Lunea trecută am ieșit la prînz în pelerinaj. Mai întîi am trecut pe la Quick. Acolo erau doar obloanele trase, cu un afiș că e închis în urma evenimentelor. Nu era nici un geam spart, nimic. La cîțiva metri mai încolo, pe trotuar, lîngă zid, erau flori și lumînări aprinse. La alți cîțiva metri, Decathlonul era deschis, dar înăuntru nu erau decît vînzătorii. Am trecut apoi de intersecție, paralel cu Stade de France. La colț, restaurantul era închis și avea placaj în loc de geamuri. Pe jos era improvizat un alt altar pe care trona măreț coroana de flori depusă de Bruno Lemaire, deputat. Niște fetișcane priveau mute la flori. Pe o barieră de securitate uitată acolo erau agățate eșarfe colorate. Am continuat pe jos o vreme, trecînd pe sub A86, pînă la Macdo. Era deschis dar, iarăși, nu erau clienți. Peste tot erau resturi de scoci din ăla roșu cu alb cu care fusese delimitat perimetrul. Vizavi e o agenție Manpower. Unul din geamurile agenției era găurit în mai multe locuri. Pe trotuar era o pată întunecată și umedă. Alte eșarfe agățate de gard.

Azi era deschis la Quick. La intrare, un paznic controla clienții la centura de explozibil. 

Ieri n-am mai plecat cu bicicleta la servici. Mă cam dureau picioarele și, în plus, un cauciuc era uzat. Comandasem niște schwalbe marathon plus pe care nu apucasem să le montez. Apoi era vineri 13 și în ultima vreme automobiliștii dau mari semne de nervozitate, așa că n-am vrut să forțez norocul.

La Saint Lazare am văzut militari vigipirați. Nimic deosebit. La Gare du Nord am așteptat 10min un RER, era nu știu ce pană din cauza unui semnal de alarmă tras aiurea.

La Saint Denis totul era calm. M-am instalat în birou, am citit mailuri, m-am certat cu un bou care vroia să îi fac un sau logic între două stringuri. Pe geam se vedea frumos Stade de France la o zvîrlitură de băț. Aprinseseră luminile pe stadion pentru meciul din seara respectivă. Pe autostrada ce șerpuiește pe lîngă stadion nimic deosebit: aceleași ambuteiaje, depășiri periculoase, motociclete făcînd slalom printre mașini, ambulanțe cu girofarul aprins, mașini de poliție. Dincolo de stadion e o esplanadă cu un Quick la care mai mergem la prînz cînd la cantină chiar nu se mai poate. Lîngă Quick e un Decathlon la care îmi cheltui regulat salariul la raionul de biciclete.

Am ieșit la prînz prin cartier, să mă plimb. Poliția ridica toate mașinile parcate pe marginea drumului ca să evite eventualele incendii cu ocazia meciului.

Am revenit în birou. Aprinseseră  în plus niște lumini violete pe Stade de France.

Mi-am amintit că RER-ul mergea prost și am regretat că nu eram cu bicicleta. Îmi cumpărasem săptămîna trecută dintr-un magazin de hipsteri de pe Rue de la fontaine au roi din Paris niște pantaloni de commuter de care eram foarte mulțumit și mîndru. M-am certat din nou cu boul cu stringurile drept pentru care am hotărît să nu mai fac nimic util pînă seara. Am ieșit de la birou. Tot cartierul, vidat de mașini, era înțesat de poliție care controla suporterii la ieșirea de la RER. Le confiscau berile și pe unii îi percheziționau.

M-am oprit la Defense într-un magazin de țoale. Paznicii controlau sumar lumea în genți la intrare. Mi-am luat trei perechi de ciorapi și două perechi de chiloți de pe raft și am mers la casă. Casierița m-a întrebat clipind ghiduș dacă totul s-a petrecut bine. Apoi am mers pe jos pînă acasă. Mi-am montat cauciucurile noi, înjurînd sporadic printre dinți pe inventatorii butucului cu viteze integrate și a frînelor "rollerbrake". Pe la 9 și jumate am dat drumul la televizor.

Gata.

Nucă vreau ca să mă laud, dar orșicît. Azi am urcat pe Galibier cu bicicleta. Mi-a plăcut. Ceva deosebit.

Maladieț, aș spune. Maladieț.

La noi la cooperativă avem patron nou. Și patronul ăsta, după ce a plătit patronului vechi cele 15-20 de miliarde luate de la bancă, s-a pus pe tăiat, normal. A tăiat cam din orice: din hîrtia de imprimantă, din hîrtia igienică, din săpun, din sala de sport, din aerul condiționat, din cantină, din mobilier, din proiecte și din prestatorii de servicii care se aflau cu treabă pe la noi, cîștigînd un ban cinstit. Din noi înșine încă nu a tăiat, dar va veni ea și vremea noastră. Chiar dacă Moș Crăciun nu există, sper totuși că va însoți tăieturile acestea ultime și de o compensație financiară.

Cum totuși nu poți să desfășori o activitate fără activitatea în sine, se mai întîmplă, rar, să se mai deblocheze niște buget pentru cîte un proiect urgent și mititel.

Astfel, de vreo trei luni de zile, preț de două-trei ori pe săptămînă, cu colegul meu, J., văd diverși candidați de la firmele de prestări de servicii, dornici să ne ajute contra cost pentru realizarea acelor proiecte urgente pentru care s-au alocat trei lei și douăzeci de bani. Cum banii sînt puțini, nici calitatea cărnii nu e foarte mare. Așa că cele două-trei interviuri pe săptămînă sînt o sursă inepuizabilă de distracție. Ne așezăm frumos în sală cu laptopurile deschise, cu punga de popcorn alături și privind deasupra ochelarilor la candidații în costum veniți să ne uimească cu cunoștințele lor  tehnice vaste despre java, internet și alți tovarăși. Candidații sînt însoțiți de agentul lor comercial. Acesta e îmbrăcat la patru ace, pute a parfum scump și a căcat, că tocmai a fost la toaletă, iar răsuflarea-i fetidă e plină de aburi de la cafeaua de la mașină pe care tocmai a sorbit-o. La început e limbut, prezintă pe larg ce tare e firma lui, ce ingineri competenți ne-a adus el acolo, numai pulpă. După aia, J. și cu mine îi spunem să tacă și punem întrebări tehnice simple candidatului lăudat. Iar întrebările noastre rămîn cel mai adesea fără răspuns sau cu răspunsuri false sau cu răspunsuri de-a dreptul comice. Comercialul devine livid, spune că nu înțelege, doar și-a ales cu grijă mînzul, să îi mai dăm un test în scris, că nu se poate așa ceva.

Ieri a fost ceva mai diferit. Am văzut doi dîrlăi, mari specialiști java, 5 ani de experiență fiecare. Erau veniți cu comerciala lor, o petasă blondă oxigenată, tencuită cu ruj roz, căreia i se vedeau chiloții albi sub fusta mulată, extrem de scurtă, de culoare roz. Din păcate, candidații nu s-au ridicat la nivelul tehnic al comercialei. Pe alocuri, nici eu, nici J. nu ne-am putut stăpîni zîmbetele la perlele scoase de cei doi. Vai, a susurat dulce fătuca, făcînd cu ochiul rimelat, dar întrebările voastre sînt foarte grele iar voi sînteți foarte duri cu ei, ț ț ț ț!

Știu că tipii ăștia și comercialii lor au zilele numărate în cooperativele lor respective și mi-e milă de ei că na, au și ei copii de crescut și credite de plătit. Dar, cum au rezistat pînă acum în meseria lor fără să îi ia nimeni la întrebări? Cine i-a ținut pînă acum? Și de ce naiba nu mai pun și ei mîna pe o carte?

Am avut onoarea să o cunosc pe d-șoara Farida, doctorandă la un institut astronomic, ceva cu efemeride, cu ocazia unei curse cicliste la care am participat. Am pescuit-o pe un sait pe care mai întîlnisem și alte persoane fiabile, tipi și tipe cu un nivel în general bun, cu care mai făcusem niște ture faine de pedale.

Căutam așadar niște coechipieri pentru o cursă de hipsteri rapizi și bărboși, mai andărgraund, așa, o ștafetă de nouă ore pentru echipe de trei oameni. Și, după vreo săptămînă de așteptat, îmi răspund unul, S. și Farida asta. Cu S. mai vorbisem dar cu ea, nu. Aș fi preferat totuși să fie Tatiana (Kiev, gorod Kiev) căreia avusesem deja ocazia să îi apreciez calitățile de pedalatoare, numai că ea îl preferase pe Joao să facă echipă cu el. Barba lui Joao e mai faină și mai mare decît a mea, așa că am lăsat-o baltă.
Cum nu am avut alte propuneri, a trebuit să îi zic da Faridei, la urma urmei n-avea ce să fie rău. Oricum nu mergeam acolo să cîștig, dar orișicît.

Mă trezesc astfel sîmbătă dimineața, îmi pregătesc niște biberoane cu EPO și alte provizii bogate în zaharuri rapide, că ziua se anunță lungă, bag bicicleta demontată în portbagaj și plec ca să fiu la timp la linia de start. Vine și S., ne admirăm unul altuia carboanele lustruite în prealabil. Facem frumos o tură de circuit ca sa identificăm pericolele. Aruncăm cîteva priviri pline de ură echipelor adverse, printre care Tatiana, Joao și încă un mucea mustăcios cu coapsele atît de umflate încît nu putea să lipească genunchii unul de altul. Cu cinci minute înainte de start, apare și Farida, în fustă, călare pe o bicicletă de oraș din anii șaizeci cel tîrziu, ruginită, cu cauciucurile dezumflate și cîntărind cel puțin 50kg. Se scuză profund pentru întîrziere și ne-o prezintă pe mă-sa, pe nume Dilda, aterizată de cu seară direct din Kazakhstan special pentru eveniment, ca să-și încurajeze fiica. Mă uit la S., S. se uită la mine, ne uităm amîndoi la tătăroaicele astea două care vorbeau între ele într-o păsărească presărată cu cuvinte sovietice, aruncîndu-ne priviri dure. Imediat am avut o viziune cu mama Dilda călare pe un căluț mongol focos, străbătînd în galop stepele Asiei în bătaia vîntului, trăgînd săgeți din mers, incendiind sate întregi, luîndu-i pe copii în suliță și pe bărbați tîrîndu-i prin colb agățați de coada calului. Acuma ce-i de făcut, na, am zis că e în echipă cu noi, am zis. Ce-om face, doar nu ne-om risca pielea să le supărăm pe gingishanele astea!

Bun, explicăm Faridei care e mersul, e cursă cu ștafetă, da? Adică unul face ture de circuit cît de repede poate, în timp ce ăilalți doi așteaptă pe mal. Și, cînd nu mai poate, face semn, îi dă brățara din mers următorului, care face ture la rîndul lui cît de repede poate în timp ce ăilalți doi așteaptă pe mal. S-a înțeles? Deci tu faci cîte 20min că pari așa, mai fragilă, iar noi facem cîte 30-40. Sigur că da, buștean. A trebuit să fug după ea după ce s-a dat startul, ca să o opresc să îi mai explic o dată că era rîndul lui S. să facă ture.

Bun, și trec orele, de cîte ori era rîndul ei pierdeam cîte trei ture, mergea în ritm de plimbare, cu fusta ridicată pe coapse și cu lanțul scîrțîind la fiecare tur de pedală printre hipsteri bărboși pe carboane cu pinion fix, trecînd ca niște năluci transpirate. Mă-sa nu mai putea de mîndrie, maladieț, Farida, maladieț iar noi stăteam bătînd din drîmbă pe margine. Un moment de-a dreptul delicat a fost cînd stăteam așezat în cerc cu ele pe iarbă ca în iurtă și mă-sa mi-a propus să îmi interpreteze un cîntec popular din tribul ei la un instrument tradițional pe care îl purta mereu cu ea în rucsac. Nici nu mai știu cum am refuzat, am motivat probabil că folclorul național din Kazakhstan mi-a legănat copilăria la televiziunea sovietică și că nu eram în transa necesară. Noroc că mi-a venit rîndul să îmi fac turele.

Am dat din mine tot ce am putut, și zic eu că mi-a cam reușit. Am terminat ziua cu 130km făcuți cu o medie de 38km/h. S. a făcut și el tot pe acolo și cu încă 50km ai tătăroaicei, s-au adunat 310. Maladieț, dacă-mi permiteți, maladieț.

Am făcut niște cercetări posterioare pe feisbuc și le-am găsit pe amîndouă. Dilda are, pe lîngă pozele tradiționale de la turnul Eiffel, o imagine care o înfățișează călare pe un căluț mongol, dreaptă în șa, ținînd hățurile cu o mînă, privind dur și rece obiectivul. O altă imagine o arată cu o căciulă din blană de animal cu blană și cu un șoim cocoțat pe pumnul înmănușat cu zale. Dar are și o poză cu o rochie mulată secsi, cu motive de blană de tigru, cu ciubote peste genunchi, în fața unui tablou de la Luvru pe care sînt pictați niște tigri.

Robert de Niroshan este ucenic la noi în team. L-au angajat pentru că firma primește nu știu ce reducere de impozite dacă angajează ucenici, dar și pentru că locuiește într-o suburbie sensibilă și astfel primarul suburbiei sensibile unde s-a implantat firma nu poate să mai spună că nu angajăm băștinași. E student la nu știu ce facultate și visează să cîștige 100 000 de euro/an după ce termină studiile, numai că nu prea muncește pentru suma asta, se păstrează pe mai tîrziu. E srilanchez tuciuriu de origine. Taică-su are musteți și maică-sa nu se epilează iar el se dă cu un parfum cam puturos. Ne povestește mereu despre ce isprăvi face cu băieții din cité-ul lui, despre cum ard mașinile pe acolo și ce droguri se mai vînd. Are un macbook și vine cu mașina la birou. Este mare fan de Marine Lepen, convins fiind că, de îndată ce ajunge asta președintă, o să pună ordine în toate cele.

Dar nu mai știu de ce am îneput să zic de Niroshan. Am plecat de la servici luni seara cu bicicleta. Era soare și frumos. Clădirea companiei e într-un cartier nou, ieșit din pămînt în cîteva luni de zile. Imediat ce ies de acolo, trebuie să traversez o bucată de St Denis și alta de St Ouen, numai pulpă. La intersecția de la ieșirea din zona aseptizată, dau să ocolesc niște mașini și văd de departe cum un djeuns sparge cu o rangă geamul unui autoturism oprit la semafor după care dispare rapid cu geanta furată din mașină după colț. Operația a durat 10 secunde în total, prinde orbul scoate-i ochii. Alți djeunși care se jucau cu un pitbull în stația de autobuz, probabil prietenii făptașului, s-au apropiat ca să o consoleze de dama care tocmai ieșise din mașină să se lamenteze.

Avem gard înalt la servici, cu țepi ascuțiți și cerberi la intrare. Clădirea se ridică lîngă autostradă. Ca să treci autostrada, mergi printr-un tunel pe pereții căruia se află graffiti mobilizatoare, cu mesaje explicite pentru femei, arabi și evrei. În pauza de prînz tunelul se umple de salariați care caută un loc liniștit unde să-și fumeze și ei jointul. Pe intranet se publică regulat articole cu avertismente securitare: să avem grijă cum circulăm, să nu vorbim cu necunoscuții, să nu ne lăudăm cu smartfonul din dotare.

Azi am înotat cu băiatul mieu printre bancuri de pești colorați: verzi, galbeni, negri, roșii, vărgați alb-negru, galben-verde, cu dungi orizontale sau verticale, cu botul lung, cu botul scurt sau așa și așa, mai mici, mai mari sau așa și așa. Am văzut și o "lotte" din aia urîtă făcînd un nor de nisip. Mai erau și niște grupuri de sepii care înotau staționar aproape de fundul apei și o tăiau scurt fără motiv aparent. Și mai erau și stele de mare. Eu eram cam panicat că ba îmi intră apa în ochelari, ba că îmi intră apa în tub și o să mă înec, mai ales că eram departe de mal, dar Mat era ca un pește colorat. Bine, îi mai dădeam cîte un ghiont să nu se mai bage atîta în mine, dar eram mîndru tare de el. Ți-am mai spus cît de mult te iubesc, măi băiete?

Anul biciclist 2014 se încheie cu imaginea familiei de mistreți care a traversat strada neregulamentar în fața mea, speriindu-mă de-a binelea. Dar și ei erau speriați. Unul dintre adulți cu coama fremătînd în bătaia vîntului și doi purcei vărgați au zbughit-o pe lîngă gardul livezii de vizavi și s-au pierdut departe pe cîmp. Celălalt mistreț adult, cu alte două progenituri au început să izbească panicați, în tăcere și cu toată puterea în gardul livezii, pînă l-au rupt, ca să fugă alandala printre meri și să rupă gardul prin partea cealaltă iar apoi să se piardă și ei pe cîmp. După o vreme, a mai apărut un purcel care căuta restul trupei și a luat-o și el prin spărtura din gard după ce a încercat să rupă fără succes în altă parte. Ceva mai încolo, la o intersecție, un nene cu pușcă scruta cu binoclul grupul de animale care se îndepărta înspre pîlcul de copaci din zare. După ce mistreții s-au îndepărtat, a vorbit ceva rapid la telefon, după care s-a urcat precipitat la volanul utilitarei parcate alături și a plecat în trombă pe drumul ce se îndrepta înspre copaci. Ar mai fi de adăugat că, atunci, cornul sună, însă foarte puțin, dar este un banc pe care l-am mai făcut, așa că nu mai adaug nimic. E totuși o ocupație de cacao, vînător.

Lîngă circuitul ciclist de la Vincennes se adună multe ciori și diverși iubitori de animale care le hrănesc. Păsările au devenit foarte îndrăznețe și vin și se așază pe umerii oamenilor ca să le mănînce din palmă. Acum cîteva zile nu era nimeni cu mîncare pentru ciori. Așa că, acestea s-au apucat să se ia la întrecere cu nibalii și contadorii din pluton, zburînd aproape de sol printre roțile bicicletelor lansate cu 40 la oră. Un cioroi mai îndrăzneț s-a așezat finuț pe casca unuia dintre cicliști. Întors cu coada la drum, a desfăcut cu ciocul fermoarul rucsacului și a început să ciugulească tacticos din sandwichul găsit acolo.

Stau la umbra unui cocotier și scriu rîndurile de față. Sînt 28 de grade la umbră, tot atîtea în apă și Diamantul se vede frumos în soare. Am mîncat și a mai rămas niște rom vechi pe fundul paharului. Mă gîndesc că poate dă o pală de vînt și îmi cade o nucă din aia în cap, vai de mine și de mine. E bine.

Stăteam la masă într-o crîșmă comunistă unde de regulă se țineau petreceri pentru nunți, botezuri și praznice, frumos ornată cu lambriuri, cu termopane noi. Un televizor cu tub, cu sonorul închis, colora atmosfera cu un canal cu videoclipuri. În capătul celălalt al sălii lugubre și goale, aproape de estrada guriștilor, pe care nu se aflau decît tobele și stativul orgii Yamaha, poposise orchestra unui ansamblu folcloric din Cîmpulung sau din Gura Humorului sau poate din Calafindești, nici nu contează. Tocmai mîncaseră, obosiți după parada folclorică de pe străzile orașului. Încă mai aveau costumele populare pe ei și stăteau lăbărțați pe scaunele de care erau rezemate acordeoane, viori, țambale și ce mai aveau ei pe acolo. Toată ziua cîntaseră la fiecare intersecție, ca la înmormîntare, perle din folclorul național, spre bucuria spectatorilor de pe marginea drumului. Iar acum își trăgeau și ei sufletul după o ciorbiță rădăuțeană sau de văcuță. Unul dintre ei își ridică vioara plictisit și începu să o gîdile ușurel cu arcușul cam ca un trompetist negru în lumina lunii pe pervazul unui apartament insalubru din Detroit din timpul prohibiției. Gîdilitura deveni după un timp o tînguire lungă de jale, de cătănie și de înstrăinare. Colegii lui care discutau în șoaptă se opriră treptat, iar apoi unul dintre ei își ridică acordeonul și începu să îi zică încetișor și el, apoi i se alătură țambalul, vioara 2 și un fluier. Și, fără să îmi dau seama, am rămas așa, cu cotletul rece în farfurie și grasa caldă în pahar, cu un nod în gît și cu ochii pe punctul de a se umezi. N-am reușit niciodată să aflu ce melodie au cîntat ei atunci și cred că e mai bine așa, rămîn astfel cu amintirea unei senzații de bine.

M-am nimerit între două trenuri în gară la Défense. Era sîmbăta după amiază, ceva grevă și trenurile erau puține. Era lume multă și, în mod ciudat, nu era vacarm. Un negru cu o chitară cînta pe peron și se auzea de departe. Și suna așa de frumos chitara aceea și avea o voce așa de caldă că lumea se oprise, ascultînd. Chiar și niște golani veniți de pe undeva de la Cergy încetaseră să își mai agite cozoroacele întoarse. Începuse și mie să mi se pună un oarece nod în gît. M-am uitat în jur și am văzut cum unii chiar murmurau cuvintele, înmuiați. După ce m-am urcat în tren, am scos aifonul și am găsit imediat:
Viens voir les comédiens
Voir les musiciens
Voir les magiciens
Qui arrivent
Acum că știu și am ascultat melodia originală, e nasol.

Mai înainte, la toaletă, m-am intersectat cu un tip, mare network engineer, linuxar de excepție, admin între admini. Intra în încăperea tronului cu un iPad în mînă. Am omis să îi spun că tocmai se terminase hîrtia igienică.

Am spart pușculița și mi-am cumpărat niște ochelari de soare cu 20 de euro de la magazinul de sport. Sînt niște ochelari un pic mai speciali care se pun peste cei de vedere și acoperă integral ochii. Nu-s ei așa de frumoși dar astfel pot să spun în sfîrșit "adio, lacrimi!" dar și "adio, găuri nevăzute din asfalt!". În plus, lentilele sînt făcute dintr-un plastic polarizat. Astfel, cînd îi port, lumea îmi apare ca într-o fotografie pe peliculă Fuji. Verdele este mai verde, roșul e mai roșu, albastrul cerului e perfect iar de galben nu mai spun. Pentru daltonistul ce sînt este o eliberare. Mă simt dintr-o dată învăluit de optimism. Ar trebui să port ochelarii și la birou, cred că m-ar ajuta foarte mult.

A fost o vreme minunată sîmbătă. Vîntul bătea slab dinspre sud, un abur lăptos se ridica ușor de pe Sena la Conflans, biserica lui Van Gogh de la Auvers se profila liniștită pe cerul albastru saturat și lanul de grîu cu ciori era acoperit cu o iarbă incredibil de verde. La Beauvais, catedrala renovată începea să își recapete patina gălbuie. Apoi, departamentala șerpuia prin cîmpie pînă la Crevecoeur le Grand, unde am luat un sandvici de la bulangiul instalat într-o casă de un galben țipător. Șoseaua intra apoi înspre Amiens în departamentul Somme, printre cimitire din primul război mondial. Nici n-aș fi zis că pe acele cîmpuri liniștite și atît de frumos colorate se murea pe capete acum o sută de ani în tranșee.

Într-unul din rarele pîlcuri de copaci prin care am trecut, am văzut o veveriță care dormea liniștită cu labele în sus pe marginea drumului. Arăta frumos cu blana ei roșcată și burta de un alb imaculat. Capul îi era strivit fără îndoială de o mașină de care nu putuse să se ferească.

După ce am umplut căruciorul cu diverse obiecte, unele comestibile, altele nu, m-am așezat la coadă la casă. Cum îmi așteptam rîndul să plătesc, veni așa, nu știu de unde, un miros greu. M-am scărpinat la nas, mi-am verificat tălpile papucilor, am mirosit-o discret pe fiică-mea, m-am uitat roată și am ajuns la concluzia că venea de la nesîmțîta aia de la coada de alături. Am rezistat cu greu într-o poziție defensivă și uitîndu-mă urît la persoana incriminată pînă ce am plătit. Am ajuns în parcare și am încărcat totul în portbagaj. M-am așezat la volan, moment în care am început să mă întreb dacă nu cumva era vreun pampers folosit uitat în portbagaj. Nu, în schimb am găsit printre provizii, cînd am descărcat totul acasă, o rotiță de brînză mucegăită ce o luasem ca să avem ceva înainte de desert.

Agilitate

E o modă acuma prin firme cu metodele agile. Cînd ți-e lumea mai dragă, pac, un post-it pe un geam, de nu te vezi bine! Sau un daily scrum, ca să te înveți minte! Și ca să fie maglavaisul complet, să-i vezi pe toți, mai ales ăia mai incompetenți, cum predică agilitatea, convinși de misiunea sfîntă cu care au fost investiți de către cele mai înalte instanțe. Azi m-am intersectat în parcarea de biciclete cu tipa de la marketing, parcă puțin mai îmbătrînită. Avea o fustă scurtă de pe sub care ieșeau niște colanți de biciclist. Cît timp am schimbat cîteva politețuri cu ea, cu niște mișcări agile și-a dat jos colanții și i-a băgat în poșetă, după care ne-am salutat politicos și am plecat fiecare care încotro.

Cum pedalam ieri, cu avînt muncitoresc, într-un grup de vreo 30 de unități ce formau o masă compactă pe partea dreaptă a șoselei, ne depăși o mașină chiar pe linia continuă. Trecînd pe lîngă noi, geamul din dreapta șoferului se lăsă în jos și doamna care ocupa locul mortului strigă lung, cam cît dură depășirea: "- Vous me cassez les couuuuuuilles!"