acordeonaş.

În acelaşi moment, în acelaşi vagon, un cerşetor interpreta stîngaci la flaut o cunoscută melodie clasică, nu ştiu care.

Tablouri dintr-o expoziţie

Expoziţiile de artă nu pot fi văzute de către oricine, ci numai de către cei care merită, aşa cum numai aceia care sînt neprihăniţi şi care s-au curăţat prin smerenie şi suferinţă de toate păcatele ştiute sau neştiute au acces la mîntuire şi la viaţa veşnică.

La ora 10 fără cinci, cu puţin timp înainte de ora deschiderii, în faţă la Grand Palais se afla o anume masă de oameni, ordonaţi cu toţii pe trotuar, numai bine ca să formeze o coadă de vreo 150 de metri.

- Subţire, mi-am şoptit în barbă între mustăţi, am trecut prin altele, mai grele. Vreo 45 de minute - o oră şi sîntem intraţi. Nici nu e aşa de mult. Chiar am şanse mari să nu fiu obosit chiar de la început.

Cum lumea începea să se adune, am avut revelaţia că erau de fapt trei cozi: una pentru persoanele exonerate - ah, oare cum e să fii exonerat? şi ce trebuie să faci ca să devii? - una pentru persoanele care şi-au făcut rezervare - draci, nu s-au mai găsit bilete cu rezervare nici cu lumînarea cu mult timp înainte! - şi a treia, pentru plebei, la care stăteam şi noi smeriţi cu gîndul la pămîntul făgăduinţei a cărui intrare se zărea cu puţin mai departe dar care în scurt timp ne-am dat seama că era cam de neatins.
Pentru că cerberul care păzea intrarea în Hades lăsa mai întîi să treacă un număr estimativ n natural de exoneraţi - am înţeles că ei erau cei fără de păcate, îi aşteptau direct cîmpiile elizee special amenajate pentru ei înăuntru - mai aşteptam cîteva minute fără să se întîmple nimic, apoi lăsa să treacă un număr reprezentînd cam [2/3*n], după care durau cam 10 minute pînă să lase să-şi termine pelerinajul de la Compostelle un număr de [n/2] de păcătoşi.
Pe măsură ce minutele se scurgeau, răceala trotuarului se instala în mod pervers în tălpi, orice mişcare a capetelor muritorilor de la coadă dădea un fior de falsă speranţă, orice avansare mai mare a cozii de rezervaţi de alături făcea ca sentimentul de inegalitate socială să atingă cote de explozie, iar fiecare apariţie a cerberului lăsa impresia că n/2 devenise de fapt n/3, dacă nu chiar n/4.
Pînă la urmă, unul din paznici a avut o sclipire neobişnuită de inteligenţă şi a trecut pe lîngă noi anunţînd că mai avem de aşteptat trei ore, provocînd astfel o selecţie naturală care a fost salvatoare: mulţi din faţă au părăsit coada adresînd printre dinţi vorbe dulci organizatorilor, iar efectul a fost că am avansat în mod drastic. Totalul aşteptării: 2h30'.

Iar expoziţia? Cum a fost expoziţia?

Efecte nedorite

• somnolenţă, slăbirea vigilenţei
• tulburări ale memoriei şi ale concentrării, ameţeli
• lipsă de coordonare a mişcărilor, tremurat
• confuzii, halucinaţii
• uscăciune a gurii, tulburări vizuale

Ce chestie, nu ştiam că toplexilul, în cantităţi mici, are aceleaşi efecte precum consumul în exces al unui grand cru classé.

Gesturi de mult uitate

Cum azi dimineaţă aveam o întîlnire ceva mai intimă cu o doamnă care locuieşte într-un imobil nu foarte departe - eu urma să îmi arăt trunchiul herculean şi ea urma să mă pipăie cu stetoscopul - m-am gîndit că e momentul pentru baia anuală. Dacă nu există o lege a lui Murphy pentru ocazie, atunci ar trebui inventată una, pentru că taman azi dimineaţă apa caldă nu curgea. Nenea Lourenço, responsabilul cu bunul mers al lucrurilor în bloc, cînd m-am dus să-l văd după ce am hotărît dezgroparea securii războiului, m-a asigurat gentil că "se rezolvă în 5 minute, băieţii lucrează deja". Da, evident, ţeavă reparată în cinci minute, pe cine crede el că fraiereşte? Cum apa caldă tot nu venise la jumătate de oră de la interpelare, am hotărît cu inima strînsă să aplic metoda bătrînească ştiută de pe timpul cînd se lua curentul în fiecare seară iar apa caldă venea de 2 ori pe săptămînă cîte 2 ore, din care 30 de minute curgea rece: spălatul în lighean.

Eu, care credeam că aşa ceva nu se uită, pentru că e ca mersul pe bicicletă, am rămas surprins de stîngăcia cu care m-am achitat de această sarcină penibilă, ca să constat în final că efortul meu a fost în van: doamna cu care aveam rendez-vous a considerat că 38,5 grade nu e o temperatură suficientă pentru a sta măcar două zile la pat şi nu a vrut în ruptul capului să mă oprească decît pînă mîine.

Ziua de după

Cam aşa începe anul nou: cu durere de cap şi cu evidenţa că vasele alea puse în chiuvetă înainte de culcare nu erau în vis.

Caut asociat ca să cumpăr un pui

Clientul 1: Nu vă supăraţi, vindeţi brînză din asta şi la bucăţi mai mici?

Vînzătoarea, ezitînd: Nu le-aş prea tăia, pentru că sînt deja tăiate în jumătate. Mai mici de atît nu prea se cumpără.

Clientul 1: Eu totuşi nu vreau decît un sfert. Ce pot să fac?

Clientul 1 către ceilalţi clienţi: Nu vrea nimeni să cumpere un sfert de brînză?

Clientul 2: Ba da, hai că iau eu.

Vînzătoarea, rîzînd: Vedeţi? Aţi găsit o soluţie. Mulţumesc.

Clienţii, plătind: Sărbători fericite.


Cît despre noi, dragi prieteni, ne-om mai scrie, citi, zări, de-om fi sănătoşi - ceea ce ne dorim - pe la anul.
Toate cele bune.

Automobilul, simbol al ascensiunii sociale

Un SDF* de vreo 40 de ani a fost găsit marţi după amiază mort de frig în maşina sa la Lyon.

Ce chestie, să-ţi permiţi o maşină (asigurare, benzină, reparaţii) şi să n-ai unde locui!

-----
* SDF - sans domicile fixe, om al străzii

Revelaţia momentului

Există lucruri care îţi intră în cap pe nesimţite, apoi rămîn acolo ascunse şi te influenţează cu perversitate fără ca să-ţi dai măcar seama. Adînc am mai zis-o şi de data asta!

Am intrat săptămîna trecută în libraria din localitatea de baştină cu gîndul să fac un plin de cărţi. Recunosc că nu m-au atras tare multe înăuntru deşi este de remarcat faptul că se găseau acolo mai toate titlurile la modă în vest. Eu căutam ceva mai băştinaş, mai proaspăt şi care să mă intereseze, bineînţeles. Cînd dădeam să ies dezamăgit, zăresc oropsită într-un colţ o carte scrisă de un personaj pe care l-am cunoscut de mult în realitate.

Eu lucram la camera 13, desfăceam calculatoare şi mă certam periodic cu o domniţă de la redacţia economică pe care recunosc cu ruşine că am făcut-o cîndva vacă, iar el scria cu vreo două camere mai încolo despre "ilevul Nelu" în pagina de umor a ziarului. Îl citeam periodic, "mă rîdeam di mă strîcam" şi apoi uitam. Acum îl văd în volum. Interesant. L-am cumpărat aşadar de îndată şi, cu complicitatea binecuvîntată a transportorului electric în comun cu care mă deplasez zilnic spre locul unde produc bani şi atît, citesc şi "mă rîd di mă strîc".

Şi ce crezi că a constatat băiatul? Că afară e la feeeel. Pardon, am încurcat filmele. De fapt am constatat cînd rîdeam azi dimineaţă că textele lui parcă ar fi fost scrise de mine. Nu, mă înşel, de fapt sînt scrise aşa cum aş vrea eu să le scriu pe ale mele. Cred că e cazul să mă las de meserie.

Pe plicuri am mai citit şi că, înainte de vopsire, ouăle trebuie fierte ca să fie tari; deoarece le-am pipăit coaja, am ciocănit-o cu unghia şi nu mi-a părut defel moale, mi-am închipuit că fuseseră deja fierte de cineva.
Cip Ieşan - Cum am făcut ouă roşii, galbene şi albastre, în volumul Întoarcerea punguţei cu doi bani, editura Polirom, 2005

Nu am ratat

Motto: Vreun premiu academic pentru opera mustăciosului de lipsa căruia se plîngea o anume parte a blogosferei nordice? Dar mustăciosul ar fi întîmpinat o asemenea propunere cu un rîs homeric sau, după dispoziţia momentului, cu acel surîs de indulgenţă miloasă ce-l avea pentru nimicurile lumeşti.

• Canalul de manele. Excepţional.
  Videoclipul meu preferat e acela cu copila care primeşte apeluri pe telefonul mobil cînd se află în sala de clasă, de la un domn pe la vreo 40 de ani. Iese apoi în curtea şcolii unde încinge cu colegele şi cu respectivul domn un cîntec cu dans prin care îşi exprimă sentimentele. Îmi plac mai ales cadrele care insistă spre zonele pelviene aparţinînd participantelor la horă.
• Aventurile familiei Vijelie. Magnific.
  Puteţi face astfel o incursiune în viaţa de zi cu zi a unui om talentat. Protagonistul emisiunii are şi un clip pe canalul de mai sus, foarte bun. Se plimbă cu un beemveu cu şofer şi plînge ceva, dar din cauză că a trebuit să mă duc la masă nu am putut afla ce.
• Concertul de muzică de cameră ţinut de nişte entuziaşti ai muzicii în urbea X, la iniţiativa primăriei şi a unui director de şcoală, om de aleasă cultură, dascăl între dascăli. Talentul celor trei viori şi al violoncelului a fost umbrit pe alocuri de elevii aduşi cu forţa întru umplerea sălii şi de telefoanele lor care nu încetau să sune.
  Merită de amintit aici despre cum era decorată sala mare a bibliotecii orăşeneşti unde a avut loc evenimentul cultural: pe peretele din spatele artiştilor, între două panouri cu citate de Eminescu despre Bucovina se afla steagul naţional, alături de cel al Uniunii Europene. Cred că mint dacă spun că pe ceilalţi pereţi se aflau şi icoane, dar oricum, tare bine-ar mai fi stat acolo!
  
• Din dragoste. Tulburător.
  Nelu din Galaţi locuieşte o vreme la ibovnica lui din Braşov, care stă cu maică-sa. Cam beţiv Nelu ăsta, dar pseudo-soacra lui afirmă că părea băiat bun. O pune de-un copil cu domnişoara, după care dispare în natură, adică la Galaţi, unde are deja o nevastă şi un alt copil. Realizatorul emisiunii se duce după el şi îl aduce în studio să se confrunte cu fosta lui iubită şi cu mama ei, prilej de trăiri înalte.
• Friptura de mistreţ cu sos de coacăze de la un restaurant local. Fără comentarii.
  Atîta doar că vinul a fost excepţional de prost.
  


• Crăciunul perpetuu şi repetitiv din IC552 Suceava-Bucureşti, cu sau fără Hruşcă (de altfel un exemplu strălucit de reconversie profesională). Se poate constata că cel care a selecţionat pentru CFR potpuriul de melodii de sezon din repertoriul autohton sau internaţional este un mare cunoscător, cu gusturi delicate, un estet. Nu am înţeles totuşi ce căuta printre melodii o colindă interpretată de fratele Şeicaru, despre care se ştie că nu este o somitate în materie.
  - Domnule naş, n-aţi vrea să daţi mai tare şi să închideţi?
  - Nuuuu, nu se poate, aşa e din construcţie. Da' ce, nu vă place?
  Aşadar 6h06' cu precizie nemţească pe ritm de gingălbelşi, treipăstori, flori dalbe, oholinait (sailăntendbrait) şi de zgomote de tipul "ţac-fîîssssss" produse la fiecare trei secunde de către o uşă automată ce se încăpăţîna să se tot închidă şi nu reuşea. În locul ei, pe la Vereşti aş fi lăsat-o baltă. Noroc cu celularul unei domnişoare din faţa mea, care din cînd în cînd îmi amintea cu sonorul la maxim melodia aia cu versuri frumoase din Mişăn imposibăl:
  

  Ta! Na-na-na. Ta! Na-na-na.
  Ta! Na-na-na. Ta! Na-na-na.
  Tànanaaaaa, tànanaaaa
  Tàna!

  După Ploieşti i-am cerut naşului CD-ul cu melodiile de neuitat pe care le-am ascultat în buclă, în vederea continuării feeriei sonore şi în altă parte, dar mi-a zis că nu poate să mi-l dea. Păcat.

Dii căluţ la Rădăuţ'

N-am găsit altă rimă.

Ultima oră: Conform autorului anonim, cel care transmite folclorul prin viu grai, versiunea originală a poeziei ar fi următoarea:
Ghie căluţ la Rădăuţ'
Să cumpăr un covriguţ
Covriguţu-i de mîncat
Şi căluţu-i de mînat:
Ghie, ghie, ghie, ghie ...

Nu ştiu însă dacă recitarea poeziei este însoţită de un dans, ca o probă a caracterului sincretic al folclorului. În mod sigur însă se pot face următoarele: pe la vreo 10-11, cînd florile de pe geam se vor fi topit, se ia copilul pe genunchi în faţa ferestrei prin care se văd căruţele faetoanele care trec pe drum şi se recită poezia. La sfîrşitul ei, se mişcă ritmic din genunchi pentru a simula trapul căluţului. Copilul rîde.

Aha, şi încă ceva. Obligatoriu la Rădăuţi. Altfel nu merge.

Serviciul pentru clienţi

Ieri am sunat la serviciul pentru clienţi de la Ikea, hotărît să mă cert cu ei puternic pentru o livrare ce tot întîrzie. Şi totuşi cum să te cerţi cînd domniţa de la telefon mi-a vorbit direct în româneşte de îndată ce i-am zis cum mă cheamă?

Personaje extraordinare în întîmplări extraordinare

Cineva mi-a mărturisit într-o existenţă anterioară că:

- Bă Iliuţă, într-un cotlon din străfundul tău zace un romantic!

În fiecare român zace un Hagi*. Iar dacă nu zace un Hagi, atunci măcar un Eminescu, sau un Blaga, iar dacă nu şi nu, atunci un Arghezi sigur, poate chiar un Sadoveanu.
Ştiind că eu sînt român, iar un Hagi nu poate să sălăşluiască zăcînd în mine, datorită aversiunii cu spume ce o manifest pentru sportul rege şi ţinînd cont de prima afirmaţie, aia cu romantismul, rezultă că în mine zace un Eminescu. Clar.

Ce vreme frumoasă a fost ieri! Un soare şi-un senin, tot universul părea să conspire pentru împlinirea legendei mele personale, aşa că am hotărît să practic o ocupaţie demnă de un romantic ca mine: datul cu rolele. Însuşi Hummerul a pornit chiar de la prima cheie, aşa că pe la nouă jumate dimineaţa am pornit voios spre Bois de Boulogne.

Nu mi-a trebuit mult să constat - doar după prima intersecţie - că cel puţin şaizeci de milioane de parizieni au avut aceeaşi putain de bonne idée ca mine, să profite de vremea frumoasă. Locuri de parcare bineînţeles că nu mai erau în zona vizată, aşa că a trebuit să mă învîrt vreo jumătate de oră fluierînd a pagubă şi să cedez, parcîndu-mă într-un loc la marginea drumului, separat de aleea pentru rolleri de vreo 50m de teren nisipos presărat pe alocuri cu smocuri de iarbă. Cine s-a urcat vreodată pe nişte patine cu rotile ştie la ce mă refer cînd spun cît de mult am apreciat traversarea celor 50m. Acuma terenul nisipos n-ar fi reprezentat cine ştie ce problemă, dar după ce am ajuns pe alee şi am dat vreo două trei vîsle, am nimerit taman în mijlocul unui grup de trei pitbulli şi încă pe-atîţia bull-terrieri care se hîrjoneau zglobii şi în tăcere sub privirile stăpînilor care profitau liniştiţi de un trabuc sub lumina veselă a minunatului soare de decembrie. Mi-am amintit astfel brusc de axioma că fiecare parizian din cele şaizeci de milioane ce ieşiseră la plimbare are minim trei căţei din ăştia care nu muşcă şi cu care ies la plimbare duminica în Bois de Boulogne.

Din fericire, cele şase patrupede n-aveau prea multă treabă cu mine, nu m-au onorat nici măcar cu un mîrîit acolo, deoarece cu puţin timp înainte trecuse pe acolo altcineva mai puţin norocos decît mine. Nu acelaşi lucru se poate spune şi de vînticelul umed şi rece care adia primăvăratec printre copaci şi care m-a determinat în cel mult 30 de minute să parcurg în sens invers cei 50m nisipoşi cu fălcile încleştate de frig, întrebîndu-mă pe bună dreptate cum naiba fac acei alergători în pantaloni scurţi ce tot treceau pe lîngă mine afişînd zîmbete tîmpe.

Cum activitatea sportivă părea compromisă, am ales să purced perpedes prin pădure şi să mă bucur de slalomul printre prezervativele folosite presărate peste tot şi de huruitul persistent ce venea dinspre bulevardul periferic. Mi-am putut închipui cu uşurinţă cît de frumos cîntau păsărelele şi cum susura apa de izvor odinioară, cînd regii Franţei străbăteau pădurea în drum spre Versailles, sau cînd hălăduiau la vînătoare în vajnic sunet de corn, care suna, însă foarte puţin.

Dar de unde plecasem? Aaaa, da măi, cică zace în mine unu' Eminescu.



----
* Vorbă din bătrîni

Omul cavernelor

Mai demult, cînd lucram cu o echipă mai mare la un proiect, am cunoscut un tip de origine sîrbă, dar care vorbea perfect româneşte. Îmi plăcea de el şi de aceea am păstrat legătura chiar şi după ce proiectul s-a terminat şi ne-am împrăştiat care încotro. Om fin, cultivat, mă rog, nu eram eu de acord cu vederile lui cam prea de stînga, dar era o plăcere să stăm de vorbă şi să polemicăm pe marginea cafelei în pahar de plastic.

De la o vreme venise să lucreze la proiect un alt român. Cum am aflat de venirea lui, am mers să-l salutăm.
- Bună ziua.
- Ah, d'accord. Bonjour.

N-am mai intrat în birou la el niciodată şi nici n-am mai cătat să-i vorbesc.

Luni a venit într-un birou alăturat o colegă cu nume şi simpatic accent româneşti. Cum e obiceiul, şeful ei a plimbat-o pe la toată lumea să o prezinte. Toţi se întreceau în enchanté-uri, numai eu am fost încîntat. Reacţia ei a fost agreabilă, nu s-a supărat, ba chiar a glumit relativ la originea noastră comună. Mi-am şoptit atunci în barbă că trebuie să ieşim din cînd în cînd la o cafea, în virtutea bunelor relaţii între compatrioţi.

Numai că de atunci, de cîte ori o văd, trece ca un avion invizibil pe culoar, cu Mach 3 şi n-apuc să-i propun nimic. Sper să nu-şi imagineze că-s cine ştie ce sălbatic.

Ultima ora: Mission accomplished.