Mi-am pus ghetele în picioare și am plecat în drumeție pînă pe vîrful unui vulcan activ. Mai întîi se cobora pe niște scări amenajate pe un perete abrupt într-o căldare întinsă cît vedeai cu ochii. Apoi se înainta o vreme pe un teren plat acoperit cu lavă solidă cu diverse desene și de culoare gri. Din loc în loc mai ieșea cîte un mușuroi lat de zeci de metri, format din niște bulgări de piatră poroasă roșie. Dacă nu ar fi fost niște fire de vegetație printre crăpături, aș fi zis că eram pe lună. Apoi se urca brusc pe conul principal, cu vreo 500m de diferență de nivel, în mijlocul unui peisaj ireal: diverse straturi de lavă cu forme diferite, într-o mulțime de culori, mici cratere, rîuri de piatră roșie, bulgări negri ca din lut, movile cu metal albastru scurs, grote cu mii de țurțuri verzi. Iar sus, niște plăci negre crăpate se terminau brusc și se putea cădea astfel în gol în craterul principal, adînc de vreo 200m. Cică în 2007 era plin pînă la buză de lavă clocotindă.

Om fi noi mici față de universul acela mare, cu planete și galaxii, dar mai întîi sîntem mici pe planeta asta mică. Impresionat la maxim sînt, asta e, deși mă cheamă și Gigi durul.

Astă noapte, după ce toată ziua m-am bălăcit la vreo 10 m de mal cu ochelari de scafandru și tub din acela de respirat printre mii de pești multicolori ca într-un documentar alb negru cu Cousteau de mi s-a înfundat și o ureche, am visat că stăteam de vorbă cu Marine Le Pen, o persoană foarte de treabă care mă convinsese aproape să votez cu ea.

Stau cu o "Dodo" în mînă pe verandă și mai beau din cînd în cînd din ea, din verandă. Crucea sudului se vede frumos pe cer la locul ei.

Mă gîndeam mai demult că ce mare scofală ar fi să te arunci în vid de undeva de pe o faleză și gata. Simplu și eficient. Ieri m-au purtat picioarele într-un loc interesant. Un pîrîu izvorît de undeva din pereții unui vechi con vulcanic șerpuia la vale printre niște pietre albe. Apa se aduna într-o bulboană ca apoi să țîșnească cu furie printre doi pereți de stîncă și să cadă într-un hău de vreo 200m. M-am întins pe burtă pe marginea prăpastiei, m-am uitat îndelung la spectacol, mi-am tras un selfie cu infinite precauții să nu scap aifonul, l-am trimis pe instagram și pe feisbuc direct, m-am ridicat tremurînd în patru labe și am făcut marșarier pînă într-un loc mai sigur, după care mi-am șters un fir de sudoare de le tîmplă.

Da, e mare scofală. Trebuie mult curaj.

Am fost la o sindrofie organizata de firmă. De fapt nu era tocmai o sindrofie, ci un fel de sesiune de comunicare, sau mai degrabă un fel de Marea adunare națională, unde se explică poporului ce bine o sa fie. Nu se întîmplă foarte des ca firma să fie vîndută pentru 15 miliarde cash.

Am luat bicicleta de dimineață, i-am zis smartfonului care e destinația și după aceea primeam din cînd în cînd instrucțiuni în căști ba că să o iau la dreapta, ba la stînga, etc. Mi-ar fi plăcut mai mult să îmi zică vezi că ai un camion pe stînga sau că scuterul ala îți suflă prea tare în ceafă, dar încă nu s-a inventat, poate în cîțiva ani.

Am ajuns la sala de conferințe care a fost decorată special pentru ocazie în culorile, de fapt culoarea firmei. Eram vreo zece mii de persoane înăuntru. Muzica de așteptare era Pharell Williams, normal. În mijlocul sălii era o scenă construită special pentru ocazie în formă de triunghiuri suprapuse, dar nu mai puțin flat design, care sugerau noua identitate de marcă lansată acum cîteva zile. Deasupra scenei era un ecran uriaș pe care apăreau diapozitivele prezentării power point și imaginea în prim plan, în direct și din cele mai avantajoase unghiuri a big bossului care tocmai urcase pe scenă și vorbea la microfonul acela minuscul prins de pe după ceafă. Acuma e ceva să vorbești liber timp de o oră jumate, cred ca trebuie să te pregătești ceva vreme înainte ca să îți iasă bine, cu intonație, fără poticneli și bîlbîieli. Bine, cum stăteam eu în primul rînd, mi s-a părut că văd o cască mică în urechea lui iar pe margine era o secretară din aia cu craci lungi care dădea din buze într-un microfon din cînd în cînd, dar orișicît. Oricum, era bulșit cît încape în ce spunea el, dar pe bune că era credibil, aproape că nu simțeai nimic din efortul de comunicare depus de o echipă întreagă timp de trei nopți nedormite. Totul era ales pe sprînceană, de la vocabularul folosit, fără nici un cuvînt care să supere asistența (de exemplu, vînzarea nu era vînzare, ci fuziune), pînă la prezența scenică a showmanului, îmbrăcat cum se cuvine. Nu știu dacă ați remarcat dar, de vreo cîțiva ani, nici un șef nu mai poartă cravată. Sînt toți la costum, dar fără cravată. Acuma se pare că s-a trecut la o nouă etapă. Ăsta era îmbrăcat de-a dreptul în blugi. E drept că numai un crac din blugii lui costa minim 1000 de coco, dar orișicît. Rolexul sclipea la mîna stîngă în lumina magică a reflectoarelor, asortat cu pantofii englezești. Păstrase totuși o cămașă și o haină de costum. Nici un fir de păr nu se mișca din frizura de James Bond. În plus era tras ca prin inel, cu burta și ea flat design, în contrast cu ce mai văzusem pe la alți boși de teapa lui.  Sigur face sport de rupe și e atent la alimentație. Un fel cam ca mine, numai că mie mi-s pantalonii largi acum și n-am mijloacele necesare să îmi iau blugi ca ai lui și nici chef ca să bat magazinele de țoale să mă mai înnoiesc oleacă. Mai bine mă mai îngraș puțin. Mai lipsește ca să fie înlocuită cămașa cu un tricou și să se lepede haina de costum ca să samene toți cu Steve Jobs. Impresia de apropiere de plebe va fi astfel totală. Cum spuneam, așa de frumos și de bine a vorbit încît am uitat cu toții că jumătate dintre noi nu vom mai lucra acolo în maxim trei ani. Nici măcar ubuntologul, așezat lîngă mine, n-a scos nici măcar un connard măcar așa, de control.

Asta este. Partea tristă e că, după ce s-a terminat, n-am primit nimic de băut și în plus a trebuit să îl suport pe ubuntolog pînă la birou, că era venit și el cu bicicleta și mi-a propus să mă însoțească. Tot drumul a tot încercat să îmi plaseze accelerații surpriză ca să îmi arate ce tare e. Din cauza lui era chiar să mă răstoarne o mașină.

Acum vreo 15 ani, am luat și eu avionul pentru prima data, plin de speranță, mîndrie și mînie, ca să mă procopsesc. De procopsit nu prea m-am procopsit cine știe ce, dar na, stăteam în arondismentul 14, văzusem deja turnul Eiffel, mă plimbasem pe strada Servandoni și mîncam un grec la Saint Michel cînd vroia mușchiul meu. De MacDo mă săturasem deja.

După vreun an, luam avionul înapoi ca să mă dau mare în vacanță acasă. M-am dus la o nuntă, la niște neamuri, în urbea X, județul Y. Mă scobisem și de 100 de mărci ca să dau la nuntă, făcusem ceva economii înainte. Pe la 1 noaptea, după paharul dulce, veni vremea să plec, că aveam vreo 6 ore de tren și avionul de întors era pe la vreo 11. Socrul mare era șef de gară și, ca să îmi arate onoare și respect, îmi propuse să mă ducă cu dacia lui. Bine, zic, mulțumesc frumos.

Ajungem la gară și acolo, în afară de niște aurolaci, nu mai era nimeni, normal. Mă pun în fața ghișeului și scot milioanele să îmi iau bilet. Nooo, zice tata socru, nu se poate așa, aici eu sînt șef, ia vino încoace pe ușa asta. Și mă bagă pe ușa din dos în ghișeul în care dormea Geta casierița. Bună seara domnu' Nelu, ce mai faceți, sînteți socru mare, aaa, ce mare a crescut fata! Mi se taie apoi bilet la clasa I într-un compartimet rezervat, ca să nu îmi deranjeze nimeni somnul lin pînă la Bucale, după care casierița pune cartonul cu "vin imediat" pe geam și ieșim tustrei pe piron, ca să așteptăm trenul acșelerat șinșimiișinși, discutînd aprins despre cum e în Franța, nu ca la noi, că românul e hoț, că nu sînt autostrăzi și toți fură pe capete. Între timp mai apăruseră cîțiva călători. Vine trenul, mă pup pe obraji cu tata socru și cu Geta, care îmi înhață fest rucsacul ca să mă ajute, strigîndu-l în același timp în gura mare pe conductor, ca să audă toți aurolacii și călătorii nou veniți: Domnu' Ionel, să aveți grijă să nu îl deranjeze nimeni pe domnu' în compartiment, că e venit din Fraaaanța!

Au fost cîteva zile cu vremea foarte frumoasă: soare, temperaturi de 18-20 de grade, fără vînt. Și astfel s-a așternut peste cîmpie o pîclă gălbuie de nu se mai zărea nici vîrful turnului Eiffel prin ea. Acuma că era de la nemți, care ard cărbune într-o veselie de cînd au oprit centralele nucleare sau de la mașinile care ard motorina degeaba în ambuteiaje, cine știe. Cert este că, după cîteva zile în care m-a usturat bine gîtul, guvernul s-a scărpinat în cap și a instituit măsura ceaușistă a circulatului cu soț și fără soț: zi impara, mașini cu număr impar, zi para, mașini cu număr par, cu o listă întreagă de excepții. Cei 10km pînă la birou au fost ieri o plăcere: nici un scuterist nu mi-a dat fiori reci, nu m-a claxonat nici o mașină, n-am avut de depășit nici o coloana de automobile oprite la stop și nici un camion nu m-a împins înspre bordură. Pînă și semafoarele au fost destul de verzi.

Azi, cînd măsura nu mai e în vigoare, toți cei care n-au putut să își scoată ieri dieselurile din garaj au hotărît să se răzbune. A fost un ambuteiaj imens de la început pînă la sfîrșit, cu oameni nervoși, cu scutere pîrîitoare, concert de claxoane, cu camioane blocate în intersecții într-un nor de particule fine. Mai aveam vreo 2km cînd am depășit-o pe doamna de la marketing care își pedala agale bicicleta ei electrică, ferindu-se de un camion ce ieșea dintr-o curte fără să se asigure.

Vine o intersecție mai mare, se face roșu, intersecția e blocată de mașini, eu mă fac că nu văd roșul și că nu o văd nici pe ea. Mă uit cu atenție în stînga, apoi în dreapta, mă strecor printre barele mașinilor pînă în mijlocul intersecției, las să treacă vreo 3 pîrțîitori din dreapta, trec cu grijă și dupa aia o iau direct pe sub podul de cale ferată. O tai la stînga, sperii vreo doi pietoni care traversau strada în diagonală și ridic mîinile în aer în semn de "am cîștigat și cursa asta". Apoi intru în curtea întreprinderii, descalec și încep să mă dezechipez. Apare după o vreme și doamna de la marketing, răvășită, declarîndu-mi că am un comportament periculos. Asta m-a pus puțin pe gînduri.

Mă laud, că am cu ce: St. Quentin en Yvelines - Le Havre,194km, viteza medie 29,9km/h.
Vîntul din spate și soarele au fost de mare folos. Pont de Normandie a fost un deal pe care l-am urcat în genunchi și pe care l-am coborît cu 65km/h.

Un coleg de-al meu de școală, nu-l știți, mi-a scris un mail să îmi spună că și-a schimbat poziția și că o să vină așadar mai des pe la Parij.
Am stat o vreme și m-am gîndit: în timp ce citeam mailul, stăteam pe o bucă. Pe la jumatea cititului, cum amorțisem puțin, mi-am schimbat și eu poziția și m-am așezat pe cealaltă bucă. De ce m-aș duce eu mai des pe la Parij din cauza asta?

Mîncărurile care arată foarte bine în farfurie, astfel încît nu mă pot abține să nu îmi umplu farfuria deoarece îmi plouă în gură cînd le văd, dar pe care nu le pot mînca din cauză că de fiecare dată îmi amintesc chiar la prima îmbucătură cît de grețoase îmi par la gust, sînt următoarele:

- varza de Mbruxelles
- salata de crudități cu crab
- peștele, de orice fel, de la cantină
- ficatul, de orice fel, prăjit
- răciturile de la Cocuța. Cine e Cocuța? O cunoștință de a mea, n-o știți.
- Lotta (era plin de pește din ăsta în piață la Marsilia) de la Laurent G. . Cine e Laurent G.? Un prieten de-al meu, nu-l știți.
- chișca de porc de la Luminița. Cine e Luminița?

Anunț pe această cale că acest blog se va autodistruge la o dată ulterioară.

Au trecut trei luni de cînd, într-un elan hipsteresc, mi-am cumpărat de la un moș stafidit de pe lîngă Père Lachaise o Gitane cam de vîrsta mea, deci nu foarte tînără. Are cadrul din tuburi fine de oțel Reynolds, frîne Mafac racer și deraior Simplex. Comenzile sînt jos, pe cadru, ca la semicursierele rusești de dinainte de 89. Are și un dinam care chiar funcționează. Ghidonul e curbat în stil belgian iar cînd vîntul îmi ridică pulpanele paltonului și îmi răvășește părul blond dimineața, în drum spre servici, mă simt ca Ghislain Lambert cu aspirații de Eddy Merckx.

Nu trece zi în care să nu meșteresc ceva pe la ea: mai schimb gumele de la frîne sau cîte un cablu, mai reglez ceva pe la pedale ca să nu mai scîrțîie atîta, mai strîng șuruburile de la direcție ca să mai scadă puțin jocul sau mai reglez spițele ca să mai reduc din voalurile roților. Am ajuns la un moment dat la un echilibru oarecare, după ce am reînvățat să merg pe bicicletă, că nu se pilotează deloc ca nepoatele ei din carbon și aluminiu care dorm în beci în timpul săptămînii. Încetul cu încetul s-a ivit o complicitate între noi, sau așa credeam eu. Numai că, într-o zi, cînd am dat să o dezleg seara ca să mă întorc acasă, am găsit-o cu o roată dezumflată de a trebuit să merg pe lîngă ea, cu capul în jos și cu coada între picioare. Am demontat apoi roata, i-am scos camera găurită de un silex minuscul, am cîrpit-o și am pus-o satisfăcut la loc. Dimineața următoare, pe drum, după ce am auzit un fîssss enervant, a trebuit să mă întorc și să o las în parcare. Am reparat-o din nou seara numai că ce folos, povestea s-a repetat încă de două ori în aceeași săptămînă.

A trebuit să accept faptul că trebuia încălțată cu cauciucuri noi. Am umblat pe la magazine să îi caut papuci adecvați, dar nu i-am găsit nimic satisfăcător, așa că am comandat într-un final pe internet niște pneuri Schwalbe, anti-pană, nemțești de la mama lor din China. Le-am primit cu multe peripeții după aproape două săptămîni, timp în care Gitana a stat sedusă și abandonată în parcare. Așa-i trebuie, dacă-i pramatie și îmi face mie minuni din astea cu roți sparte! Nu mică mi-a fost mirarea cînd am citit pe flancurile cauciucurilor noi că erau întărite cu un strat de kevlar. Le-am montat în seara asta. Mă gîndesc să dau o raită prin Saint Denis mîine ca să le testez cu un Wesh 209, să văd dacă e bun la ceva kevlarul acela.

Îmi amintesc de un banc citit printr-un almanah optzecist, Cutezătorii sau Urzica, nu mai știu care. Cică numitul Coriolan Protopopescu a făcut o reclamație organelor competente pentru faptul că, atunci cînd a desfăcut conserva de fasole cu costiță și cîrnați, achiziționată de la unitatea de desfacere de la parterul blocului, în loc să găsească înăuntru delicioasa fasole cu costiță și cîrnați, a avut neplăcuta surpriză să dea peste compot de ananas cu bucăți de ... ananas.

La vremea aceea, citind bancul, nu am înțeles de ce tovarășul Coriolan era nemulțumit că găsise compot de ananas într-o conservă de fasole. Vă dați seama, ce șansă, să consumi suc de ananas! E ca și cum ar fi cîștigat o dacia 1300 la loz în plic! Dar oare cum o fi arătînd ananasul?

Așa și englezii ăștia, au epuizat faza cu 1 ianuarie 2014 și acum se supără că au găsit carne de cal în lasagna! Doar carnea de cal este mai slabă și mai bogată în vitamine decît carnea de vită! Iar unii jură că este chiar mai gustoasă.

Ieri, pe cînd mă potcoveam cu papucii de ciclist, că îmi dădusem randevu cu viitorul cuscru (are tînăra generație o gagică pe la școală și m-am gîndit că na, nu strică să îmi ameliorez relaționalul)  la o pedală la Longchamp pe viscol, sună cineva la interfon. Ridic receptorul și aud o voce bărbată care îmi zice mnăziua în românește. Eu rămîn beculizat, de unde știe cuscrul românește așa bine? "Ui, bonjur!" Ăsta, beculizat și el la rîndul lui, o dă pe fanțuzește. "Ăăă, vuzet dorijin rrrrumen?" Eu, să fac apoplexie, da' ce te freacă pe tine grija, uăi? "Me chi et vu mosio?" "Ăăăăă, vuzet dorijin rrrrumen?" Eu, în ciuda calmului aparent, eram deja la frecvența cardiacă maximă, știu asta că eram încins deja cu centura cardio. "Me chi et vu et că dezire vu, mosio?" "Ăăăăă." "Alor, jecut!" "Ăăăă, la biblă, duhul blîndeții ..." I-am zis că nu mă interesează comerțul lui și i-am închis, după care am început să țes cele mai negre scenarii, printre care acela cu întrebarea dacă nu cumva sînt fișat la diversele mafii de conaționali cu activitate prin zonă. Sau poate că doar se nimerise să răspândească cuvîntul Domnului în cartier și a văzut numele pe cutia poștală? Oricum ar fi, 1 ianuarie 2014 a venit de mult.

O pătură binefăcătoare de nea proaspătă s-a așternut în timpul nopții peste întreaga țară, ajutînd astfel semințele semănate cu sîrg de agricultorii intensivi să germineze în pace. Recoltele se anunță așadar bogate. Nu știu cum se face că în cartier ăștia de la primărie au uitat să presare cu material antiderapant, deși la fiecare semn că temperatura s-ar apropia de departe de 0 grade șoselele și trotuarele se umplu de un praf scîrbos care e dăunător pantofilor și cauciucurilor de bicicletă. Așa că astăzi, cînd am ieșit să cumpăr peștachele de la piață am experimentat senzațiile plăcute ale derapajelor controlate cu MTB-ul, numit și VTT în limba locală. Am testat puțin și zăpada și am văzut astfel că e numai bună de făcut om de zăpadă, situație care, trebuie să recunoaștem, e chiar mai rară decît zăpada însăși. Așa că, ajuns acasă, am distribuit echipamentul de iarnă tinerei generații, am băgat un morcov în buzunar și am purces înspre parcul din apropiere unde speram să găsim zăpadă multă.

Zăpada era, într-adevăr, multă, numai că era după gard, iar poarta închisă cu un lacăt mare. E știut faptul că, de îndată ce condițiile meteorologice devin nefavorabile, hoarde de adulți iresposabili ies anumit din casă ca să alunece pe gheață în scopul de a-și rupe oasele ca să dea în judecată primăria că nu i-a prevenit că atunci cînd ninge poți să aluneci. Iar primăria, în aceste condiții și pentru că ne poartă foarte mult de grijă, închide toate parcurile. La dracul cu bucuriile zăpezii, nu ne putem permite să ne asumăm astfel de riscuri, totul trebuie să se desfășoare organizat și în conformitate cu prevederile contractelor de asigurare! 

A trebuit atunci să aplic planul B, găsind în catastrofă un spațiu verde neîngrădit. Acolo l-am plăsmuit destul de rapid pe Raymond, că așa i-a rămas numele. Pe cînd îl făuream, rostogolind cu sîrg bulgării sub privirile mirate ale trecătorilor care, formați în lumina prevederilor legii separării bisericii de stat din 1900 toamna și neobișnuiți cu tehnicile de fabricare ale unui om de zăpadă, nu își făceau cruce dar trăgeau poze cu aifoanele, de sub zăpada afînată ieșeau la iveală căcățeii semănați acolo în diverse straturi de sedimente de cățeii deținuți de iubitorii de animale din imobilele vecine. Dar acest lucru nu a fost de natură să ne scîrbească căci , nu-i așa, ce este mai frumos la casa omului decît un animal care să te bucure cu dragostea de care e capabil și, în plus, zăpada beneficia astfel de un liant natural deosebit de practic în situația dată și, dacă îndrăznesc, chiar de o tușă de culoare. 

Bucuria a fost totuși mare atunci cînd morcovul a împodobit la sfrîrșit pe post de nas capul lui Raymond.

Ieri la cantină era niște mîncărică de fasole cu o ciozvîrtă de rață, cîrnăcior și oleacă de slănină, cassoulet adică. Doamna de la marketing, alături de colega de la contabilitate, trase prin inel, coafate, rujate, parfumate se uitau lung la mîncărică cu platourile în mînă. După o vreme, lumea din spatele lor de la coadă începu să ridice ochii din aifoane cu nerăbdare pricinuită de sucul gastric deja în exces. Atunci, cît erau ele de trase prin inel, coafate, rujate și parfumate s-au hotărît să-l întrebe, chicotind, hi hi, ho ho, pe bucătar, dacă se poate să le dea și lor niște cassoulet, dar fără fasole, s'il vous plaît.

Azi era pizza cu feliuțe de cîrnaț, slănină și bucățele de carne de rață.

Hipoglicemia salvează România

La un moment dat au ieșit din ceață vreo douăzeci de căprioare sprintene. Ne-au trecut la cîțiva metri prin fața bicicletelor și le-am văzut doar fundurile albe care se pierdeau, săltînd, în pîclă.
Mai tîrziu, un mistreț speriat a alergat cu noi vreo 50m pînă să plece în legea lui pe cîmp. Un nene cu o pușcă stătea gînditor la marginea drumului la următoarea intersecție.

Nu mai ies niciodată să fac 100km la 0 grade fără să fi mîncat o farfurie mare de paste cu o seară înainte.

Ieri, Gégé a adus după el un alt bunic, pe nume Cloclo. Băi, și ăștia doi, înhăitați, au început să bage la pedale. La început m-au lăsat, cavalerește, să le-o iau înainte pe primul deal, pe care l-am terminat cu vreo 300m de avans și mi-am zis că-s tare. La al doilea deal m-au lăsat înainte cam pînă la jumătate și l-am terminat cam umăr la umăr. În schimb, la cele opt dealuri rămase n-am mai avut nici o șansă. Moșuleții țîșneau fluierînd încă din josul pantei și accelerau la sfîrșit, ca să termine în uralele publicului, eu mulțumindu-mă cu un deloc rușinos loc trei, nu foarte mult în urma lor. Cum plecaserăm de la Saclay mai mulți, am văzut cu această ocazie cît de plăcut este să fie în grup și persoane cu un ritm mai slab. Foarte bine face la moral, mai ales cînd le dai speranțe, lăsîndu-i să ți-o ia înainte ca să îi depășești fluierînd!

Cică de săptămîna viitoare băgăm mai mulți cărbuni.

O să fie și mai bine