În direct de la Socola

Țin să îi asigur de toată simpatia mea pe toți acei care au ales să locuiască în îndepărtata Japonie. Retrag tot ce am putut spune în trecut relativ la meteodependența unora.
Cum puteți, fraților, să trăiți cu așa o ploaie în gît?

Chemarea răsăritului

Stimați prieteni și neprieteni, în Japonia e cam înnorat.
De pe fereastra hotelului se văd haite de blonde circulînd pe bicicletă.
Sper ca mîine să fie și mai bine.

Haiku 11 (biscuiți cu brînză)

Jubileul parizian se sărbătorește în acest an cu o Budweiser și un wienerschnitzel nesimțit în toată simplitatea lui, chiar la Schweizerhaus, în spatele roții de la Prater, ca să crape dușmanul de clasă de individie.

E de ajuns să te deplasezi puțin mai la nord sau puțin mai la sud ca să îți dai seama de fapt de cît de nesărat și de infect e poporul francez vecin și pretin.

Antifurt

De cînd doamna de la marketing - care încă nu mi-a înapoiat cheia! - a remarcat că sîrma cu care obișnuiam să îmi leg bicicleta e cam subțire și deci nesigură și că ei i-au furat déjà hoții o bicicletă chiar acolo, am început să mă trezesc în fiecare noapte de cîteva ori lac de sudoare, visînd că cineva mi-a furat bicicleta parcată cuminte în fața zgîrie-nori-ului în timp ce eu eram în ședință, jucîndu-mă cu aifonul. Întrucît somnul bun e sănătate curată și întrucît nu merită să îți strici sănătatea din cauza unor vorbe aruncate în vînt de către ne(re)cunoscători, am decis să tai răul de la rădăcină și să investesc în artilerie grea. Mi-am cumpărat așadar un lanț antifurt cu factor de protecție maxim, pentru "medii ostile", la 24 neuro 90. De fapt nu e chiar un lanț în sensul clasic al cuvîntului, are o structură tubulară formată din segmente cu o lungime de aproximativ 2 cm, ceea ce îi conferă o oarecare flexibilitate, păstrîndu-i totodată rezistența. Se poate tăia doar cu un aparat mai puternic sau egal de puternic cu un fierăstrău electric, că așa arăta desenul sugestiv de pe eticheta pe care am aruncat-o de îndată ce am ieșit din magazin. Cum nu posed utilaje de acest tip, am lăsat o cheie la loc sigur acasă în timp ce port cealaltă cheie cu mine agățată de gît. Lanțul este așa de masiv încît greutatea bicicletei sporește cu 30 de procente, avînd astfel rol de lest și deci ameliorîndu-mi stabilitatea atunci cînd cobor în forță pasarela bătută de vînt de pe bulevardul circular. Cînd urc aceeași pasarelă, este puțin mai dificil, faptul că sînt bine lestat nefiindu-mi de foarte mare ajutor, dimpotrivă. În același timp, lanțul, fiind foarte gros, acesta constituie un avantaj atunci cînd bicicleta stă legată printre hoții de biciclete care mișună ca furnicile în iarbă, dar și un dezavantaj minor, creîndu-mi anumite dificultăți atunci cînd încerc să îl rulez ca să îl agăț de bicicletă pe post de lest, cum s-a văzut mai înainte. Cel mai bine am reușit cu mare dificultate să îi dau o formă de 8 în ochiurile căruia am introdus ghidonul, respectiv țeava șelei, ceea ce mă jenează la pedalat, în scurt timp cred că pantalonii de costum vor fi roși în interior pe coapse, aproape de genunchi. Altă posibilitate pe care am găsit-o a fost să îi dau o formă de dublu O, formă la care lanțul pare mai receptiv, prin gaura căruia trece partea din față a ghidonului, astfel încît actul pedalării, deși nu mai este jenat iar pantalonii protejați de interacțiuni mecanice nedorite, se face în zgomot de talangă la gîtul unei vaci ce se întoarce de la păscut, adăugînd astfel o latură sămănătoristă ansamblului.

Am încercat și alte soluții, însă niciuna nu s-a dovedit mai satisfăcătoare decît cele de mai sus. În schimb, am remarcat că mulți dintre cetățenii sportivi care părăsesc locul de muncă pe bicicletă lasă lanțul antifurt legat de rastel peste noapte, atunci cînd sper să am un somn liniștit și sănătos.

Vulcanul islandez

Da, mîine ar trebui să iau avionul, dar nu îl iau.

În schimb, dimineața și seara dau la pedale, plin de avînt ecologist. Nu contează că pe jos ajung mai repede decît cu bicicleta, contează că soarele și tenisul. Iar azi dimineață am legat destinele bicicletei mele cu același lanț, al meu, de ale bicicletei unei tipe de la marketing care își uitase lanțul ei acasă.

Imediat ce bicicletele au fost înlănțuite, ne-am scos amîndoi aifoanele și am facut schimb mutual, prin bluetooth, de numere de telefon profesionale, bineînțeles.

Vreau să las fumatul

Ești în ședință, te plictisești. Ai fuma o țigară. Scoți aifonul, intri pe reader, dai un refresh, citești în diagonală cele trei articole noi, mai dai un refresh, nici un articol nou, l-ai închis și gata, ți-a trecut pentru un sfert de oră.

Ești în tren, care e oprit undeva în cîmp de cinci minute, nu mai pleacă. Ai fuma o țigară. Scoți aifonul, intri pe feisbuc, derulezi pagina inundată de mesaje de la Farm Ville pe care ai uitat să le filtrezi, adaugi deci filtrul, scrii un comentariu-două la întîmplare pe zidul cui se nimerește și gata, ți-a trecut pentru moment.

Te bagi seara în pat, te gîndești la o grămadă de chestii și nu poți să adormi. Parcă ai fuma o țigară. Scoți aifonul de sub pernă, bagi un flicăr, te uiți să vezi ce poze au mai făcut geniile fotografice, favoritizezi două-trei poze și gata, ți-a trecut, poți dormi liniștit.

Te afli la cinema, te uiți la Avatar. Ai fuma o țigară. Scoți aifonul din buzunar dar vezi că n-ai semnal. Bagi aifonul înapoi, te concentrezi puțin la film, dar ceva nu e în regulă, în cinci minute scoți din nou telefonul, n-ai semnal, normal, sala e bruiată. Începi să tremuri cu telefonul în mînă, dar îți amintești că ai dat trei euro suplimentari pe 3D și asta te face să aștepți docil pînă la sfîrșit.

Noapte cu lună plină, niște pisici se cordesc cu zgomot pe-afară, te enervează că te-au trezit. Ai fuma o țigară. Perna vibrează dintr-o dată. Scoți aifonul, ștergi mailul cu viagre care tocmai a venit, citești mailul de la direcția fiscală pe care n-ai apucat să îl citești aseară și gata, te întorci pe partea cealaltă.

Aș fuma o țigară.

Kanțert

Mai întîi ajungi val vîrtej la Olympia, spulberi în grabă vreo doi bodigarzi de la intrare, că ești cam în întîrziere, arăți biletul la o tanti care te dă pe mîna unei alte tanti care te duce la locul tău, deși ești major și vaccinat, deci ești capabil să îl găsești și singur. Dai să te așezi pe scaun, dar nu se poate, căci auzi în spatele tău
- Pss, pss, cichi cichi
și o vezi pe tanti cea din urmă cum stă cu mîna întinsă la tine, clipind galeș cu un zîmbet acru.Tu te încrunți puțin înspre ea, scapi un "hă?", apoi te prinzi, începi să scobești febril prin buzunare, cuprins brusc de rușine, nu găsești nimic în buzunare, cauți în portofel, acolo zace doar o monedă de două centime, parcă ai vrea să i-o dai, dar nu rimează cu haina YSL pe care o porți, te uiți cu ochi de motan de la Shreck spre tanti, dar ea nimic, bate în crescendo cu papucul în podea și cu mîinile în șold, moment în care îți amintești că ai cusut preventiv, pentru zile negre, o bancnotă de cinci euro în căptușeala aceleiași haine YSL. După ce banii extrași cu greutate din ascunzătoare au fost plasați în mîna domnișoarei care nici nu știi unde a dispărut așa de repede - la naiba, nu a fost un vis totuși - lași să-ți scape un suspin de ușurare, apoi te lași să cazi pe locul pe care l-ai rezervat. Îndrepți ochii înspre scenă și constați două lucruri: unu, că rezoluția scenei e doar de vreo două milioane de pixeli și doi, că domnul din fața ta, deși sala e în pantă, te jenează cu coafură lui extravagantă ce se caracterizează prin înălțimea ei neobișnuită. Dar nu te plîngi, la urma urmei ai dat doar cu puțin peste 50 de euro pe bilet, te lași într-o rînă și aștepți cu nerăbdare începutul spectacolului. Apoi luminile se sting și o voce foarte frumoasă te face subliminal nesimțit și hoț, ceea ce te face să te întrebi de ce, întrucît telefonul mobil e închis, iar aparatul foto e acasă. Apoi, se aprind niște becuri, în timp ce altele se sting, dezvăluind pe scenă un djeuns baladist cu șapcă, de undeva de prin Irlanda, care începe să își plîngă soarta din chitară și din voce, băi tată, și numai nu mai termină. Te întrebi retoric ce naiba au irlandezii ăștia de lălăie toți cu așa multă profunzime? Cînd crezi că în sfîrșit a terminat, mai bagă un ai lov iu Paris, iț nais tu bi in saci a biutiful theatăr, și hai să vă mai cînt una de pe ultimul meu album că tare îmi place de mutrele voastre, etc, în vreo trei rînduri, dar lumea pare să aprecieze cît de cît, în sensul că nu fluieră nimeni, e lume serioasă, ba chiar aplaudă sporadic, din politețe, între melodii. Tu în timpul ăsta te lași pe cealaltă rînă, apoi pe rîna inițială, în contra-fază cu coafura extravagantă de mai sus în text și de mai jos în sală. După o vreme te gîndești să îți economisești forțele pentru adevăratul concert, acela pentru care ai venit și care speri să înceapă totuși într-un timp rezonabil, astfel încît renunți la lăsatul cînd pe o rînă, cînd pe cealaltă, mulțumindu-te cu frumoasa muzică ce îți zgîrie urechile de ceva vreme.
Dar iată că băiatul de pe scenă recuperează ultimele aplauze leșinate, apoi aceeași voce ce te-a acuzat mai înainte te anunță acum că sala Olympia îți oferă regește 20 de minute de entracte. După cele 30 de minute de pauză, timp în care s-au dus 4 euro suplimentari, căci beibi sitărița costă 8 euro net pe oră, iată că se sting din nou luminile, cortina se ridică și pe scenă se întrevăd niște mobile de la Ikea, apoi apar unul cîte unul muzicanții care încep să le zică la țambalele și ukulelele lor tradiționale, e unul care cîntă cu o mînă la trompetă și cu alta la orgă și pian de-odată. Ce să zici și tu acolo, muzicanții fac toți banii, lumea bate ritmul din cap, sună bine, cult de tot, zici că îți place, cînd, apare solista, o barbie blondă suedeză, pentru care ai venit de fapt, că îți plăcea la nebunie în tinerețe dar acum îți dai seama rapid că  mai bine ar tăcea din cînd în cînd. Progresiv, începe iar să îți placă, pînă în minutul 55, cînd anunță cu voce mieroasă că a ajuns la ză last song, hev ă gud nait. Răsufli ușurat, tocmai ai recuperat cei 4 euro dați pe entracte și ai mai primit alți 4 în schimb.
Ce frumos e la concert!

Splina și ficatul

Acum mai mulți ani stăteam oropsit pe o bancă în parcul din fața Gării de Nord din București, strîngîndu-mi în brațe rucsacul dintr-un reflex de insecuritate dat de cîinii vagabonzi ce îmi tot dădeau tîrcoale de ceva vreme. Din cînd în cînd, unul mai îndrăzneț venea și îmi mirosea talpa pantofului și mie îmi curgea în gînd un fir de transpirație pe tîmpla care încă nu încărunțise la vremea respectivă. Mai aveam vreo două ore pînă la trenul accelerat șinșimiișinși și nu prea știam sau nu prea aveam chef cum să le umplu mai cu folos. Fusesem deja la MacDonalds pentru un prînz gastronomic și tocmai îmi înăbușeam un rîgîit cu bigmac și bule fine de Coca Cola cînd alături de mine s-a așezat o doamnă profesoară la pensie. Am știut din prima că era profesoară pentru că lucrurile astea se știu pur și simplu, fără să te învețe nimeni, așa cum am știut din prima deunăzi la cantină că domnul cu mustață și nas roșu care împingea platoul în fața mea e român. Cînd a vorbit cu casierița, originile lui sănătoase s-au confirmat. Cînd a întins cartela ca să plătească, i-am văzut numele, ceea ce mi-a permis să îl găsesc mai tîrziu în intranetul firmei, e reprezentantul local al unuia dintre cele mai virulente sindicate din Franța.

Mă opresc acum ca să trag aer în piept, pentru că tocmai m-a fulgerat filosofic că există posibilitatea ca doamna din parcul Gării de Nord să nici să nu mai trăiască în momentul de față.

Bine, să trecem. La început s-a cam codit ea să intre în vorbă, dar se vedea că era cumva nerăbdatoare și se cam plictisea. A început să mă chestioneze ba despre una, ba despre alta. Eu cam adoptasem tehnica răspunsului vag, n-aveam chef să îi spun că schimbasem două avioane în dimineața cu pricina, că eram stresat de cîinii vagabonzi și că mă gîndeam cu oroare la orele de tren ce mă așteptau. În plus, îmi place să contrariez profesoarele pensionare. Cum răspunsurile mele nu prea îi dezvăluiau adevărata mea natură și începusem să îi par un (încă) tînăr fără ocupație, a sfîrșit prin a întreba:

- Dar sînteți încadrat, nu?

Toate astea ca să ajung la final: de cînd sînt încadrat nu m-am mai plicitisit așa de tare ca acum, nici măcar în ziua în care, împins de plictiseală, am călcat iresponsabil pe nesfîrșitele tărîmuri ale bloguitului.

Ţţţ (fost Mmm) s-ar cam băga sub plapumă şi s-ar cam culca

Aşa îmi place mie să ratez aniversările. Am uitat chiar să îmi cumpăr cadou. Pe bune că ar merita, după 4 ani de dat rotund. Numai că am ratat data fatidică, sînt în întîrziere cu o zi deşi, dacă e să ne gîndim bine, situaţia stă puţin altfel.

Mai întîi am scris postul numărul doi, pe data de 21 şi mi-am făcut reclamă discretă comentînd ceva inteligent în altă parte. Apoi m-am gîndit că nu se începe chiar aşa o carieră de succes, trebuie cumva un articol-program. Aşa că am ticluit postul numărul unu şi l-am dat în vileag printr-un artificiu, lipind la loc o filă din calendar. Aveam gînduri mari pe vremea aceea, citeam cărţi, inclusiv Eminescu, ascultam muzici grele, n-aveam aparat de fotografiat, vedeam filme, inclusiv cu Monty Python, luam trenul ca să merg la birou, aveam şefă, aveam şi Hummer cu care mergeam la cumpărături şi în Bois de Boulogne, beam vinuri, mîncam foie gras, instalam perdele şi schimbam robinete. Vopseam ouă şi aveam chiar şi o vecină care îmi cînta Oda bucuriei seară de seară. Eram tare.

Acum am mai decăzut niţel, sînt deja la al doilea ipod.

Pe aici s-au perindat mai multe generaţii de comentatori şi de cîntăreţi în strună pînă cînd, rînd pe rînd, au dispărut cu toţii, alungaţi, că m-am înrăit şi m-am acrit şi eu treptat în acelaşi timp cu ei. Dar a fost frumos totuşi: eu scriam una, ei înţelegeau alta, ei scriau una, eu înţelegeam alta şi tot aşa.

Iar acum am o barbă lungă şi albă şi din cînd în cînd mai croiesc o cîrjă pe spinarea cui mai îndrăzneşte să mă deranjeze în liniştea şi înţelepciunea de care dau tot mai des dovadă în ultima vreme.

Şi-am încălecat pe-o şa.

Tradiţionalele bilanţuri

Acum, cînd doar cîteva ore ne mai despart de trecerea dintre ani, profit de ocazia oferită cu multă generozitate de către colegi, şefi şi alte naţionalităţi conlocuitoare care au decis să mă scutească în acest moment de prezenţa lor inestimabilă, să rememorez cu o lacrimă în colţul ochiului care plînge cîteva din neuitatele momente care s-au scurs în cele 366 de zile trecute.

Acesta este primul an în care mă îmbrac în costum zi de zi, mai puţin în weekend, cînd îmi iau brunch-ul pe hipodrom la Longchamp. S-a dovedit a fi o strategie folositoare întrucît indicele de respect al altora faţă de mine a crescut în timp ce indicele meu de respect faţă de alţii a scăzut considerabil.

Am dat un tun mare în bursă la începutul anului, profitînd de o creştere spectaculoasă urmată de o scădere previzibilă.

Acesta a fost anul în care am văzut prima dată steaua verde a sudului scăldată în lumină metalică şi am admirat de asemenea aurora boreală în toată splendoarea ei, de la bordul navei Fram. M-am bronzat cu ochelari pe faţă.

Tot în acest an mi-am îndeplinit un vechi vis din copilărie. Posed aşadar acum un trenuleţ.

M-am întîlnit într-o zi la o bere cu Belmondo.

În ciuda recesiunii ambientale, am pariat sume fabuloase la curse şi am ajuns un client regulat la Ritz. Frigiderul îmi e plin de produse de la Fauchon. Cînd mă plictisesc, îmi fac cumpărăturile la Bon Marché.

Am intrat într-un cerc de americani la Paris - şămpein, şamzelize, foagra, maxims, fucheţ, ai bot ă box of Veuve Clicquot uit sărti bacs ză botl in Cicago, rivoli, momart. Încerc să înţeleg ce îi atrage atît de irezistibil să trăiască aici, toţi stau în locuinţe insalubre, dar în Montmartre. Pentru asta mă documentez temeinic, mă uit în buclă la Pisicile aristocrate, Parisul vesel şi Ratatouille.

Am încercat pentru a n-a oară stridii cu lămîie sau fără şi persist în continuare să nu îmi placă. Ău mai god, oistărs! - au exclamat americanii mei.

Iar acum plec. Dacă mai întîrzii puţin o să fie coadă la lift.

Mă doare în

Îmi explodează capul. M-am pricopsit pe biroul alăturat cu un Nabaztag care vorbeşte numai obscenităţi. Tot openspeisul găseşte că e fun.
A fost petrecere de Crăciun azi la prînz. Am schimbat cadouri anonime. Eu am primit o Matrioşca (sau mai multe, depinde cum priveşti problema).
Proprietarul Nabaztagului n-a primit nimic.

Bloghez din şedinţă

Prin geamul sălii de şedinţe de la etajul 35 nu se vede nimic pentru că afară e ceaţă. Cu cinci minute mai devreme, la 15 etaje mai jos atmosfera era limpede, dar cu cer acoperit.

În sala de şedinţe de la etajul 35 se află vreo 10 oameni. Se discută despre sinergii, despre noul terminal mobil Nochia N995, despre petrecerea de Crăciun şi planningul previzional bugetat pe primul trimestru 2009. Pe ecran defilează paginile unei prezentări despre sinergii,terminalul Nochia N995, planning, buget, Q1 2009.

Pe masa sălii de şedinţe de la etajul 35 se află 17 telefoane, fiecare cu 5 liniuţe pline la nivelul de semnal. Toţi participanţii sînt bine crescuţi şi le-au închis sonorul înainte să le depună pe masă. Între două sinergii se aude pe alocuri cîte un bzzz-bzzz, respectiv cîte un bzzzzzzzzz, în funcţie de profilul configurat. Proprietarul îşi ia grăbit aparatul de pe masă, apasă grăbit cu stiletul sau cu degetul pe ecran, in funcţie de tipul de terminal mobil în chestiune, bzbzul se opreşte şi telefonul ajunge din nou pe masă. La următoarea sinergie ciclul reîncepe.

Atît am vrut să spun.

Dare de seamă

Am găsit pe unul din scaunele cinematografului unde am văzut în avanpremieră un film cu Giorgi Clunei, Bred Pit şi Gion Malcovici, o hîrtie pe care erau notate următoarele chestii:

"Ne aflăm cu bucurie în suflet şi avînt revluţionar la plenara Comitetului Central. Pe fiecare scaun al sălii se află cîte un carnet şi un pix pe care iată, tocmai le folosesc pentru a scrie aceste rînduri. Păcat că nu pot apăsa la sfîrşit pe butonul submit ca minunatul text produs în timp ce conducătorul iubit trasează indicaţii preţioase pentru cincinalul următor să plece bit cu bit să cutreiere nesfîrşitele tărîmuri ale internetului. Cei patru sute şi ceva de participanţi se joacă simultan cu pixurile găsite pe scaune, activitatea producînd un ţăcănit ambiant foarte plăcut urechilor.
Pe ecranul panoramic defilează videoclipuri mobilizatoare. Corurile reunite ale minerilor şi şoimilor patriei au fost înlocuite cu artişti în vogă tocmiţi să cînte cu frumoase versuri şi dansuri tematice realizările înfăptuite în lumina documentelor plenarei precedente. Culoarea roşie e omniprezentă, inclusiv pe rochiile pionierelor care trec printre rînduri şi ne servesc cu cafeluţe şi pişcoturi. O doamnă îmbrăcată în portocaliu a fost reperată prompt şi dată pe mîna Miliţiei.

După discursul inaugural al secretarului general s-au succedat pe scenă diverşi locotenenţi ai acestuia. Toţi au zis că nu vor vorbi mult, dar fiecare s-a lungit cu peste zece minute peste timpul alocat. Dintre vorbitori, mi-a atras atenţia secretara organizaţiei pe întreprindere pe care o văzusem în introducere într-un filmuleţ omagial din care ieşeau în evidenţă o pereche de incisivi deosebit de mari şi de frumoşi, ca de rozătoare, care ocupau cam tot ecranul. Cînd a luat cuvîntul, nu i-am putut observa din nou frumoasa dantură, întrucît mă aflu cam în spatele sălii.

În timp ce oratorii se succed la tribună, secretarul general a luat loc în spatele unui fel de bar aflat la dreapta scenei. Din cînd în cînd ia sticla de apă aflată pe tejgea, o ascunde dedesubt şi, cu un zîmbet complice adresat militanţilor din sală, litruieşte puţin pe sub tejghea, după care pune sticla la locul ei. Putem toţi observa atunci că în ea se află cam cu un pahar mai puţină apă. Nu am înţeles încă unde pleacă apa respectivă, pentru că nu l-am văzut încă pe secretar aplecîndu-se ca să zic că bea pe ascuns şi nici o pată nu pare să se întindă pe podea sub picioarele lui, deşi a repetat mişcarea de mai multe ori pînă acum, iar la un moment dat o utecistă de alături a trebuit să îi desfacă o altă sticlă.

Au mai vorbit vreo doi dar nu mai ştiu pentru că am aţipit şi am visat cum secretara organizaţiei de întreprindere muşca cu poftă dintr-un telefon mobil cu ecran tactil (nu era un iPhone). M-a trezit colegul de alături care m-a înghiontit, atrăgîndu-mi atenţia că sîntem totuşi în şedinţă.

Mi-a plăcut enorm de preşedintele Consiliului Oamenilor Muncii care, atunci cînd a zis că echipa lui vrea să facă un serviciu mai mişto decît Gugăl Meps, a început să rîdă singur cu poftă. Mi-ar plăcea să fac parte din echipa lui. S-a lăsat o linişte totală, care s-a rupt doar atunci cînd pe faţa secretarului general, care tocmai terminase de litruit pe sub masă, s-a ivit un zîmbet schimonosit de complezenţă.

Întrucît în douăzeci de minute se termină plenara, o să mă scuzaţi că nu mai stau să termin relatarea dar, pe de o parte, n-am mai scris aşa de mult de mînă de cînd am dat examenul de licenţă iar, pe de alta, îmi plouă în gură pentru că ştiu că alături se desfac sticle de şampanie şi se pregăteşte potolul pentru oamenii muncii care au trudit timp de trei ore, tocind scaunele pe care cu onor au stat.

Trăiască şi să înflorească!

P.S. Pixul cu care au fost scrise aceste rînduri este fabricat din materiale reciclate."

Trei bile de ping pong

Multe lucruri s-au mai întîmplat de cînd m-am întors din insulele Lofoten.

De exemplu, de-a lungul ultimelor zile, în pauzele de cafea am remarcat că toţi interlocutorii, pe lîngă pasiunea obligatorie a sportului care e mai tare azi decît era religia în trecut, nutresc multe alte pasiuni. Aş enumera pe lîngă pasiunea nouă a aifonului pe cea a pleisteişănului, a serialelor TV descărcate de pe internet şi pe cea a feisbucului.

Într-o pauză de săptămîna trecută am avut dreptul să ascult preţ de o jumătate de oră o prelegere despre ceasuri, ţinută împreună de un coleg mai mic în grad decît mine (n-1) şi de un coleg mai mare în grad (n+2), adică un mare şef la mîna căruia se lăfăia un rolecs de 1500 de euro, zicea el. Eu văzusem din astea în China la 5 ioro bucata, dar n-am vrut ca să îi zic, că îndată se dă al treişpelea salariu şi nu se ştie niciodată. Tot şeful ăsta, după ce şi-a scos rolecsul de la mînă şi l-a întors pe partea cealaltă să ne arate printr-un gemuleţ ce mişto face mecanismul şi noi am zis oaaaa, ne-a povestit cum a văzut el într-o şedinţă un n+10 care are un ceas de 50 de mii de euro. În rest, celor doi absolut nimic nu le-a scăpat în materie de ceasuri, erau la curent pînă şi cu mărcile sovietice care ne-au legănat nouă copilăria şi cu ajutorul cărora speram să pot ţine şi eu piept conversaţiei, dar n-am reuşit, întrucît n-am făcut decît să dovedesc că sînt un mare neofit, mai ales atunci cînd şi-au dat seama că nu auzisem în viaţa mea de ceasurile Poliot. Eu nu ştiam decît de Pobeda pe care am primit-o cînd am împlinit şapte ani şi care m-a ţinut pînă pe la vreo douăzeci, cînd s-a stricat din cauză că m-a prins o ploaie prin Copou şi a luat apă.

Ei bine, cu n+2ul ăsta am avut mai demult o discuţie despre nicoane şi canoane, la care l-am bătut la puncte, el fiind niconist şi puţin cam diletant în materie. Cum e el genul perfecţionist, că nu degeaba e n+2, mi-am zis atunci ca măcar în materia la care l-am bătut odinioară să nu iau capace pe viitor şi am hotărît să fac o vizită de documentare la salon de la photo ce tocmai a avut loc. Acolo ce mi s-a părut interesant e că am văzut foarte mulţi bărbaţi şi femei în erecţie. Toţi se plimbau printre standuri, n-am înţeles de ce, cu nicoanele, respectiv canoanele dotate cu obiective de dimensiuni medii, mari şi foarte mari agăţate de gît. Pe mai mulţi i-am văzut chiar oprindu-se, pipăindu-şi mutual aparatele şi măsurîndu-le lungimile, dînd din cap admirativ şi cu invidie. Am asistat chiar şi la o încăierare în care un niconist i-a dat în cap cu aparatul unui canonist, care a ripostat cu un obiectiv alb pe spinarea celui dintîi, după care s-au apucat împreună să îmbrîncească un panasonic.

Dar cel mai interesant a fost că la standul unui cunoscut producător de sticlărie se organizase o şedinţă de şuting cu manechin, de fapt cu manechină. Manechina asta şi-a aruncat după o vreme sutienul în public, moment în care cîteva zeci de obiective au tresărit şi s-au lungit parcă mai tare după care a urmat o lumină puternică şi un efect de tunel. Apoi am întors capul înspre colegul italian cu care am fost la salon. Îl cheamă Gesù.

La cercul polar

Am coborît la bar, am comandat rapid nişte chocolate con churros, mi-am scos laptopul şi m-am conectat avid la reţeaua wi-fi a hotelului ca să scriu aceste rînduri.
Toată răs-alaltănoapte n-am visat decît una media racione de croquetas de bacalao con patatas bravas (am ajuns la nivelul expert acum) şi o mare Mediterană de cerveza. Imediat ce am pus piciorul pe banchiză, sub un ger de +25 de grade, am simţit cum mă ia din toate părţile cu miros de bacalao prăjit in ulei de măsline şi am început să înghit tone de saliva. N-am mai rezistat şi primul lucru pe care l-am făcut după depunerea bagajelor la hotel (de către şoferul limuzinei trasă de cîini - unul dintre ei se numea Colţ Alb, dacă îmi aduc bine aminte - care m-a adus de la aeroport) a fost să intru în prima bodega şi să comand cea mai mare porţie de frituras variatas y una cervezita (por favor) . Am mîncat-o doar cam o treime. Mi-a scăpat la sfîrşit, stînd cu mîinile pe burtă, un: ¡Jesus Maria! Aşa cantitate de mare de calmari, caracaţite, creveţi, pulpe şi alte obiecte neidentificate, toate aproape încă zvîcnind în farfurie, n-am mai văzut în viaţa mea - obişnuit fiind în ultima vreme cu meschinăria şi zgîrcenia în toate a poporului francez vecin şi pretin. Aşa că am mai luat încă una copa de sangria şi am închinat-o în sănătatea ţiganilor care le ziceau bine la ţambal, acordeon şi contrabas la colţul străzii.
Adios, hasta luego, hasta la vista baby, etc.

P.S. Meniurile de la bancomate pot fi afişate în engleză, germană, încă vreo două limbi chineze şi romană.