Fără sens

Acum un an vremea era cam mohorîtă, înnorat, puţin vînt, din cînd în cînd se mai vedea cîte un petec de cer. Spre seară a ieşit soarele puţin, înainte să apună. Pe la miezul nopţii a început să ningă cu nişte fulgi mari. Pe la vreo unu am ieşit şi am dat zăpada jos de pe Hamăr căruia îi găsisem un loc de parcare chiar în faţă, pe malul Senei. Mi-a luat cam un sfert de oră, după care m-am urcat la volan. În spatele meu venea o maşină cu farurile stinse. La primul semafor m-am întors şi i-am făcut semn, le-a aprins imediat şi mi-a făcut cu mîna în semn de mulţumire. Am luat-o pe strada din stînga şi am dat drumul la radio. Tocmai cînta melodia de la Pantera roz.

Fragmente lirice

Vreau să zic din capul locului că, alături de faxuri, mecanismele de tras apa ale toaletelor sînt printre cele mai mari cutre din cîte au existat, există şi vor exista vreodată. Faxurile nu se numără printre prietenii mei de multă vreme, am dezvoltat o aversiune crescîndă, la fiecare folosire mi se întîmplă ceva nou şi neprevăzut, încît am început să cred că există o conspiraţie a acestor maşini împotriva mea. Dar acum, am un nou prieten: rezervorul toaletei, sau mai precis mecanismul subtil care îl guvernează.

Pînă acum ne-am înţeles totuşi bine, cînd era nevoie, apăsam pe butonul aflat deasupra rezervorului şi, cu un zgomot asurzitor, dar nu mai puţin liniştitor, energia potenţială a apei eliberate brusc se transforma parţial în energie cinetică, restul pierzîndu-se în frecare. Oricum, energia cinetică rămasă era în general suficientă pentru ce era de făcut.

Precizăm cititorilor nespecialişti că un sistem automat este un sistem care execută anumite operaţii fără intervenţia explicită a operatorului uman. Adică n-o să stau eu lîngă toaletă, după ce am tras apa, să deschid un robinet, să aştept să se umple rezervorul şi să-l închid tot eu. Pentru asta există plutitorul. Aşa cum ştim de la cursul de Introducere în automatică din anul II, funcţionarea unui sistem automat se bazează pe reacţia inversă, adică pe măsurarea diferenţei dintre mărimea semnalului de la ieşirea sistemului cu o valoare prescrisă, altfel spus, între ce te aştepţi să iasă din sistem şi ce îţi iese cu adevărat şi, în cazul unei abateri flagrante dintre cele două mărimi, modificarea semnalului de la intrare pentru corectarea abaterii. Simplu, nu? Adică atunci cînd apa a coborît brusc în rezervor, sistemul plutitorului a detectat că diferenţa între înălţimea reală şi cea aşteptată a apei este înfiorător de mare şi a luat decizia să deschidă un robinet. Cînd nivelul apei redevine cel aşteptat, plutitorul închide robinetul. Este foarte simplu.

Toate acestea au funcţionat conform teoriei pînă cînd, într-o bună zi, sistemul automat al plutitorului a început prin a refuza să închidă robinetul la cele mai nepotrivite ore din noapte. Apa în surplus se revarsă continuu prin sistemul de prea-plin al rezervorului, rezultatul fiind un zgomot permanent de susur de izvor. Am înţeles astfel că Eminescu ori minţea cînd ne spunea că se culca ades lîngă izvor ori era un maniac depresiv, reuşind într-adevăr să o facă.

Lipsa de somn înseamnă stare de veghe, ceea ce predispune la reflecţie, de unde următoarele două întrebări chinuitoare:
1. Care este forţa misterioasă care impune robinetului să se deschidă la miez de noapte?
2. Care este forţa misterioasă care impune plutitorului să nu închidă robinetul atunci cînd nivelul necesar al apei a fost atins?

Deşi aflarea celor două răspunsuri trece obligatoriu prin desfacerea capacului rezervorului şi observarea comportamentului componentelor ce alcătuiesc ansamblul, o teamă difuză de necunoscut s-a insinuat în subconştient, teamă care luată laolaltă cu spiritul practic de-a dreptul proverbial de care am dat dovadă pînă acum, m-a făcut să împing pînă în ultimul moment actul decisiv. M-am consolat aşadar cu o soluţie de avarie, adică transformarea sistemului automat intr-unul neautomat, prin deschiderea, respectiv închiderea manuală a unui robinet exterior rezervorului la vreme de nevoie. Astfel, momentul în care un invitat de vază, neiniţiat în tainele toaletei, s-a trezit închis înăuntru fără altă posibilitate de salvare decît să-i şoptesc printre sughiţuri de rîs din spatele uşii să deschidă singur robinetul atunci cînd l-am auzit încercînd spasmodic să apese fără rezultat pe buton a constituit punctul în care a început pregătirea psihică în vederea desfacerii cutiei negre de culoare albă ce adăposteşte SISTEMUL.

Aşa că, după o vreme, inevitabilul s-a produs şi iată că am avut revelaţia plăcerii observaţiei ştiinţifice îndelungate. Pot să afirm acum, cînd m-am retras la lumina opaiţului ca să îmi notez observaţiile după multe ore petrecute în baie, că atunci cînd voi găsi răspunsul la cele două întrebări chinuitoare - cutra de mecanism se încăpăţînează să funcţioneze ca lumea cu mine de faţă, numai că mi-am găsit o tenacitate latentă în mine -, voi fi un fin cunoscător al celor mai subtile nuanţe ale funcţionării rezervorului toaletei. Ce e sigur pînă acum e că susurul apei care umple încetişor rezervorul, maelstromul stîrnit de vidarea lui intempestivă şi histerezisul imperceptibil al plutitorului se împletesc toate ca într-o poezie plină de sentimente înalte susţinute de ritm, rimă şi măsură.

Stări vesele de februarie

Iată-ne aşadar aproape de sfîrşitul lunii februarie şi, din cauză că e lună scurtă, a fost şi mult mai săracă în însemnări în acest mirific loc de dat cu capul.
N-am nimic particular să povestesc astăzi, atîta doar ca în curînd voi avea plăcerea nespusă de a nu o mai vedea intrînd în birou pe şefă la jumătate de oră după mine. Nici inginerul de sunet nu mă va mai deranja cu maiastrele lui triluri pe care le emite periodic din colţul lui de birou.
Totuşi, se constată apariţia unei stări psihice destul de interesante, izvorîtă din conjugarea următoarelor cauze:
1. au mai trecut trei ani iar ochelarii s-au îmbogăţit cu încă nişte dioptrii şi am devenit mai acru şi mai anti ca oricînd.
2. ca întotdeauna la sfîrşit de etapă, ştiu ce pierd, dar nu ştiu ce cîştig, etc.
3. mi s-a stricat toaleta acasă

Că veni vorba de toaletă, s-a produs ieri un eveniment ce merită transcris pentru eternitate aici, şi anume că un şef mare a trimis un mail la toţi locuitorii Terrei, în care îşi exprima în termeni politicoşi dorinţa ca oamenii să folosească imprimanta în culori de la capătul culoarului cu mai mult discernămînt decît pînă în prezent. Imediat după recepţionarea mesajului, privirile tutoror s-au îndreptat instinctiv asupra biroului inginerului de sunet. Pe acel birou se află chiar şi în momentul de faţă cîteva numere din ziarul gratuit 20 minutes pe care numitul inginer obişnuieşte să şi le imprime la sus-numita tiparniţă atunci cînd ne comunică la toţi cu un aer serios că se pregăteşte să facă o pauză tehnică şi că nu are ce citi în sfertul de oră petrecut în încăperea strîmtă, întrucît niciunul dintre noi nu s-a gîndit să vină la birou cu un ziar. Degeaba ne chinuim de fiecare dată să îl convingem că hîrtia reciclată de la imprimanta alb-negru din birou e cu mult mai potrivită, fiind mult mai poroasă decît hîrtia de calitate de la imprimanta în culori. Nu vrea să înţeleagă şi pace.
Săracele cerneluri colorate! Ce-au greşit ele oare ca să ajungă trista soartă de a povesti din faptele candidaţilor la preşedinţia Franţei, sau despre noile ipoade apărute pe piaţă?
Săracii copaci care, căzuţi sub drujba tăietorului de lemne au fost transportaţi la fabrica de celuloză şi hîrtie ca să se transforme în suportul imaculat de pe care inginerul de sunet avea să afle în condiţii grafice deosebite că Bayerou a crescut recent în sondaje! Ce frumos împodobeau acei copaci odinioară coastele munţilor falnici, pînă la limita păşunilor alpine! Ah, păşunile alpine pe care hălăduiam în tinereţe şi unde mă temeam de cîinii ciobăneşti!

Într-o păşune din asta alpină mi-am instalat eu cortul acum mulţi ani în urmă pe teritoriul patriei noastre acum făcînd parte din marea familie politică europeană. Cum se lăsa seara şi luasem cina, m-am dus să mă plimb puţin prin împrejurimi, cu scopul de a admira măreţiile naturii, avînd totodată grijă să nu mă apropii de stîna pe care o vedeam ceva mai departe. Şi iată că, deodată, de după o stîncă apăru o arătare ca din poveşti, ai fi zis că era Ileana Cosînzeana. Cosiţele ei aurii fîlfîiau mătăsos în briza de munte iar trăsăturile ei delicate nu arătau nici urmă de crispare. Ochii ei mari mă priveau galeş de după piatra lîngă care se afla.
- Ocupat! îmi zise făptura.
- A, pardon, îi răspunsei şi îmi continuai plimbarea, uitîndu-mă în înaltul cerului unde un vultur semeţ descria nişte rotocoale, căutînd probabil o eventuală pradă.

Încă ceva, m-au prins ăştia de la Blogger la înghesuială şi m-au constrîns să migrez şi eu spre noua versiune. Cu această ocazie am constatat că s-a modificat adresa hrănitorului atomic. Rog pe domniile voastre, dacă doresc în continuare să citească antiînsemnări, să îşi pună la zi configuraţiile cititoarelor de ereses. Dacă nu doresc, atunci à bon entendeur!

Thanks God French exist!

Mi-am amintit brusc de Hollywood ending. Acolo, taica Woody Allen joacă pe un regizor răsuflat atins de o orbire nervoasă în timpul filmărilor. Cum nu prea vroia să-şi recunoască problema, o ascunde cum poate el mai bine, dar filmul iese nasol de tot, cu încadrări de cacao, imagine neclară, etc. Bineînţeles că filmul are un succes nebun în Franţa.

Cam aşa senzaţie am avut la vizionarea filmului 12h08 à l'est de Bucarest, distins cu Caméra d'or la Cannes. Ca român, am intrat destul de confortabil în atmosfera din oraşul provincial românesc postrevoluţionar (Vaslui), m-am speriat de pocnetele petardelor vîndute de chinez, căruia i-am urat şi eu să se care la el în ţară şi să nu ne mai dea el sfaturi, am deschis şi eu împreună cu domnul Jderescu Dicţionarul de mitologie extras din biblioteca Mirona şi am urmărit interesat dezbaterea cu temă grea de la televiziunea locală care mi-a amintit brusc de Televiziunea Electron M-Bit din Rădăuţi - nu mă întrebaţi de ce. Şi am mai apreciat să îl revăd pe Ion Sapdaru pe care îl ştiam de la teatrul din Iaşi. Totuşi, mi se pare că e cam mult numele de film pentru ceea ce am văzut acolo.

Ţin pe această cale să îi transmit domnului cu accent românesc care îi dădea în permanenţă explicaţii convingătoare despre film cu voce tare prietenului său fără accent românesc şi rîdea cu hihihi, hăhăhă şi hohoho la orice vedea pe ecran că e un mare bou. Sînt convins că dacă sala n-ar fi avut un dispozitiv de bruiaj, i-ar fi sunat telefonul, ar fi răspuns şi i-ar fi zis interlocutorului:
- Alo! Alo! Mdea, eu sînt ... Mdea, sînt la cinema ... Nu pot să vorbesc, mă! N-auzi că sînt la cinema?! Bine ... Bine ... Dea. Hai pa.

Un vis

Se făcea că mă uitam la televizor la o emisiune-concurs şi mă întrebam cum naiba concurentul are nevoie de părerea publicului ca să răspundă la o întrebare aşa de simplă. În stînga mea zăcea neînceput pe canapea primul volum din Război şi pace (dă bine) iar din dreapta se auzea liniştitor zumzetul discului calculatorului. Din cînd în cînd, un sunet cristalin anunţa sosirea încă unui spam cu viagra şi cu penişi. Periodic, mă mai duceam să mai dau cîte un F5 pe faiarfox să văd ce comentariu mirobolant am mai primit de la Cria pe flicăr. Din cînd în cînd o nouă producţie nihilistă de-a lektorului apărea pe cititorul de rss. Pe scurt, mă simţeam în siguranţă.

Deodată, o forţă irezistibilă imi atrase privirea spre modemul ADSL la care era conectat calculatorul.

Mai întîi se stinse clipocind beculeţul wifi. Ei şi ce dacă, mi-am zis, şi aşa n-aveam nevoie de microunde, sau ce naiba or fi, prin casă. Iaca floşc, n-o să mă mai pot conecta cu leptopul pe care nu îl am. Destul că mă agresează vecinii cu uifiurile lor şi că mi s-a terminat stocul de advil din cauza antenei de mobil de pe blocul vecin care furnizează cu semnal cele trei celulare 5G ale mele cu care mă dau rotund la epăl expo cînd mă întîlnesc cu vreun cunoscut care are numai două. Apoi se stinse pîlpîind beculeţul care indică prezenţa semnalului TV. Imaginea de la televizor viră uşor înspre albastru, apoi înspre verde, apoi iar înspre albastru şi nu mai apucai să aflu din gura candidatului la emisiunea-concurs dacă Sarko este candidatul UMP la alegerile prezidenţiale sau primul ministr de interne pentru că televizorul se stinse sec cu un punct alb în mijlocul ecranului. Ei şi ce, atîta pagubă, n-o să mă mai uit la meciurile de fotbal pe Canal -, îmi şoptii indiferent în barbă. Cînd beculeţul pentru telefonul fix se apucă să lumineze mai tare ca mai apoi să se stingă cu un mic pocnet sec, în locul lui rămînînd pe plasticul modemului o pată afumată, începui să mă îngrijorez uşor la gîndul că nu voi mai putea utiliza telefonul ca să sun numere suprataxate. Dar îngrijorarea îmi trecu atunci cînd îmi dădui seama că două dintre celulare erau agăţate la brîu şi cu al treilea se juca fii-miu, privind pe ecranul lui ultima reclamă la cocacola descărcată contra sumei de 5 euro de pe situl operatorului de telefonie mobila. În tot acest timp continuau să vină spamuri şi Cria continua să posteze comentarii. Dar iată că beculeţul cu internetul se stinse şi el cît ai zice peşte. Valurile de biţi care mişunau prin cabluri purtaţi de electronii veseli în nivelul fizic au îngheţat iremediabil. Numai becul de power on îmi rînjea aprins cu insolenţă. Se aşternu o linişte postatomică. Putui astfel să mă joc toată seara cu fii-miu care, fericit de atenţia ce i se acorda dintr-odata, se ridică în picioare şi merse pentru prima dată. Apoi îl dusei la culcare. Eu îmi continuai seara citind cam 500 de pagini şi adormii tocmai cînd Andrei Bolkonsky se prăvălea pe spate de pe cal pe cîmpul de luptă de la Austerlitz.

Şi visai. Se făcea că mă uitam la televizor la o emisiune-concurs şi mă întrebam cum naiba concurentul are nevoie de părerea publicului ... Austerlitz.

Şi visai. Se făcea că mă ... Austerlitz.

...

Şi visai. Se făcea că mă trezeam plin de sudoare în plină noapte şi mă duceam la frigider să beau un gît de suc rece de portocale şi apoi fuga în camera calculatorului, unde din căştile albe ale aipodului meu aflat pe jos se auzea albumul Mirage al formatiei Camel iar beculeţele modemului se transformaseră în orgă barocă de lumini. Becul de power on devenise stroboscop. Sunai imediat de pe unul dintre celulare serviciul suport al furnizorului de internet şi tehnicianul de la capătul firului mă întrebă dacă numărul meu de mobil este 06 80 nia-nia-nia, îi zisei că da, numărul meu este 06 80 nia-nia-nia, îmi spuse să fac cinci genuflexiuni şi mă întrebă din nou dacă numărul meu de mobil este 06 80 nia-nia-nia, eu îi repetai gîfîind numărul, după care îmi dădu de făcut 10 flotări şi mă întrebă din nou dacă numărul meu de mobil este 06 80 nia-nia-nia şi eu iar i-l repetai. De cîte ori îi spuneam numărul meu de mobil, simţeam imperios nevoia să-i semnez cîte un cec de 3 euro şi chiar o făceam.
- Mais calmez-vous, calmez-vous, Monsieur!, îmi zise într-un tîrziu tehnicianul la telefon.
După ce semnasem vreo 10 cecuri, căpătasem febră musculară iar urechea internă dreaptă se încălzise de la telefon, beculeţele modemului se aprinseră toate deodată şi aşa rămaseră. Viagrele începură să vină cu zecile, Cria se vedea de la o poştă că nu mai ştia numărul de igreci tastaţi iar lektorul îşi ştersese de vreo trei ori blogul. Se făcuse deja dimineaţa şi trebuia să plec la birou.


La gîndul că peste puţină vreme trebuia să dau din nou ochii cu viespea de şefă m-am trezit plin de sudoare în plină noapte. Mă duceam la frigider ... birou.

La gîndul că peste puţină vreme trebuia ... birou.

...

Azi dimineaţă m-am dus şi am verificat că toate becurile modemului erau aprinse. Cînd să ies pe uşă, m-am întors şi m-am uitat încă o dată. Becul wi-fi tocmai se stinsese.

Dacă e somaţie, atunci cu plăcere

1. L-am citit pe Coelho
2. Am primit de la un prieten cadou un bonsai. Mi-am cumpărat pentru ocazie o carte despre creşterea şi îngrijirea bonsailor, de unde am aflat că specia din care făcea parte bonsaiul meu era una extrem de sensibilă, carmona îi zice. După ce am aflat acest lucru, copăcelul a început să facă nişte purici albi pe frunze. Mi-am cumpărat atunci un spray special contra puricilor de bonsai cu care îl dădeam cu dragoste. În plus, îi făceam duş regulat, că aşa scria în carte. Nu a avut nici un efect, planta a înflorit şi apoi a murit. Am plîns-o şi am jelit-o.
3. În memoria bonsaiului am cumpărat nişte pămînt proaspăt de la florărie şi l-am pus în ghiveciul japonez rămas. Am semănat acolo un sîmbure de avocado cu gîndul să fac un avocado bonsai. Sîmburele a încolţit după vreo lună şi a crescut mîndreţe de copac pe care l-am iubit şi l-am îngrijit. Cu toate eforturile mele de a-i tăia vîrful, de a îi da o formă oarecare conformă cu unul din stilurile japoneze de bonsai, el a crescut tot cum a vrut el, adică în sus şi cu nişte frunze mari. Acum se prezintă sub forma unei tije de vreo 50 cm cu 5 frunze înspre vîrf. Are trei ani, uit să îl ud cu săptămînile şi se încăpăţînează să reziste într-un ghiveci din care a consumat tot pămîntul. Nu-l mai iubesc, dar nu pot nici să îl omor.
4. Am un aipod şafăl pe care l-am comandat de pe internet a doua zi după ce a fost anunţată ieşirea lui pe piaţă. Refuz totuşi să îl utilizez cu căştile lui albe, am nişte căşti filips de culoare neagră care se prind de urechi.
   
5. Cînd s-a deschis megonadsul din Iaşi, am rîvnit foarte mult să intru să mănînc acolo dar, cînd am văzut cum stătea lumea la coadă la intrare, am renunţat. Am revenit apoi regulat, cînd se banalizase deja şi de fiecare dată mîncam gratis, pentru că aveam o cunoştinţă care lucra acolo şi care refuza să mă lase să plătesc. Îmi plăcea foarte mult.

Nu somez pe nimeni, deja am făcut un efort deosebit şi mi-am încălcat principiul de a nu răspunde la provocări din astea decît în faţa Marii Adunări Naţionale.
Partea bună e că am reuşit să mai scriu una fără să am nimic de scris în mod special.

La televizor

Ieri, cam pe cînd blogotetraedrii regulaţi se excitau pînă la orgasm la auzul veştii că a ieşit o nouă ipoadă, un aparat care, zice-se, îţi dă impresia că ai cu tine totul pînă în punctul în care uiţi de tine, la televizor dădeau pentru a nu ştiu cîta oara filmul Le dîner des cons.

Deşi tot pentru a nu ştiu cîta oară am rîs cu lacrimi revăzîndu-l pe controlorul fiscal Cheval (Calul), nu m-am împiedicat să nu remarc unele aspecte întîlnite adesea în filmele franţuzeşti:
- personajele locuiesc în arondismentul 16
- apartamentele au mereu mai mult de 100mp
- pe fereastră se vede cu precădere Turnul Eiffel, dar în filmele cu buget mic merge şi Sacré Coeur. În filmul de aseară, primul nivel al turnului ocupa toată fereastra imensă a salonului în care se desfăşura acţiunea. În filmul de alaltaieri, cu Agnès Jaoui, personajul principal avea un apartament cu o terasă uriaşă cu vedere înspre turn.
- circulaţia automobilelor se desfăşoară fără nici un fel de dificultate de trafic
- loc de parcare se găseşte din prima chiar în faţa uşii imobilului din arondismentul 16
- cînd e de mers cu trenul, acesta este un TGV. Cîteva cadre vor arăta sugestiv cît de repede merge.
- ar mai fi de zis că dacă e de mers cu avionul, maşina care îi duce pe protagonişti la ORY sau CDG opreşte fix în faţa terminalului, ingnorînd că e cu desăvîrşire interzis, dar în filmul de aseară nu a luat nimeni avionul.

Pata şi Pievici

Moş Crăciun afirmă sus şi tare că a văzut pe cineva în metrou săptămîna trecută citind intens din Critica raţiunii pure şi cică era trecut de jumătatea cărămizii. Hm.

Cum să pari intelectual în 4 paşi

1. Te urci în metrou şi ocheşti un loc strategic. Alături e o doamnă care citeşte Amélie Nothomb, în faţa ta e un informatician care se joacă la pleisteişăn portăbăl şi în faţa doamnei e unul cu ochelari fini care se uită în gol cu ultimul număr din Le Monde diplomatique în mînă. Cînd dai să te aşezi, trebuie să atingi din greşeală genunchii tuturor şi eventual să îi calci pe bombeuri spunînd pardon şi zîmbind cu graţie.
2. Cu mişcări tacticoase, iar dacă vecinii nu sînt atenţi, ai grijă să le dai cîte un ghiont, îţi scoţi din geantă un volum din Război şi pace în ediţie de buzunar pe care l-ai primit de la un Moş Crăciun ranchiunos şi răzbunător. Ca să nu superi pe Moş, te simţi obligat să cari cu tine piatra cubică măcar două-trei săptămîni. Scoţi aşadar volumul şi îl pui pe genunchi privindu-l un moment mai lung.
3. Ridici privirea către ceilalţi, constaţi satisfăcut că informaticianul a pierdut trei vieţi din neatenţie în timp ce se uita la tine, doamna silabiseşte titlul cărţii tale privind cu coada ochiului iar domnul ridică dintr-o sprînceană. Toţi au o teamă difuză în priviri.
4. Teama se transformă în groază cînd le zîmbeşti discret, suspini oleacă, apoi deschizi volumul la pagina 632, iei o poză visătoare şi te faci că citeşti.

De cart

Pe la Châtelet s-a urcat un moş. Imediat a început să îşi caute o bară ca să se ţină. Cum gesturile lui păreau cumva disperate, m-am ridicat şi i-am oferit locul. Remarcaţi în treacăt buna-mi creştere desăvîrşită. "Eşti drăguţ", mă refuză el, "dar mă descurc în picioare". Zicînd acestea, se agăţă de bara de sus cu mînerul umbrelei roşii pe care o avea în mîna dreaptă. "Sigur?" îl intrebai. "Absolut sigur! Am fost marinar şi am picioare de marinar", zise moşul bălăngănindu-se puţin în chip de demonstraţie. Cum o bară verticală se eliberase între timp, se prinse cu mîna stîngă de ea iar cu dreapta coborî umbrela şi îi sprijini vîrful ascuţit de bombeul cizmei într-o atitudine de Francis Drake. În coborîre, umbrela îi lovi piciorul, care sună a lemn. Vîntul îi flutura pletele şi eşarfa roşie de la gît iar buzele îi erau arse şi crăpate. Steaua polară luci un moment în ochiul lui de sticlă.
Înainte de Saint Paul, agăţat de o bară la vreo cîţiva metri mai încolo, un asiatic începu să vomite în valuri printre picioarele celorlaţi. "Oh là là!", exclamă franţuzoaica elegantă aşezată lîngă mine.

Nu-i totul pierdut

Adineauri, cînd ieşeam din birou neştiind ce să fac, să îmi umplu sticla de apă de la cişmeaua de alături în care din cînd în cînd cineva scuipă horcăit sau să mă duc jos să îmi iau nişte aqua minerale naturale frizzante, am zărit pe biroul lui F., camerunezul, Les quatres vérités (Home truths) de David Lodge.

În sfîrşit cineva cu care se poate discuta şi altceva decît despre ultima versiune de ceva! Partea proasta e că, de la atîta entuziasm, i-am dezvăluit fără să vreau, dar nu mai puţin nedelicat, deznodămîntul de la cartea de pe biroul lui şi m-am simţit obligat să îi spun că îi aduc luni să citească exemplarul meu din Changement de décor (Changing places). O să-l presez în fiecare zi să văd pe unde e, nu cumva să nu mi-l dea îndărăt, că ţin prea mult la cărţile lui Lodge ca să-mi permit din astea cu ele.

Gata, mă duc să îmi iau Hamărul de la garaj.

Zvîrrrrrr

zvvvvÎÎÎÎÎÎÎÎÎRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRR!*
Pentru mine, nu există zgomot mai excitant pe pămînt decît acela făcut de nişte reactoare care huruie în timp ce avionul în care sînt aşezat virează la capătul pistei şi în timp ce, cu inima strînsă de panică, ascult litaniile personalului navigant:

P.N.C. aux portes
Désarmement des tobogans
Vérification de la porte oposée
P.N.C., préparez vous pour le décollage

Sentimentul de pericol inerent al situaţiei este indisociabil de extrema jubilaţie a momentului. Sînt legat de scaun, fără nici o posibilitate de a reveni înapoi, stewarţii au dispărut din vedere şi stau legaţi de strapontinele lor incomode, aşa că nu am de ales şi trebuie să mă încred în tehnologia modernă. Noroc că, graţie farmecului personal, mă învîrt adesea să am un loc în primele rînduri ale aparatului şi beneficiez astfel de un pahar de şampanie de îndată ce călătorii s-au aşezat pe locurile lor, pahar care are marea calitate de a se urca repede la cap, adăugînd astel multă dulceaţă sentimentului de panică. La naiba, să gustăm mai bine din momentul prezent:
zvvvvÎÎÎÎÎÎÎÎÎRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRR!
Acceleraţia mă lipeşte de scaun şi prin hublou iarba defilează în sens invers şi dispare rapid în timp ce aparatul se ridică în aer. Urechile încep să pocnească, nu mai aud nimic, văd cum oamenii din jur vorbesc precum peştii din acvariu. Avionul face un viraj şi vad jos o mare de lumini din care nu disting mare lucru. Deodată, totul devine clar, ovalul acela luminos e ca proiecţia axonometrică de la desen tehnic a unui cerc, numai că acela e bulevardul periferic şi linia aceea curbă care străbate cercul e Sena iar ştuţul acela mititel luminos dintr-o parte e turnul Eiffel.

Medamzemesio, nous vous informons que ce vol est non fumeurs ...

Încă un viraj, apoi se aude bing-bang-ul acela specific cînd stewardesa cea drăguţă de la capătul culoarului ridică receptorul şi, odată cu nişte trepidaţii pronunţate, afară se face beznă. În acelaşi moment, d'Artagnan moţăie în faţa ecranului calculatorului portabil din trenul ICE ce-l aduce din Gasconia lui natală, iar Milady simte un gol în stomac în timp ce avionul în care se află se înclină uşor înainte iar pilotul anunţă că tocmai a început procedura de aterizare. Tot în acelaşi moment, Porthos curăţă archebuza iar Athos tocmai constată dezamăgit că cel mai scump vin din magazinul în care se află costă doi euro.

Dar ce contează calitatea vinului cînd nu ne mai pasă pentru o clipă de cer sau pamînt, şi că ne-am hotărît să trăim clipa doar de dragul trăirii şi cînd berea e mai bună într-un pahar de şampanie?

----------------------
* În mod normal ar fi trebuit să scriu vrrrrrrrrrrrUUUUUUUUUUUUMMMMMMMMMMM! dar, pentru un minim de originalitate, încerc să imit cît pot de bine zgomotul de retevei aruncat în zare.

Ia toje portretist

Pe malurile Senei, în oraşul luminilor, de cînd s-a schimbat ora, se lasă seara mult mai devreme. Şi tocmai pentru că e oraşul luminilor, batomuşele, dar şi batoparizienele sau vedetdupontneufele trec cu reflectoarele aprinse îndreptate înspre maluri şi, în zgomot de motoare şi în fum de motorină arsă, se aud suav vocile înregistrate care repetă neobosit aceleaşi vorbe despre catedrala Notre Dame şi că Pont Neuf e cel mai vechi pod din Paris. Arcul de Triumf, chiar dacă nu e pe malul Senei, dar eu ştiu că am fost pe acolo în altă zi la aceeaşi oră, e luminat şi el, la fel ca toate podurile pe care de data asta le văd. Pe străzile de-a lungul cheiurilor poliţia tocmai a alungat sportsmenii pe role şi a dat drumul la maşini. Imediat s-a făcut un ambuteiaj, care aici se mai cheamă şi buşon, monstru. Dacă te uiţi din spate, vezi un şir lung de lumini roşii, iar dacă te uiţi din faţă, un şir lung de lumini albe. Gazele cu efect de seră urcă roşiatice spre văzduh. E ora 19 fix şi Turnul Eiffel şi-a început sclipirea regulamentară de zece minute în zare. La fel sclipesc şi blitzurile turiştilor care vor să imortalizeze momente de neuitat de pe poduri şi de pe maluri.

Şi tocmai pe la Pont Neuf, pe malul drept, mai sînt încă nişte schele de sfîrşit de şantier, dupa care podul nou va arăta ca nou. Şantierul e protejat de un gard de sîrmă de care unii au lipit afişe care n-au rezistat diverselor vitregii meteorologice şi s-au sfîşiat. Acum sînt nişte zdrenţe, dar arată interesant.
- Sînteţi portretist?
- ?!
- Se vede că nu sînteţi portretist.
- A, vă rog să mă scuzaţi, dar nu pe dumneavoastră vă fotografiam.
- A, păi din partea mea, puteţi să mă fotografiaţi.
- Domnu', dacă nu mă credeţi, veniţi să vă arăt că nu am nici o imagine cu dumneavoastră.
- Credeţi că n-aveţi dreptul să mă pozaţi? Eu locuiesc în Martinica, dar sînt parizian de origine şi în plus sînt şi jurist. Sîntem într-un loc public, deci aveţi dreptul.
- ...
- Din partea mea puteţi să mă trageţi în poză din faţă, din profil, din spate.
- Dar ...
- În plus, sînteţi în defensivă!
- Pardon, dar nu găsesc nimic deosebit de pozat la faţa dumneavoastră.

Alegere

- Ia spune drept, măi M., cu cine votezi tu la anu', cu Sarko sau cu Segolena?
- Cred că mentalităţile n-au evoluat atît de mult încît să ne permitem să avem o femeie preşedinte.

Nici despre cechin şi nici despre mersul tenurilor

Săptămîna trecută am văzut la televizor un film de şi cu Sergiu Nicolaescu. Acesta interpreta un director de şantier naval, membru de partid de peste 25 de ani. El decide să toarne în şantier o elice pentru mineralierul ce urma să fie lansat la apă în scurt timp, trecînd peste indicaţiile preţioase venite de la centru, dar consultînd totuşi Comitetul Oamenilor Muncii din întreprindere, utilizat pe post de oglindă a propriei conştiinţe, pe principiul că dacă te uiţi într-o oglindă şi nu ţi-e ruşine de ceea ce vezi, înseamnă că e bine. În film am putut vedea o secvenţă de-a dreptul porno, în care un personaj-femeie, simbol al tineretului decadent dar recuperabil, absolventă de filosofie, îşi afişează cu nesimţire cracii pînă în gît în prim plan.

M-am uitat pînă la capăt şi am vibrat revoluţionar alături de eroii muncii socialiste pînă în momentul în care elicea din oţel românesc a mineralierului a început să frămînte apa mării. Apoi, cuprins de nostalgie, m-am retras în sufragerie într-o sesiune de căutat comori în biblioteca Mirona.

După cum ştiţi, iar dacă nu ştiţi, mai puneţi şi dumneavoastră mîna pe o carte, biblioteca Mirona e emblematică pentru amenajările interioare româneşti prerevoluţionare, alături de bibliotecile Ramona şi Daria. Sînt nişte biblioteci făcute din PAL furniruit care imită lemnul masiv şi care ocupă obligatoriu peretele lung din sufrageria apartamentului cu patru camere proprietate personală. Uşile bibliotecii sînt frumos ornamentate cu cadre din şipcă profilată, cu ornamente florale baroce pe la colţuri. Uşile sînt prevăzute cu broaşte în care se introduc chei turnate cu coada împodobită cu floricele asortate cu ornamentele din lemn. De chei se pot agăţa motocei croşetaţi sau din catifea.

Biblioteca se compune din patru corpuri, toate pe trei nivele - trei dulăpioare suprapuse -, dupa cum urmeaza:
- Un corp cu uşile pline. Daca deschidem uşile de jos, găsim aranjată frumos lenjerie de pat mirosind a naftalină. În partea din mijloc vom găsi colecţia completă cu cărţi albe şi desenele originale de Jules Verne, multe cărţi din biblioteca şcolarului, două rafturi numai cu BPT (Winnetou şi Old Surehand obligé), romanul secolului XX, Galsworthy complet, Pirati si Corsari, almanahul Scînteia '86 şi Perpetuum comic '89. Din almanahul Scînteia unele fotografii au fost tăiate pentru caietul de lecturi şi decupaje de la geografie care, din păcate, este de negăsit. În Perpetuum comic pot fi citite epigrame moralizatoare de înfierare a comportamentelor antisociale a celor certaţi cu legea. Sus se găsesc împăturite şi tot cu naftalină carpetele cu păuni şi cu răpirea din serai.
- Un corp cu sertare în partea de jos, unde găsim hîrtie de împachetat, lumînări, fotografii din anii '60. Partea din mijloc se deschide pe verticală, sub formă de bar. Înăuntru găsim o sticlă de Cinzano chiar cu cinzano şi una de Red Label, dar în care se află vişinată, un cartuş de Kent neînceput şi o pungă de cafea sub vid. Alături se află aranjate frumos ceşti de cafea "din arcopal" şi o cutie de tacîmuri din inox. Deasupra barului se află cîteva rafturi la vedere de pe care ne privesc balerina, cei doi beţivi, căluţul cabrat şi zeiţa Fortuna cu cornul abundenţei, alături de nişte casete "din lemn de trandafir" umplute cu podoabe. Există şi o felicitare de la 8 martie trecut. Deasupra, într-un corp cu uşi sînt depozitate bibelourile care n-au mai încăput la vedere.
- Al treilea corp, în a cărui parte de jos se găsesc cărţi de colorat şi cu poveşti, discuri cu Mihai Pocorschi şi Compact, almanahul copiilor '86, '87 şi '88, un calculator HC91 cu monitor monocrom din perioada de după revoluţie, casetofonul rusesc şi casetele aferente cu jocuri şi utilitare (Zotyocopy şi Copy 86/M sînt singurele care îmi vin în minte). Partea din mijloc are vitrină, prin care se zăresc pahare de cristal pentru musafiri şi nişte vaze. Sus este depozitată o impresionantă colecţie de Cutezătorii, Ştiinţă şi tehnică, Modelism, dar şi PC Report, chiar dacă e cam anacronic. Într-un almanah Cutezătorii aflat pe acelaşi raft poate fi citită o bandă desenată cu Pif.
- În ultimul corp, în partea de jos, există o sumedenie de caiete umplute unele cu comentarii la română, Dan căpitan de plai, Mioriţa, La Vulturi, altele cu icşi şi igreci, graficul funcţiei de gradul al doilea, triunghiuri şi pătrate, altele cu probleme din Hristev cu scripeţi şi planuri înclinate. Dacă urcăm mai sus găsim cărţi prăfuite cu organe de masini, rezistenţa materialelor, meşterul casei, dicţionar tehnic, dar şi analiză matematică (obligatoriu culegerea de Niculescu din colectia Lyceum), algebră, trigonometrie, un atlas anatomic şi cartea de Foxpro 2.6. Sus, vestigiul cel mai important este constituit de cele patru clasoare de timbre, unul avînd lipit pe el abţibildul cu Prestfoss care putea fi găsit de asemenea pe ghidoanele bicicletelor Pegas ale prietenilor din bloc.

Cînd am ajuns acolo, m-am simţit obosit şi m-am uitat pe geam afară, unde încă era toamna.