în traducere liberală
Din casa lui, un cerb (de fapt e un cerb mare sau un cerboi)
privea pe fereastră
un iepure venit de departe
ce-i bătea la poartă:
- Cerbu', cerbu', deschide-mi
sau vînătorul mă va ucide.
- Iepure, iepure, intră şi vino
să îmi strîngi mîna.
şi
Un şoarece verde
Care fugea prin iarbă
Îl prind de coadă
Şi îl arăt acestor domni.
Aceştia îmi spun:
Bagă-l în ulei,
Bagă-l în apă,
O să fie un melc
Cald.
Eu îl bag intr-un sertar
El îmi zice: E prea întuneric
Eu îl bag în pălărie
El îmi zice: E prea cald
Eu îl bag în chiloţi
El îmi face trei căcăţei
26 aprilie 2007
18 aprilie 2007
Holiud iz geast ă drim, uen iur sevăntiiin
Vai prieteni, nici nu ştiţi ce sentimente mă încearcă în acest moment cînd, cu burta plină şi după un espresso pregătit de însuşi Mario (probabil că îi zice Aziz, dar să îl credem totuşi pe cuvînt, oricum se pricepe la espresso), bucătarul de la pizzeria din colţ, rememorez plăcutele clipe petrecute la prînz.
Întru uitarea moravurilor franţuzeşti reprobabile, îmi înecam amarul într-un pahar de Chianti prost cînd, simţindu-mă înghiontit de un coleg din categoria celor care întîrzie oriunde, mi-am dat seama că la masa alăturată era ea, însăşi tovarăşa de viaţă a lui Dali, blonda cu voce groasă de mare succes cîndva la televiziunile berlusconeşti din Italia, divina Amanda (zisă şi Lear), deşi cam ofilită.
Mă uitam la ea cum înghiţea din pastele din farfurie, din cînd în cînd se murdărea cu sos alb pe barbă şi se ştergea cu şerveţelul. Îmi aminteam de zilele de după revoluţie, cînd am descoperit laolaltă cu restul poporului plăcerea uitatului la televizor şi cînd ne dădeau la kilogram emisiuni de pe CFI, între care una cu respectiva amandă. Era tocmai momentul în care am învăţat un cuvînt nou: hermafrodit.
Şi totuşi Mario a fost de treabă şi n-a mărit preţurile.
Întru uitarea moravurilor franţuzeşti reprobabile, îmi înecam amarul într-un pahar de Chianti prost cînd, simţindu-mă înghiontit de un coleg din categoria celor care întîrzie oriunde, mi-am dat seama că la masa alăturată era ea, însăşi tovarăşa de viaţă a lui Dali, blonda cu voce groasă de mare succes cîndva la televiziunile berlusconeşti din Italia, divina Amanda (zisă şi Lear), deşi cam ofilită.
Mă uitam la ea cum înghiţea din pastele din farfurie, din cînd în cînd se murdărea cu sos alb pe barbă şi se ştergea cu şerveţelul. Îmi aminteam de zilele de după revoluţie, cînd am descoperit laolaltă cu restul poporului plăcerea uitatului la televizor şi cînd ne dădeau la kilogram emisiuni de pe CFI, între care una cu respectiva amandă. Era tocmai momentul în care am învăţat un cuvînt nou: hermafrodit.
Şi totuşi Mario a fost de treabă şi n-a mărit preţurile.
Deviere cu obidă de la calea cea dreaptă
E bine ca duşmanii să ştie că, fiind şeic în Bagdad, am un punct foarte slab: admir cu toată fiinţa mea lipsa de punctualitate.
Unul dintre clienţi a angajat nişte băieţi teutoni de gaşcă, plătiţi cam cu mia de euro pe zi, să vină ca să ne descoase pe îndelete şi să producă un raport din care clientul să deducă pe ce dă banul. Cum ar veni, teutonéii ăştia sînt plătiţi să ne găsească nouă punctele slabe care, la o judecată rece, sînt duium, oho, şi cam toată lumea din conducerea de partid şi de stat e conştientă. Cum problemele sînt cunoscute, n-ar fi normal măcar din politeţe pentru oaspeţi, dacă nu cumva din interes, ca aceştia să petreacă un sejur la Parij cît mai agreabil, presărat cu cît mai puţine evenimente neplăcute? Nu, nu e normal deloc, nesimţiţii dracu' de nemţi, că-şi încep ziua la nouă dimineaţa, neavînd timp de pierdut, cînd un francez cu scaun la cap nici măcar nu şi-a băut cafeaua. Lasă-i în mama lor să aştepte măcar pînă la ora nouă jumate cîntînd la drîmbă cu valizele după ei pe culoar în faţa sălii de şedinţe a cărei cheie a dispărut nu se ştie unde de pe la 5h30 aseară dar care apare în mod subit pe la zece fără un sfert azi, tot nu se ştie de unde. Dă-l naibii de contract - zăci milioani di ioro tăticu', de lucru pentru următorii patru ani! - ce dacă ăştia or să scrie enervaţi numai porcării în raportul de audit? Mare rahat! Şi cînd căcănarii de nemţi care nici măcar nu şi-au dat enteresul să înveţe franţuzeasca, cer să vorbească cu băzarul de date, ăla apare cu o oră întîrziere vorbind la telefon, nu murmură nici măcar o urmă de scuză şi le răspunde în franceză fără nici o legătură cu întrebările puse în engleză.
În fine, să revenim la punctul slab, întotdeauna m-au dat pe spate de profii care veneau cu patruj' de minute întîrziere la curs, nu îţi dădeau pauză şi te ţineau pînă îţi ghiorăiau maţele de foame în amfiteatru ca să îşi termine ei cursul. Am apreciat şi apreciez mereu pe doctorii ăia care te ţin jumate de oră pe culoar pînă să te primească, tu fiind primul pacient. Mi-au plăcut mult de tot funcţionarii de la serviciul pentru străini, a căror plăcere deosebită părea a fi să lase lumea să geamă de plăcerea aşteptatului în timp ce îşi sorbeau liniştiţi cafeaua după ghişeu. Şi mi-a plăcut mult de tot de boul care m-a făcut să-l aştept săptămîna trecută 25 de minute în sala de aşteptare a firmei de tradiţie anglo-saxonă - după cum mi s-a lăudat după aceea - unde aveam randevu. Dar măcar a venit, nu ca ăla cu care trebuia să mă întîlnesc la 9 fix azi dimineaţă care la 9h30 nici nu era de găsit pe nici unul dintre cele 5 celulare şi căruia i-am adresat în sinea mea cuvinte pline de dragoste şi dor, de unde şi aceste rînduri. În încheiere, doresc să spun că, după ce am plecat de acolo cu un calm aparent, am ajuns la birou cam cu întîrziere.
Tuturor acelora pe care i-am citat mai sus şi celor pe care nu i-am citat le aduc un sincer omagiu. Atît am avut de spus, eu vă rog să mă scuzaţi că v-am întrerupt de la treburile zilnice cu chestiuni din astea în plus prezentate deformat şi de care ştiu eu că de fapt nu vă pasă.
Unul dintre clienţi a angajat nişte băieţi teutoni de gaşcă, plătiţi cam cu mia de euro pe zi, să vină ca să ne descoase pe îndelete şi să producă un raport din care clientul să deducă pe ce dă banul. Cum ar veni, teutonéii ăştia sînt plătiţi să ne găsească nouă punctele slabe care, la o judecată rece, sînt duium, oho, şi cam toată lumea din conducerea de partid şi de stat e conştientă. Cum problemele sînt cunoscute, n-ar fi normal măcar din politeţe pentru oaspeţi, dacă nu cumva din interes, ca aceştia să petreacă un sejur la Parij cît mai agreabil, presărat cu cît mai puţine evenimente neplăcute? Nu, nu e normal deloc, nesimţiţii dracu' de nemţi, că-şi încep ziua la nouă dimineaţa, neavînd timp de pierdut, cînd un francez cu scaun la cap nici măcar nu şi-a băut cafeaua. Lasă-i în mama lor să aştepte măcar pînă la ora nouă jumate cîntînd la drîmbă cu valizele după ei pe culoar în faţa sălii de şedinţe a cărei cheie a dispărut nu se ştie unde de pe la 5h30 aseară dar care apare în mod subit pe la zece fără un sfert azi, tot nu se ştie de unde. Dă-l naibii de contract - zăci milioani di ioro tăticu', de lucru pentru următorii patru ani! - ce dacă ăştia or să scrie enervaţi numai porcării în raportul de audit? Mare rahat! Şi cînd căcănarii de nemţi care nici măcar nu şi-au dat enteresul să înveţe franţuzeasca, cer să vorbească cu băzarul de date, ăla apare cu o oră întîrziere vorbind la telefon, nu murmură nici măcar o urmă de scuză şi le răspunde în franceză fără nici o legătură cu întrebările puse în engleză.
În fine, să revenim la punctul slab, întotdeauna m-au dat pe spate de profii care veneau cu patruj' de minute întîrziere la curs, nu îţi dădeau pauză şi te ţineau pînă îţi ghiorăiau maţele de foame în amfiteatru ca să îşi termine ei cursul. Am apreciat şi apreciez mereu pe doctorii ăia care te ţin jumate de oră pe culoar pînă să te primească, tu fiind primul pacient. Mi-au plăcut mult de tot funcţionarii de la serviciul pentru străini, a căror plăcere deosebită părea a fi să lase lumea să geamă de plăcerea aşteptatului în timp ce îşi sorbeau liniştiţi cafeaua după ghişeu. Şi mi-a plăcut mult de tot de boul care m-a făcut să-l aştept săptămîna trecută 25 de minute în sala de aşteptare a firmei de tradiţie anglo-saxonă - după cum mi s-a lăudat după aceea - unde aveam randevu. Dar măcar a venit, nu ca ăla cu care trebuia să mă întîlnesc la 9 fix azi dimineaţă care la 9h30 nici nu era de găsit pe nici unul dintre cele 5 celulare şi căruia i-am adresat în sinea mea cuvinte pline de dragoste şi dor, de unde şi aceste rînduri. În încheiere, doresc să spun că, după ce am plecat de acolo cu un calm aparent, am ajuns la birou cam cu întîrziere.
Tuturor acelora pe care i-am citat mai sus şi celor pe care nu i-am citat le aduc un sincer omagiu. Atît am avut de spus, eu vă rog să mă scuzaţi că v-am întrerupt de la treburile zilnice cu chestiuni din astea în plus prezentate deformat şi de care ştiu eu că de fapt nu vă pasă.
11 aprilie 2007
Patriei să-i dăm onorul
N-am mai zis nimic în ultima vreme, dar nici nimeni nu şi-a manifestat nerăbdarea. Aş fi putut să povestesc cum nu am simţit nici un sentiment deosebit trecînd prin tunelul de pe sub Canalul Mînecii, dar că am încercat sentimente destul de puternice cînd am văzut că un bilet de metrou costă 4 lire, făcîndu-mă să întreb retoric:
- Da' ce preţuri practicaţi dvs aici?
Aş mai fi putut să povestesc o întîmplare cu trei dulăi printre prezervative folosite în Bois de Boulogne.
Recunosc însă că funcţia de comandant de detaşament pe care o asum cu demnitate şi patriotism îmi ocupă timpul mai mult decît am prevăzut. Bunăoară am cam lipsit zilele acestea, fiind implicat în diverse acţiuni pioniereşti, cum ar fi culegerea de codiţa şoricelului şi colectarea de maculatură, sticle, borcane şi fier vechi. Nu mică mi-a fost plăcerea cînd în contribuţia lui Gingko am zărit un ambalaj de ciocolată "cu albina" şi o cutie verde de jeleuri mentolate de la farmacie.
Atît, acum mă duc la un foc de tabără.
Tot înainte!
- Da' ce preţuri practicaţi dvs aici?
Aş mai fi putut să povestesc o întîmplare cu trei dulăi printre prezervative folosite în Bois de Boulogne.
Recunosc însă că funcţia de comandant de detaşament pe care o asum cu demnitate şi patriotism îmi ocupă timpul mai mult decît am prevăzut. Bunăoară am cam lipsit zilele acestea, fiind implicat în diverse acţiuni pioniereşti, cum ar fi culegerea de codiţa şoricelului şi colectarea de maculatură, sticle, borcane şi fier vechi. Nu mică mi-a fost plăcerea cînd în contribuţia lui Gingko am zărit un ambalaj de ciocolată "cu albina" şi o cutie verde de jeleuri mentolate de la farmacie.
Atît, acum mă duc la un foc de tabără.
Tot înainte!
23 martie 2007
Zălog de legămînt
Am descoperit azi cu mîndrie patriotică şi avînt revoluţionar că nu sînt singurul fost pionier din echipă. Uwe, neamţul berlinez de est şi Gingko, chinezul, mi-au mărturisit cu tremur în glas şi nostalgie că şi ei au purtat odinioară cravata roşie fluturînd în vînt sub stindardul Partidului, fluturînd şi el, la reuniunile patriotico-revoluţionare în careu din glorioasele timpuri trecute. Cum toţi ducem nestinsă în inimile noastre flacăra revoluţiei proletariatului şi avînd în vedere originile noastre sănătoase, am hotărît pe loc să constituim bazele organizaţiei de pionieri pe întreprindere. M-am autopropus şi am acceptat imediat funcţia de comandant de detaşament, un vechi vis pe care nu credeam să îl mai văd împlinit vreodată. Eu aş fi fost şi pentru o organizaţie de şoimi ai patriei, însă cei doi nu dădeau semne că ar fi la curent cu această noţiune.
Tot înainte!
Tot înainte!
15 martie 2007
Dor de şefă
Ora prînzului într-un parc à l'anglaise dintr-un cartier de bogaţi. Ţepele gardului care înconjoară parcul strălucesc aurite în soare. Pe marginea aleilor e lume multă aşezată pe bănci. În faţă e o cucoană care s-a descălţat de sandale, pardesiul e aruncat neglijent alături pe bancă, cămaşa îi este descheiată adînc iar fusta suflecată binişor deasupra genunchilor dezveleşte nişte picioare uşor ofilite, dar subţiri. Se prăjeşte la soare într-o poziţie relaxată, rezemată de spătarul băncii. Un el şi o ea s-au aşezat pe iarbă şi se sărută intens. Un paznic aşteaptă o pauză şi apoi foloseşte fluierul din dotare ca să le arate un loc unde călcatul pe iarbă e autorizat. La stînga sînt doi asiatici care manîncă preocupaţi fiecare din gamela lui. La dreapta e un domn care muşcă dintr-un sandwich, aplecat ca să nu îi cadă firimituri peste pantalonii de costum. În colţurile buzelor are urme de maioneză: sandwich crudités poulet. Alături de el, pe bancă, se află punga cu cutia de cocacola şi flanul din desert din meniul la 7 euro 20 de la bulangiul de alături. Cum stă el aşezat, pantalonii costumului s-au ridicat arătînd lumii ieşind din nişte pantofi cu vîrf ascuţit ciorapii cu lungime regulamentară ce nu lasă să se vadă nici un fir de păr. Cravata îi provoacă suferinţe atroce la înghiţit, dar el rezistă cu stoicism, potrivind-o din cînd în cînd cu un gest energic. Din dreapta vin pe alee trei bone albe împingînd fiecare cîte un landou, toate marca Quinny. Din stînga apare o tipă cu o scurtă de blană, cu pantofi cu toc, ochelari de soare şanel şi doi mopşi în lesă, fiecare trăgînd fără prea mare succes în altă direcţie. La un moment dat, unul dintre cîini se opreşte şi face un caca scurt. Tipa îşi suflecă blana mînecii, scoate un şervetel din poşeta LV de pe umar, se apleacă încercînd sa îşi tină echilibrul cît mai bine, ceea ce face ca diamantul de la îmbinarea de la spate a stringului să scînteieze de cîteva ori, culege dejecţia, se ridicã şi o aruncă în cel mai apropiat coş de gunoi.
Ceva mai încolo, pe alee, nişte copii ieşiţi cu şcoala trec încolonaţi.
Ceva mai încolo, pe alee, nişte copii ieşiţi cu şcoala trec încolonaţi.
05 martie 2007
Ca o soacră
Un el şi o ea se plimbau pe aleile prăfuite à la française din Tuileries. Amîndoi aveau haine de piele identice. Ea purta pantofi cu toc şi pantaloni din aceia, stil trunchi de con cu baza mare în sus. Părul îi era făcut permanent, avea o culoare roşiatică şi era tuns cu breton şi lung la spate. Purta o geantă diplomat pe care o bălăngănea mergînd agale admirînd frumuseţile turistice ale capitalei franceze.
El ţinea la ureche într-o mînă grasă, cu degetul mic ridicat, un telefon ultimul răcnet în materie. Şi răcnea:
- Alo, Ionele! Da bă, sîntem în parc. Da bă, în parc, ce, vrei să-ţi desenez? Păi mergem înspre ăsta, cum îi zice, înspre obelisc, mînca-ţi-aş.
El ţinea la ureche într-o mînă grasă, cu degetul mic ridicat, un telefon ultimul răcnet în materie. Şi răcnea:
- Alo, Ionele! Da bă, sîntem în parc. Da bă, în parc, ce, vrei să-ţi desenez? Păi mergem înspre ăsta, cum îi zice, înspre obelisc, mînca-ţi-aş.
28 februarie 2007
Fără sens
Acum un an vremea era cam mohorîtă, înnorat, puţin vînt, din cînd în cînd se mai vedea cîte un petec de cer. Spre seară a ieşit soarele puţin, înainte să apună. Pe la miezul nopţii a început să ningă cu nişte fulgi mari. Pe la vreo unu am ieşit şi am dat zăpada jos de pe Hamăr căruia îi găsisem un loc de parcare chiar în faţă, pe malul Senei. Mi-a luat cam un sfert de oră, după care m-am urcat la volan. În spatele meu venea o maşină cu farurile stinse. La primul semafor m-am întors şi i-am făcut semn, le-a aprins imediat şi mi-a făcut cu mîna în semn de mulţumire. Am luat-o pe strada din stînga şi am dat drumul la radio. Tocmai cînta melodia de la Pantera roz.
26 februarie 2007
Fragmente lirice
Vreau să zic din capul locului că, alături de faxuri, mecanismele de tras apa ale toaletelor sînt printre cele mai mari cutre din cîte au existat, există şi vor exista vreodată. Faxurile nu se numără printre prietenii mei de multă vreme, am dezvoltat o aversiune crescîndă, la fiecare folosire mi se întîmplă ceva nou şi neprevăzut, încît am început să cred că există o conspiraţie a acestor maşini împotriva mea. Dar acum, am un nou prieten: rezervorul toaletei, sau mai precis mecanismul subtil care îl guvernează.
Pînă acum ne-am înţeles totuşi bine, cînd era nevoie, apăsam pe butonul aflat deasupra rezervorului şi, cu un zgomot asurzitor, dar nu mai puţin liniştitor, energia potenţială a apei eliberate brusc se transforma parţial în energie cinetică, restul pierzîndu-se în frecare. Oricum, energia cinetică rămasă era în general suficientă pentru ce era de făcut.
Precizăm cititorilor nespecialişti că un sistem automat este un sistem care execută anumite operaţii fără intervenţia explicită a operatorului uman. Adică n-o să stau eu lîngă toaletă, după ce am tras apa, să deschid un robinet, să aştept să se umple rezervorul şi să-l închid tot eu. Pentru asta există plutitorul. Aşa cum ştim de la cursul de Introducere în automatică din anul II, funcţionarea unui sistem automat se bazează pe reacţia inversă, adică pe măsurarea diferenţei dintre mărimea semnalului de la ieşirea sistemului cu o valoare prescrisă, altfel spus, între ce te aştepţi să iasă din sistem şi ce îţi iese cu adevărat şi, în cazul unei abateri flagrante dintre cele două mărimi, modificarea semnalului de la intrare pentru corectarea abaterii. Simplu, nu? Adică atunci cînd apa a coborît brusc în rezervor, sistemul plutitorului a detectat că diferenţa între înălţimea reală şi cea aşteptată a apei este înfiorător de mare şi a luat decizia să deschidă un robinet. Cînd nivelul apei redevine cel aşteptat, plutitorul închide robinetul. Este foarte simplu.
Toate acestea au funcţionat conform teoriei pînă cînd, într-o bună zi, sistemul automat al plutitorului a început prin a refuza să închidă robinetul la cele mai nepotrivite ore din noapte. Apa în surplus se revarsă continuu prin sistemul de prea-plin al rezervorului, rezultatul fiind un zgomot permanent de susur de izvor. Am înţeles astfel că Eminescu ori minţea cînd ne spunea că se culca ades lîngă izvor ori era un maniac depresiv, reuşind într-adevăr să o facă.
Lipsa de somn înseamnă stare de veghe, ceea ce predispune la reflecţie, de unde următoarele două întrebări chinuitoare:
1. Care este forţa misterioasă care impune robinetului să se deschidă la miez de noapte?
2. Care este forţa misterioasă care impune plutitorului să nu închidă robinetul atunci cînd nivelul necesar al apei a fost atins?
Deşi aflarea celor două răspunsuri trece obligatoriu prin desfacerea capacului rezervorului şi observarea comportamentului componentelor ce alcătuiesc ansamblul, o teamă difuză de necunoscut s-a insinuat în subconştient, teamă care luată laolaltă cu spiritul practic de-a dreptul proverbial de care am dat dovadă pînă acum, m-a făcut să împing pînă în ultimul moment actul decisiv. M-am consolat aşadar cu o soluţie de avarie, adică transformarea sistemului automat intr-unul neautomat, prin deschiderea, respectiv închiderea manuală a unui robinet exterior rezervorului la vreme de nevoie. Astfel, momentul în care un invitat de vază, neiniţiat în tainele toaletei, s-a trezit închis înăuntru fără altă posibilitate de salvare decît să-i şoptesc printre sughiţuri de rîs din spatele uşii să deschidă singur robinetul atunci cînd l-am auzit încercînd spasmodic să apese fără rezultat pe buton a constituit punctul în care a început pregătirea psihică în vederea desfacerii cutiei negre de culoare albă ce adăposteşte SISTEMUL.
Aşa că, după o vreme, inevitabilul s-a produs şi iată că am avut revelaţia plăcerii observaţiei ştiinţifice îndelungate. Pot să afirm acum, cînd m-am retras la lumina opaiţului ca să îmi notez observaţiile după multe ore petrecute în baie, că atunci cînd voi găsi răspunsul la cele două întrebări chinuitoare - cutra de mecanism se încăpăţînează să funcţioneze ca lumea cu mine de faţă, numai că mi-am găsit o tenacitate latentă în mine -, voi fi un fin cunoscător al celor mai subtile nuanţe ale funcţionării rezervorului toaletei. Ce e sigur pînă acum e că susurul apei care umple încetişor rezervorul, maelstromul stîrnit de vidarea lui intempestivă şi histerezisul imperceptibil al plutitorului se împletesc toate ca într-o poezie plină de sentimente înalte susţinute de ritm, rimă şi măsură.
Pînă acum ne-am înţeles totuşi bine, cînd era nevoie, apăsam pe butonul aflat deasupra rezervorului şi, cu un zgomot asurzitor, dar nu mai puţin liniştitor, energia potenţială a apei eliberate brusc se transforma parţial în energie cinetică, restul pierzîndu-se în frecare. Oricum, energia cinetică rămasă era în general suficientă pentru ce era de făcut.
Precizăm cititorilor nespecialişti că un sistem automat este un sistem care execută anumite operaţii fără intervenţia explicită a operatorului uman. Adică n-o să stau eu lîngă toaletă, după ce am tras apa, să deschid un robinet, să aştept să se umple rezervorul şi să-l închid tot eu. Pentru asta există plutitorul. Aşa cum ştim de la cursul de Introducere în automatică din anul II, funcţionarea unui sistem automat se bazează pe reacţia inversă, adică pe măsurarea diferenţei dintre mărimea semnalului de la ieşirea sistemului cu o valoare prescrisă, altfel spus, între ce te aştepţi să iasă din sistem şi ce îţi iese cu adevărat şi, în cazul unei abateri flagrante dintre cele două mărimi, modificarea semnalului de la intrare pentru corectarea abaterii. Simplu, nu? Adică atunci cînd apa a coborît brusc în rezervor, sistemul plutitorului a detectat că diferenţa între înălţimea reală şi cea aşteptată a apei este înfiorător de mare şi a luat decizia să deschidă un robinet. Cînd nivelul apei redevine cel aşteptat, plutitorul închide robinetul. Este foarte simplu.
Toate acestea au funcţionat conform teoriei pînă cînd, într-o bună zi, sistemul automat al plutitorului a început prin a refuza să închidă robinetul la cele mai nepotrivite ore din noapte. Apa în surplus se revarsă continuu prin sistemul de prea-plin al rezervorului, rezultatul fiind un zgomot permanent de susur de izvor. Am înţeles astfel că Eminescu ori minţea cînd ne spunea că se culca ades lîngă izvor ori era un maniac depresiv, reuşind într-adevăr să o facă.
Lipsa de somn înseamnă stare de veghe, ceea ce predispune la reflecţie, de unde următoarele două întrebări chinuitoare:
1. Care este forţa misterioasă care impune robinetului să se deschidă la miez de noapte?
2. Care este forţa misterioasă care impune plutitorului să nu închidă robinetul atunci cînd nivelul necesar al apei a fost atins?
Deşi aflarea celor două răspunsuri trece obligatoriu prin desfacerea capacului rezervorului şi observarea comportamentului componentelor ce alcătuiesc ansamblul, o teamă difuză de necunoscut s-a insinuat în subconştient, teamă care luată laolaltă cu spiritul practic de-a dreptul proverbial de care am dat dovadă pînă acum, m-a făcut să împing pînă în ultimul moment actul decisiv. M-am consolat aşadar cu o soluţie de avarie, adică transformarea sistemului automat intr-unul neautomat, prin deschiderea, respectiv închiderea manuală a unui robinet exterior rezervorului la vreme de nevoie. Astfel, momentul în care un invitat de vază, neiniţiat în tainele toaletei, s-a trezit închis înăuntru fără altă posibilitate de salvare decît să-i şoptesc printre sughiţuri de rîs din spatele uşii să deschidă singur robinetul atunci cînd l-am auzit încercînd spasmodic să apese fără rezultat pe buton a constituit punctul în care a început pregătirea psihică în vederea desfacerii cutiei negre de culoare albă ce adăposteşte SISTEMUL.
Aşa că, după o vreme, inevitabilul s-a produs şi iată că am avut revelaţia plăcerii observaţiei ştiinţifice îndelungate. Pot să afirm acum, cînd m-am retras la lumina opaiţului ca să îmi notez observaţiile după multe ore petrecute în baie, că atunci cînd voi găsi răspunsul la cele două întrebări chinuitoare - cutra de mecanism se încăpăţînează să funcţioneze ca lumea cu mine de faţă, numai că mi-am găsit o tenacitate latentă în mine -, voi fi un fin cunoscător al celor mai subtile nuanţe ale funcţionării rezervorului toaletei. Ce e sigur pînă acum e că susurul apei care umple încetişor rezervorul, maelstromul stîrnit de vidarea lui intempestivă şi histerezisul imperceptibil al plutitorului se împletesc toate ca într-o poezie plină de sentimente înalte susţinute de ritm, rimă şi măsură.
21 februarie 2007
Stări vesele de februarie
Iată-ne aşadar aproape de sfîrşitul lunii februarie şi, din cauză că e lună scurtă, a fost şi mult mai săracă în însemnări în acest mirific loc de dat cu capul.
N-am nimic particular să povestesc astăzi, atîta doar ca în curînd voi avea plăcerea nespusă de a nu o mai vedea intrînd în birou pe şefă la jumătate de oră după mine. Nici inginerul de sunet nu mă va mai deranja cu maiastrele lui triluri pe care le emite periodic din colţul lui de birou.
Totuşi, se constată apariţia unei stări psihice destul de interesante, izvorîtă din conjugarea următoarelor cauze:
1. au mai trecut trei ani iar ochelarii s-au îmbogăţit cu încă nişte dioptrii şi am devenit mai acru şi mai anti ca oricînd.
2. ca întotdeauna la sfîrşit de etapă, ştiu ce pierd, dar nu ştiu ce cîştig, etc.
3. mi s-a stricat toaleta acasă
Că veni vorba de toaletă, s-a produs ieri un eveniment ce merită transcris pentru eternitate aici, şi anume că un şef mare a trimis un mail la toţi locuitorii Terrei, în care îşi exprima în termeni politicoşi dorinţa ca oamenii să folosească imprimanta în culori de la capătul culoarului cu mai mult discernămînt decît pînă în prezent. Imediat după recepţionarea mesajului, privirile tutoror s-au îndreptat instinctiv asupra biroului inginerului de sunet. Pe acel birou se află chiar şi în momentul de faţă cîteva numere din ziarul gratuit 20 minutes pe care numitul inginer obişnuieşte să şi le imprime la sus-numita tiparniţă atunci cînd ne comunică la toţi cu un aer serios că se pregăteşte să facă o pauză tehnică şi că nu are ce citi în sfertul de oră petrecut în încăperea strîmtă, întrucît niciunul dintre noi nu s-a gîndit să vină la birou cu un ziar. Degeaba ne chinuim de fiecare dată să îl convingem că hîrtia reciclată de la imprimanta alb-negru din birou e cu mult mai potrivită, fiind mult mai poroasă decît hîrtia de calitate de la imprimanta în culori. Nu vrea să înţeleagă şi pace.
Săracele cerneluri colorate! Ce-au greşit ele oare ca să ajungă trista soartă de a povesti din faptele candidaţilor la preşedinţia Franţei, sau despre noile ipoade apărute pe piaţă?
Săracii copaci care, căzuţi sub drujba tăietorului de lemne au fost transportaţi la fabrica de celuloză şi hîrtie ca să se transforme în suportul imaculat de pe care inginerul de sunet avea să afle în condiţii grafice deosebite că Bayerou a crescut recent în sondaje! Ce frumos împodobeau acei copaci odinioară coastele munţilor falnici, pînă la limita păşunilor alpine! Ah, păşunile alpine pe care hălăduiam în tinereţe şi unde mă temeam de cîinii ciobăneşti!
Într-o păşune din asta alpină mi-am instalat eu cortul acum mulţi ani în urmă pe teritoriul patriei noastre acum făcînd parte din marea familie politică europeană. Cum se lăsa seara şi luasem cina, m-am dus să mă plimb puţin prin împrejurimi, cu scopul de a admira măreţiile naturii, avînd totodată grijă să nu mă apropii de stîna pe care o vedeam ceva mai departe. Şi iată că, deodată, de după o stîncă apăru o arătare ca din poveşti, ai fi zis că era Ileana Cosînzeana. Cosiţele ei aurii fîlfîiau mătăsos în briza de munte iar trăsăturile ei delicate nu arătau nici urmă de crispare. Ochii ei mari mă priveau galeş de după piatra lîngă care se afla.
- Ocupat! îmi zise făptura.
- A, pardon, îi răspunsei şi îmi continuai plimbarea, uitîndu-mă în înaltul cerului unde un vultur semeţ descria nişte rotocoale, căutînd probabil o eventuală pradă.
Încă ceva, m-au prins ăştia de la Blogger la înghesuială şi m-au constrîns să migrez şi eu spre noua versiune. Cu această ocazie am constatat că s-a modificat adresa hrănitorului atomic. Rog pe domniile voastre, dacă doresc în continuare să citească antiînsemnări, să îşi pună la zi configuraţiile cititoarelor de ereses. Dacă nu doresc, atunci à bon entendeur!
N-am nimic particular să povestesc astăzi, atîta doar ca în curînd voi avea plăcerea nespusă de a nu o mai vedea intrînd în birou pe şefă la jumătate de oră după mine. Nici inginerul de sunet nu mă va mai deranja cu maiastrele lui triluri pe care le emite periodic din colţul lui de birou.
Totuşi, se constată apariţia unei stări psihice destul de interesante, izvorîtă din conjugarea următoarelor cauze:
1. au mai trecut trei ani iar ochelarii s-au îmbogăţit cu încă nişte dioptrii şi am devenit mai acru şi mai anti ca oricînd.
2. ca întotdeauna la sfîrşit de etapă, ştiu ce pierd, dar nu ştiu ce cîştig, etc.
3. mi s-a stricat toaleta acasă
Că veni vorba de toaletă, s-a produs ieri un eveniment ce merită transcris pentru eternitate aici, şi anume că un şef mare a trimis un mail la toţi locuitorii Terrei, în care îşi exprima în termeni politicoşi dorinţa ca oamenii să folosească imprimanta în culori de la capătul culoarului cu mai mult discernămînt decît pînă în prezent. Imediat după recepţionarea mesajului, privirile tutoror s-au îndreptat instinctiv asupra biroului inginerului de sunet. Pe acel birou se află chiar şi în momentul de faţă cîteva numere din ziarul gratuit 20 minutes pe care numitul inginer obişnuieşte să şi le imprime la sus-numita tiparniţă atunci cînd ne comunică la toţi cu un aer serios că se pregăteşte să facă o pauză tehnică şi că nu are ce citi în sfertul de oră petrecut în încăperea strîmtă, întrucît niciunul dintre noi nu s-a gîndit să vină la birou cu un ziar. Degeaba ne chinuim de fiecare dată să îl convingem că hîrtia reciclată de la imprimanta alb-negru din birou e cu mult mai potrivită, fiind mult mai poroasă decît hîrtia de calitate de la imprimanta în culori. Nu vrea să înţeleagă şi pace.
Săracele cerneluri colorate! Ce-au greşit ele oare ca să ajungă trista soartă de a povesti din faptele candidaţilor la preşedinţia Franţei, sau despre noile ipoade apărute pe piaţă?
Săracii copaci care, căzuţi sub drujba tăietorului de lemne au fost transportaţi la fabrica de celuloză şi hîrtie ca să se transforme în suportul imaculat de pe care inginerul de sunet avea să afle în condiţii grafice deosebite că Bayerou a crescut recent în sondaje! Ce frumos împodobeau acei copaci odinioară coastele munţilor falnici, pînă la limita păşunilor alpine! Ah, păşunile alpine pe care hălăduiam în tinereţe şi unde mă temeam de cîinii ciobăneşti!
Într-o păşune din asta alpină mi-am instalat eu cortul acum mulţi ani în urmă pe teritoriul patriei noastre acum făcînd parte din marea familie politică europeană. Cum se lăsa seara şi luasem cina, m-am dus să mă plimb puţin prin împrejurimi, cu scopul de a admira măreţiile naturii, avînd totodată grijă să nu mă apropii de stîna pe care o vedeam ceva mai departe. Şi iată că, deodată, de după o stîncă apăru o arătare ca din poveşti, ai fi zis că era Ileana Cosînzeana. Cosiţele ei aurii fîlfîiau mătăsos în briza de munte iar trăsăturile ei delicate nu arătau nici urmă de crispare. Ochii ei mari mă priveau galeş de după piatra lîngă care se afla.
- Ocupat! îmi zise făptura.
- A, pardon, îi răspunsei şi îmi continuai plimbarea, uitîndu-mă în înaltul cerului unde un vultur semeţ descria nişte rotocoale, căutînd probabil o eventuală pradă.
Încă ceva, m-au prins ăştia de la Blogger la înghesuială şi m-au constrîns să migrez şi eu spre noua versiune. Cu această ocazie am constatat că s-a modificat adresa hrănitorului atomic. Rog pe domniile voastre, dacă doresc în continuare să citească antiînsemnări, să îşi pună la zi configuraţiile cititoarelor de ereses. Dacă nu doresc, atunci à bon entendeur!
05 februarie 2007
Thanks God French exist!
Mi-am amintit brusc de Hollywood ending. Acolo, taica Woody Allen joacă pe un regizor răsuflat atins de o orbire nervoasă în timpul filmărilor. Cum nu prea vroia să-şi recunoască problema, o ascunde cum poate el mai bine, dar filmul iese nasol de tot, cu încadrări de cacao, imagine neclară, etc. Bineînţeles că filmul are un succes nebun în Franţa.
Cam aşa senzaţie am avut la vizionarea filmului 12h08 à l'est de Bucarest, distins cu Caméra d'or la Cannes. Ca român, am intrat destul de confortabil în atmosfera din oraşul provincial românesc postrevoluţionar (Vaslui), m-am speriat de pocnetele petardelor vîndute de chinez, căruia i-am urat şi eu să se care la el în ţară şi să nu ne mai dea el sfaturi, am deschis şi eu împreună cu domnul Jderescu Dicţionarul de mitologie extras din biblioteca Mirona şi am urmărit interesat dezbaterea cu temă grea de la televiziunea locală care mi-a amintit brusc de Televiziunea Electron M-Bit din Rădăuţi - nu mă întrebaţi de ce. Şi am mai apreciat să îl revăd pe Ion Sapdaru pe care îl ştiam de la teatrul din Iaşi. Totuşi, mi se pare că e cam mult numele de film pentru ceea ce am văzut acolo.
Ţin pe această cale să îi transmit domnului cu accent românesc care îi dădea în permanenţă explicaţii convingătoare despre film cu voce tare prietenului său fără accent românesc şi rîdea cu hihihi, hăhăhă şi hohoho la orice vedea pe ecran că e un mare bou. Sînt convins că dacă sala n-ar fi avut un dispozitiv de bruiaj, i-ar fi sunat telefonul, ar fi răspuns şi i-ar fi zis interlocutorului:
- Alo! Alo! Mdea, eu sînt ... Mdea, sînt la cinema ... Nu pot să vorbesc, mă! N-auzi că sînt la cinema?! Bine ... Bine ... Dea. Hai pa.
Cam aşa senzaţie am avut la vizionarea filmului 12h08 à l'est de Bucarest, distins cu Caméra d'or la Cannes. Ca român, am intrat destul de confortabil în atmosfera din oraşul provincial românesc postrevoluţionar (Vaslui), m-am speriat de pocnetele petardelor vîndute de chinez, căruia i-am urat şi eu să se care la el în ţară şi să nu ne mai dea el sfaturi, am deschis şi eu împreună cu domnul Jderescu Dicţionarul de mitologie extras din biblioteca Mirona şi am urmărit interesat dezbaterea cu temă grea de la televiziunea locală care mi-a amintit brusc de Televiziunea Electron M-Bit din Rădăuţi - nu mă întrebaţi de ce. Şi am mai apreciat să îl revăd pe Ion Sapdaru pe care îl ştiam de la teatrul din Iaşi. Totuşi, mi se pare că e cam mult numele de film pentru ceea ce am văzut acolo.
Ţin pe această cale să îi transmit domnului cu accent românesc care îi dădea în permanenţă explicaţii convingătoare despre film cu voce tare prietenului său fără accent românesc şi rîdea cu hihihi, hăhăhă şi hohoho la orice vedea pe ecran că e un mare bou. Sînt convins că dacă sala n-ar fi avut un dispozitiv de bruiaj, i-ar fi sunat telefonul, ar fi răspuns şi i-ar fi zis interlocutorului:
- Alo! Alo! Mdea, eu sînt ... Mdea, sînt la cinema ... Nu pot să vorbesc, mă! N-auzi că sînt la cinema?! Bine ... Bine ... Dea. Hai pa.
24 ianuarie 2007
Un vis
Se făcea că mă uitam la televizor la o emisiune-concurs şi mă întrebam cum naiba concurentul are nevoie de părerea publicului ca să răspundă la o întrebare aşa de simplă. În stînga mea zăcea neînceput pe canapea primul volum din Război şi pace (dă bine) iar din dreapta se auzea liniştitor zumzetul discului calculatorului. Din cînd în cînd, un sunet cristalin anunţa sosirea încă unui spam cu viagra şi cu penişi. Periodic, mă mai duceam să mai dau cîte un F5 pe faiarfox să văd ce comentariu mirobolant am mai primit de la Cria pe flicăr. Din cînd în cînd o nouă producţie nihilistă de-a lektorului apărea pe cititorul de rss. Pe scurt, mă simţeam în siguranţă.
Deodată, o forţă irezistibilă imi atrase privirea spre modemul ADSL la care era conectat calculatorul.
Mai întîi se stinse clipocind beculeţul wifi. Ei şi ce dacă, mi-am zis, şi aşa n-aveam nevoie de microunde, sau ce naiba or fi, prin casă. Iaca floşc, n-o să mă mai pot conecta cu leptopul pe care nu îl am. Destul că mă agresează vecinii cu uifiurile lor şi că mi s-a terminat stocul de advil din cauza antenei de mobil de pe blocul vecin care furnizează cu semnal cele trei celulare 5G ale mele cu care mă dau rotund la epăl expo cînd mă întîlnesc cu vreun cunoscut care are numai două. Apoi se stinse pîlpîind beculeţul care indică prezenţa semnalului TV. Imaginea de la televizor viră uşor înspre albastru, apoi înspre verde, apoi iar înspre albastru şi nu mai apucai să aflu din gura candidatului la emisiunea-concurs dacă Sarko este candidatul UMP la alegerile prezidenţiale sau primul ministr de interne pentru că televizorul se stinse sec cu un punct alb în mijlocul ecranului. Ei şi ce, atîta pagubă, n-o să mă mai uit la meciurile de fotbal pe Canal -, îmi şoptii indiferent în barbă. Cînd beculeţul pentru telefonul fix se apucă să lumineze mai tare ca mai apoi să se stingă cu un mic pocnet sec, în locul lui rămînînd pe plasticul modemului o pată afumată, începui să mă îngrijorez uşor la gîndul că nu voi mai putea utiliza telefonul ca să sun numere suprataxate. Dar îngrijorarea îmi trecu atunci cînd îmi dădui seama că două dintre celulare erau agăţate la brîu şi cu al treilea se juca fii-miu, privind pe ecranul lui ultima reclamă la cocacola descărcată contra sumei de 5 euro de pe situl operatorului de telefonie mobila. În tot acest timp continuau să vină spamuri şi Cria continua să posteze comentarii. Dar iată că beculeţul cu internetul se stinse şi el cît ai zice peşte. Valurile de biţi care mişunau prin cabluri purtaţi de electronii veseli în nivelul fizic au îngheţat iremediabil. Numai becul de power on îmi rînjea aprins cu insolenţă. Se aşternu o linişte postatomică. Putui astfel să mă joc toată seara cu fii-miu care, fericit de atenţia ce i se acorda dintr-odata, se ridică în picioare şi merse pentru prima dată. Apoi îl dusei la culcare. Eu îmi continuai seara citind cam 500 de pagini şi adormii tocmai cînd Andrei Bolkonsky se prăvălea pe spate de pe cal pe cîmpul de luptă de la Austerlitz.
Şi visai. Se făcea că mă uitam la televizor la o emisiune-concurs şi mă întrebam cum naiba concurentul are nevoie de părerea publicului ... Austerlitz.
Şi visai. Se făcea că mă ... Austerlitz.
...
Şi visai. Se făcea că mă trezeam plin de sudoare în plină noapte şi mă duceam la frigider să beau un gît de suc rece de portocale şi apoi fuga în camera calculatorului, unde din căştile albe ale aipodului meu aflat pe jos se auzea albumul Mirage al formatiei Camel iar beculeţele modemului se transformaseră în orgă barocă de lumini. Becul de power on devenise stroboscop. Sunai imediat de pe unul dintre celulare serviciul suport al furnizorului de internet şi tehnicianul de la capătul firului mă întrebă dacă numărul meu de mobil este 06 80 nia-nia-nia, îi zisei că da, numărul meu este 06 80 nia-nia-nia, îmi spuse să fac cinci genuflexiuni şi mă întrebă din nou dacă numărul meu de mobil este 06 80 nia-nia-nia, eu îi repetai gîfîind numărul, după care îmi dădu de făcut 10 flotări şi mă întrebă din nou dacă numărul meu de mobil este 06 80 nia-nia-nia şi eu iar i-l repetai. De cîte ori îi spuneam numărul meu de mobil, simţeam imperios nevoia să-i semnez cîte un cec de 3 euro şi chiar o făceam.
- Mais calmez-vous, calmez-vous, Monsieur!, îmi zise într-un tîrziu tehnicianul la telefon.
După ce semnasem vreo 10 cecuri, căpătasem febră musculară iar urechea internă dreaptă se încălzise de la telefon, beculeţele modemului se aprinseră toate deodată şi aşa rămaseră. Viagrele începură să vină cu zecile, Cria se vedea de la o poştă că nu mai ştia numărul de igreci tastaţi iar lektorul îşi ştersese de vreo trei ori blogul. Se făcuse deja dimineaţa şi trebuia să plec la birou.
La gîndul că peste puţină vreme trebuia să dau din nou ochii cu viespea de şefă m-am trezit plin de sudoare în plină noapte. Mă duceam la frigider ... birou.
La gîndul că peste puţină vreme trebuia ... birou.
...
Azi dimineaţă m-am dus şi am verificat că toate becurile modemului erau aprinse. Cînd să ies pe uşă, m-am întors şi m-am uitat încă o dată. Becul wi-fi tocmai se stinsese.
Deodată, o forţă irezistibilă imi atrase privirea spre modemul ADSL la care era conectat calculatorul.
Mai întîi se stinse clipocind beculeţul wifi. Ei şi ce dacă, mi-am zis, şi aşa n-aveam nevoie de microunde, sau ce naiba or fi, prin casă. Iaca floşc, n-o să mă mai pot conecta cu leptopul pe care nu îl am. Destul că mă agresează vecinii cu uifiurile lor şi că mi s-a terminat stocul de advil din cauza antenei de mobil de pe blocul vecin care furnizează cu semnal cele trei celulare 5G ale mele cu care mă dau rotund la epăl expo cînd mă întîlnesc cu vreun cunoscut care are numai două. Apoi se stinse pîlpîind beculeţul care indică prezenţa semnalului TV. Imaginea de la televizor viră uşor înspre albastru, apoi înspre verde, apoi iar înspre albastru şi nu mai apucai să aflu din gura candidatului la emisiunea-concurs dacă Sarko este candidatul UMP la alegerile prezidenţiale sau primul ministr de interne pentru că televizorul se stinse sec cu un punct alb în mijlocul ecranului. Ei şi ce, atîta pagubă, n-o să mă mai uit la meciurile de fotbal pe Canal -, îmi şoptii indiferent în barbă. Cînd beculeţul pentru telefonul fix se apucă să lumineze mai tare ca mai apoi să se stingă cu un mic pocnet sec, în locul lui rămînînd pe plasticul modemului o pată afumată, începui să mă îngrijorez uşor la gîndul că nu voi mai putea utiliza telefonul ca să sun numere suprataxate. Dar îngrijorarea îmi trecu atunci cînd îmi dădui seama că două dintre celulare erau agăţate la brîu şi cu al treilea se juca fii-miu, privind pe ecranul lui ultima reclamă la cocacola descărcată contra sumei de 5 euro de pe situl operatorului de telefonie mobila. În tot acest timp continuau să vină spamuri şi Cria continua să posteze comentarii. Dar iată că beculeţul cu internetul se stinse şi el cît ai zice peşte. Valurile de biţi care mişunau prin cabluri purtaţi de electronii veseli în nivelul fizic au îngheţat iremediabil. Numai becul de power on îmi rînjea aprins cu insolenţă. Se aşternu o linişte postatomică. Putui astfel să mă joc toată seara cu fii-miu care, fericit de atenţia ce i se acorda dintr-odata, se ridică în picioare şi merse pentru prima dată. Apoi îl dusei la culcare. Eu îmi continuai seara citind cam 500 de pagini şi adormii tocmai cînd Andrei Bolkonsky se prăvălea pe spate de pe cal pe cîmpul de luptă de la Austerlitz.
Şi visai. Se făcea că mă uitam la televizor la o emisiune-concurs şi mă întrebam cum naiba concurentul are nevoie de părerea publicului ... Austerlitz.
Şi visai. Se făcea că mă ... Austerlitz.
...
Şi visai. Se făcea că mă trezeam plin de sudoare în plină noapte şi mă duceam la frigider să beau un gît de suc rece de portocale şi apoi fuga în camera calculatorului, unde din căştile albe ale aipodului meu aflat pe jos se auzea albumul Mirage al formatiei Camel iar beculeţele modemului se transformaseră în orgă barocă de lumini. Becul de power on devenise stroboscop. Sunai imediat de pe unul dintre celulare serviciul suport al furnizorului de internet şi tehnicianul de la capătul firului mă întrebă dacă numărul meu de mobil este 06 80 nia-nia-nia, îi zisei că da, numărul meu este 06 80 nia-nia-nia, îmi spuse să fac cinci genuflexiuni şi mă întrebă din nou dacă numărul meu de mobil este 06 80 nia-nia-nia, eu îi repetai gîfîind numărul, după care îmi dădu de făcut 10 flotări şi mă întrebă din nou dacă numărul meu de mobil este 06 80 nia-nia-nia şi eu iar i-l repetai. De cîte ori îi spuneam numărul meu de mobil, simţeam imperios nevoia să-i semnez cîte un cec de 3 euro şi chiar o făceam.
- Mais calmez-vous, calmez-vous, Monsieur!, îmi zise într-un tîrziu tehnicianul la telefon.
După ce semnasem vreo 10 cecuri, căpătasem febră musculară iar urechea internă dreaptă se încălzise de la telefon, beculeţele modemului se aprinseră toate deodată şi aşa rămaseră. Viagrele începură să vină cu zecile, Cria se vedea de la o poştă că nu mai ştia numărul de igreci tastaţi iar lektorul îşi ştersese de vreo trei ori blogul. Se făcuse deja dimineaţa şi trebuia să plec la birou.
La gîndul că peste puţină vreme trebuia să dau din nou ochii cu viespea de şefă m-am trezit plin de sudoare în plină noapte. Mă duceam la frigider ... birou.
La gîndul că peste puţină vreme trebuia ... birou.
...
Azi dimineaţă m-am dus şi am verificat că toate becurile modemului erau aprinse. Cînd să ies pe uşă, m-am întors şi m-am uitat încă o dată. Becul wi-fi tocmai se stinsese.
16 ianuarie 2007
Dacă e somaţie, atunci cu plăcere
- L-am citit pe Coelho
- Am primit de la un prieten cadou un bonsai. Mi-am cumpărat pentru ocazie o carte despre creşterea şi îngrijirea bonsailor, de unde am aflat că specia din care făcea parte bonsaiul meu era una extrem de sensibilă, carmona îi zice. După ce am aflat acest lucru, copăcelul a început să facă nişte purici albi pe frunze. Mi-am cumpărat atunci un spray special contra puricilor de bonsai cu care îl dădeam cu dragoste. În plus, îi făceam duş regulat, că aşa scria în carte. Nu a avut nici un efect, planta a înflorit şi apoi a murit. Am plîns-o şi am jelit-o.
- În memoria bonsaiului am cumpărat nişte pămînt proaspăt de la florărie şi l-am pus în ghiveciul japonez rămas. Am semănat acolo un sîmbure de avocado cu gîndul să fac un avocado bonsai. Sîmburele a încolţit după vreo lună şi a crescut mîndreţe de copac pe care l-am iubit şi l-am îngrijit. Cu toate eforturile mele de a-i tăia vîrful, de a îi da o formă oarecare conformă cu unul din stilurile japoneze de bonsai, el a crescut tot cum a vrut el, adică în sus şi cu nişte frunze mari. Acum se prezintă sub forma unei tije de vreo 50 cm cu 5 frunze înspre vîrf. Are trei ani, uit să îl ud cu săptămînile şi se încăpăţînează să reziste într-un ghiveci din care a consumat tot pămîntul. Nu-l mai iubesc, dar nu pot nici să îl omor.
- Am un aipod şafăl pe care l-am comandat de pe internet a doua zi după ce a fost anunţată ieşirea lui pe piaţă. Refuz totuşi să îl utilizez cu căştile lui albe, am nişte căşti filips de culoare neagră care se prind de urechi.
- Cînd s-a deschis megonadsul din Iaşi, am rîvnit foarte mult să intru să mănînc acolo dar, cînd am văzut cum stătea lumea la coadă la intrare, am renunţat. Am revenit apoi regulat, cînd se banalizase deja şi de fiecare dată mîncam gratis, pentru că aveam o cunoştinţă care lucra acolo şi care refuza să mă lase să plătesc. Îmi plăcea foarte mult.
Partea bună e că am reuşit să mai scriu una fără să am nimic de scris în mod special.
10 ianuarie 2007
La televizor
Ieri, cam pe cînd blogotetraedrii regulaţi se excitau pînă la orgasm la auzul veştii că a ieşit o nouă ipoadă, un aparat care, zice-se, îţi dă impresia că ai cu tine totul pînă în punctul în care uiţi de tine, la televizor dădeau pentru a nu ştiu cîta oara filmul Le dîner des cons.
Deşi tot pentru a nu ştiu cîta oară am rîs cu lacrimi revăzîndu-l pe controlorul fiscal Cheval (Calul), nu m-am împiedicat să nu remarc unele aspecte întîlnite adesea în filmele franţuzeşti:
- personajele locuiesc în arondismentul 16
- apartamentele au mereu mai mult de 100mp
- pe fereastră se vede cu precădere Turnul Eiffel, dar în filmele cu buget mic merge şi Sacré Coeur. În filmul de aseară, primul nivel al turnului ocupa toată fereastra imensă a salonului în care se desfăşura acţiunea. În filmul de alaltaieri, cu Agnès Jaoui, personajul principal avea un apartament cu o terasă uriaşă cu vedere înspre turn.
- circulaţia automobilelor se desfăşoară fără nici un fel de dificultate de trafic
- loc de parcare se găseşte din prima chiar în faţa uşii imobilului din arondismentul 16
- cînd e de mers cu trenul, acesta este un TGV. Cîteva cadre vor arăta sugestiv cît de repede merge.
- ar mai fi de zis că dacă e de mers cu avionul, maşina care îi duce pe protagonişti la ORY sau CDG opreşte fix în faţa terminalului, ingnorînd că e cu desăvîrşire interzis, dar în filmul de aseară nu a luat nimeni avionul.
Deşi tot pentru a nu ştiu cîta oară am rîs cu lacrimi revăzîndu-l pe controlorul fiscal Cheval (Calul), nu m-am împiedicat să nu remarc unele aspecte întîlnite adesea în filmele franţuzeşti:
- personajele locuiesc în arondismentul 16
- apartamentele au mereu mai mult de 100mp
- pe fereastră se vede cu precădere Turnul Eiffel, dar în filmele cu buget mic merge şi Sacré Coeur. În filmul de aseară, primul nivel al turnului ocupa toată fereastra imensă a salonului în care se desfăşura acţiunea. În filmul de alaltaieri, cu Agnès Jaoui, personajul principal avea un apartament cu o terasă uriaşă cu vedere înspre turn.
- circulaţia automobilelor se desfăşoară fără nici un fel de dificultate de trafic
- loc de parcare se găseşte din prima chiar în faţa uşii imobilului din arondismentul 16
- cînd e de mers cu trenul, acesta este un TGV. Cîteva cadre vor arăta sugestiv cît de repede merge.
- ar mai fi de zis că dacă e de mers cu avionul, maşina care îi duce pe protagonişti la ORY sau CDG opreşte fix în faţa terminalului, ingnorînd că e cu desăvîrşire interzis, dar în filmul de aseară nu a luat nimeni avionul.
08 ianuarie 2007
Pata şi Pievici
Moş Crăciun afirmă sus şi tare că a văzut pe cineva în metrou săptămîna trecută citind intens din Critica raţiunii pure şi cică era trecut de jumătatea cărămizii. Hm.