Texte de căpătîi ...

... de care îţi aminteşti dimineaţa, pe cînd îţi mesteci croissant-ul, simbol al integrării reuşite.


"Petrecu acolo vreme uitată, fără a prinde de veste, fiindcă rămăsese tot aşa de tânăr, ca şi când venise. Trecea prin pădure, fără să-l doară măcar capul. Se desfăta în palaturile cele aurite, trăia în pace şi în linişte cu soţia şi cumnatele sale, se bucura de frumuseţea florilor şi de dulceaţa şi curăţenia aerului, ca un fericit. Ieşea adesea la vânătoare; dar, într-o zi, se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două şi nu-­l nimeri; supărat, alergă după el şi dete şi cu a treia săgeată, cu care îl nemeri; dară nefericitul, în învălmăşeală, nu băgase de seamă că, alergând după iepure, trecuse în Valea Plângerii.

Luând iepurile, se întorcea acasă; când, ce să vezi d-ta? deodată îl apucă un dor de tată-său şi de mumă-sa."


şi mai încolo


"Văzând palaturile dărămate şi cu buruieni crescute pe dânsele, ofta şi, cu lacrămi în ochi, căta să-şi aducă aminte cât era odată de luminate aste palaturi şi cum şi­a petrecut copilăria în ele; ocoli de vreo două-tei ori, cercetând fiecare cămară, fiecare colţuleţ ce-i aducea aminte cele trecute; grajdul în care găsise calul; se pogorî apoi în pivniţă, gârliciul căreia se astupase de dărămăturile căzute.

Căutând într-o parte şi în alta, cu barba albă până la genunchi, ridicându-şi pleoapele ochilor cu mâinile şi abia umblând, nu găsi decât un tron odorogit; îl deschise, dară în el nimic nu găsi; ridică capacul chichiţei, şi un glas slăbănogit îi zise:

- Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam.

O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cârlig în chichiţă, şi căzu mort, şi îndată se şi făcu ţărână."

(Petre Ispirescu, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, preluat de la Scriptorium)

Alcool

Aseară, pe cînd aşteptam împreună cu doamna să fiarbă orezul pentru cină, mi-a trecut prin cap ideea că ar merge bine un rachiu. Am desfăcut atunci un şîp cu ţuică ce-l aveam de pe timpul ultimului voiaj în România, am pus oleacă pe fundul unui pahar şi l-am dat pe gît.

Numai ce încep a simţi în articulaţii amorţeala agreabilă a ţuicii, că doamnei îi vine ideea să mergem la cel supermarché la cumpărături în vederea umplerii frigiderului. Ne scoborîm de îndată în parcare, ne suim în automobil, comut în modul turbo şi ieşim pe stradă.
Acord prioritate cu curtoazie unor pietoni, plus o prioritate de dreapta, ceea ce are ca efect un claxon furios din spate, apoi intru în hăţişul de străzi subterane de la Défense. În mod excepţional reuşesc să văd un semafor roşu şi opresc. Imediat ce se face verde, semnalizez stînga şi după 50 de metri mă opresc flicii.

- Bonjour, control de alcoolemie.

Deşi la o alcoolemie strict inferioară a 50mg/l de sînge (sau 25mg/l de aer expirat) nu risc nimic pentru că e legal, recunosc că am simţit un oarecare stress amestecat cu un sentiment de ciudă asemănător cu acela cînd la un examen îţi pică un subiect din singurul curs pe care nu l-ai citit. Şi asta mai ales cînd m-am uitat la doamna care se tăvălea de rîs alături. Probabil că ceva s-a văzut pe faţa mea de killer des Carpates (hopa!) că poliţista m-a întrebat:

- Aţi băut ceva?

Atunci i-am arătat cu degetul mare şi arătătorul semnul de atîtica.

Aha, aşa deci, a dat ea din cap zîmbind cu subînţeles, în timp ce sarkozelul coleg cu ea îmi lua actele cu o mînă şi cu cealaltă îmi băga ştuţul de la alcooltest în gură.

Am suflat eu ce am suflat preţ de o veşnicie, poliţaiul tot îmi spunea encore, encore şi tocmai cînd mă albăstrisem asfixiat tot, mi-a zis să mă opresc. Replica dezamăgită n-a întîrziat să apară:

- Nu cumva vă bateţi joc de noi Monsieur? imi zice tanti poliţista, arătîndu-mi aparatul pe care scria 0,00. Poftim actele şi circulaţi.

Hôpital St Joseph j'écoute

- Spitalul Neuilly*, vă ascult.
- Scuzaţi vă rog, am nevoie destul de urgentă să văd un medic.
- Nu se poate, toţi medicii noştri sînt ocupaţi pînă la sfîrşitul lui august. Dar de ce vreţi neapărat să vă consultaţi?
- Pentru că am făcut nişte analize recomandate de specialistul X şi nu au ieşit bine, iar cei de la laborator mi-au zis că trebuie să mă consult de urgenţă.
- Şi de ce nu vă duceţi la d-l X?
- Pentru că d-l X e în concediu.
- Dar ce nu a ieşit bine la analize?
- Pai cutare şi cutare parametru sînt în exces.
- Aaaa, nu e grav, o să treacă sigur, reveniţi în luna septembrie.
- Bine, dar cei de la laborator ...
- Uitaţi care-i treaba, cînd vă zic că o să treacă!
- Dar analizele ...
- Ştiţi ce, eu nu mă pricep, nici măcar nu sînt doctor, eu doar răspund la telefon.
- Atunci cum vă permiteţi să daţi sfaturi? N-ar fi mai bine să-mi faceţi o programare urgentă la un doctor?
- Vă rog să nu ţipaţi la mine, mă agresaţi!


În Franţa trăieşte o artistă care se numeşte Anne Roumanoff. Ea face un spectacol one man show la teatrul Bobino de pe rue de la Gaîté, lîngă Montparnasse. Nu prea mă dau în vînt după stilul ăsta de spectacol, însă Anne Roumanoff chiar mă face să rîd. Socotesc că scenele interpretate sînt o copie caricaturală reuşită a unor situaţii reale. În unul dintre scheciurile ei, "Hôpital St Joseph j'écoute", e vorba despre o asistentă de la triajul spitalului St Joseph, care trebuie să răspundă la telefon şi să dirijeze bolnavii spre serviciile potrivite. Are accent antilez, foarte bine imitat şi este extrem de puturoasă. Dialogurile telefonice ale asistentei seamănă mult cu cel de mai sus (dar mult mai reuşite, evident), care din păcate e real.

Adevărul e că propaganda mediatică franceză bagă consumatorului de rînd pe gît cu obstinaţie ideea că sistemul de asigurări de sănătate francez e cel mai bun din lume (textual), în ciuda faptului că există un deficit de 15 miliarde de euro şi că miniştrii sănătăţii se dau de ceasul morţii cu măsuri-frecţie ca să reducă acest deficit. Pentru că este atît de bun sistemul lor, întîmplări ca cea prezentată par absolut neverosimile.

--------------
* Neuilly sur Seine este localitatea unde pînă nu de mult Sarkozy era primar. Este un oraş reputat prin caracterul său aristocrat, deci şi prin preţurile imobiliare extrem de ridicate. De cîteva ori am auzit expresia: "tu parles le neuilly?" - "vorbeşti limba neuilly?", cu referire la modul aristocrat de a fi şi a vorbi al locuitorilor oraşului.

Lecturi obligatorii

După ce am dat treapta I şi am ocupat unul din cele 18 locuri de la mate-fizică din liceul cu prestigiu din localitate, crezusem că nu mai e nimic de făcut, vacanţa era a mea. Puteam să lenevesc cel puţin pînă la 1 septembrie, dată la care începea practica agricolă, zi-lumină, pînă la 1 octombrie, la strîns cartofi la Sinăuţi.

Imediat după publicarea rezultatelor, pe afişierul liceului s-a publicat mintenaş lista cu lecturile obligatorii pentru clasa a IX-a, sta-le-ar în gît cronicarii, ţiganiadele şi ciocoiivechişinoii lor! Cum la vremea aceea nu era de glumit cu autoriatea părintească, a trebuit să mă conformez ordinului dat de taică-meu să iau lista de la şcoală şi cărţile de la bibliotecă şi să-i dau bice.

Iată ce voi fi citit în silă la vremea aceea, fără să înţeleg mare lucru:

"Nimic nu este mai periculos pentru un stat ce voieşte a se reorganiza, decât a da frânele guvernului în mâinile parveniţilor, meniţi din concepţiune a fi slugi şi educaţi într-un mod cum să poată scoate lapte din piatră cu orice preţ!..."

"Înălţat la acest din urmă şi mai suprem grad al slugăriei, ciocoiul devine prevăzător ca un prezident de cabinet... din Europa. Ideea ce-l preocupă ziua şi noaptea este de a afla metodul prin care să-şi facă stare. Diferite planuri i se prezintă în imaginaţiune, unul mai întunecos decât cellalt; le studiază pe toate şi, găsindu-le rea-lizabile, le pune în lucrare fără mustrare de conştiinţă."

"El zice în sine: Tot omul este creat de Dumnzeu cu dreptul de a se hrăni pe pământ; de ce dar unii oameni au mai mult decât le trebuie, când alţii nu au nici chiar mijloacele necesare spre a se susţine? De ce unii sunt puternici şi alţii nebăgaţi în seamă? De ce unii stăpânesc pământuri întinse, iar alţii nu au nici chiar pământul necesar spre a se înmormânta? Aceasta este o stare de lucruri anormală zice înţeleptul vătaf de curte şi cată să o combat din toate puterile, adaugă el.
[...]
Nu trece mult şi ingeniosul vătaf de curte se pune cu ardoare a nivela starea societăţii... Îşi cumpără moşioare, vitişoare şi alte diminutive de acestea care fac viaţa lesne şi plină de plăceri."

"Soţia lui devine o Messalină; copiii se nasc Dumnezeu mai ştie cum, cresc împreună cu slugile şi, tocmai când ajung la gradul cel mai înalt al corupţiunii, îi trimite în Franţa ca să înveţe carte.

Nenorociţii copii, lipsiţi de educaţiunea morală şi neîntăriţi prin virtuţi şi exemple de onoare învăţate din casa părinţilor, cum ajung la porţile Parisului, cad în mâinile femeilor şi junilor celor stricaţi, care îi depravează şi mai rău; iar când se întorc în patrie, în loc să aducă cu dânşii luminile Europei civilizate, nu aduc decât viciul şi depravarea sau, dacă vreunul dintr-înşii reuşeşte a învăţa câte ceva, această cultur ă intelectuală, nefiind susţinută de o educaţiune morală, produce mai mult rău decât bine nenorocitei ţări ce hrăneşte în sânu-i asemenea vipere. "

"Ciocoiul sau puiul de ciocoi, ajuns om de stat, se deosebeşte de omul onest prin mai multe fapte, iar mai cu seamă prin purtarea sa. El nu se pronunţă definitiv pentru nici o doctrină politică, nu se face adept credincios al nici unui partid, nu doară că are spiritul drept şi nepărtinitor, ci ca să poată exploata deodată toate doctrinele şi partidele în folosul său."

Urmarea, dacă aveţi chef şi timp, aici.

Ceai În Sîn. Ziua II

Ora 8 fără un sfert. Senzaţie de "déjà vu", dar cu 5 metri mai în faţă. De data asta mi-am adus lectură şi muzică de ascultat.

Pe la vreo 9 fără un sfert, în clădirea consulatului intră un mercedes de pe timpul lui Pazvanti şi un Peugeot 206 ceva mai hîrbuit. E ceva în neregulă?

La 9 şi un sfert vine doamna şi imi ia locul la coadă. Eu plec, ca să nu fiu dat afară pentru întîrzieri repetate.

La ora 10 şi un sfert nu e încă nimeni la birou, aş fi putut să mai stau, dar parcă poţi să ştii?

La 10 şi 20 primesc telefon. Aud în receptor cuvîntul victorie. Cică a costat chiar cu 5 euro de căciulă mai puţin, pe motiv că nu sîntem francezi. Mă simt mulţumit că sînt român.

Mu Cin Ceai

Consulatul Chinei de la Issy se deschide la ora 9.30.

La ora 8 dimineaţa aşteaptă deja vreo 70 de persoane ordonate frumos în faţa consulatului.
Mă pun la rînd, amintindu-mi cu nostalgie de coada pentru viză făcută la consulatul Franţei la Bucureşti şi de cozile anuale de la prefecturile franceze. Nu-mi pot împiedica un mic sentiment de satisfacţie cînd văd nişte persoane cu înfăţişare burgheză dînd mărunt din buze la vreo doi metri mai în spate. Sînt şi mai satisfăcut cînd, pe la ora 9, văd în spatele meu încă vreo 150 de persoane la coadă.
În clădirea consulatului intră pe rînd un Mercedes C Klasse, un Audi A6 şi un Volvo imens, dar nu ştiu de care, oricum nou. Toate cu placă de înmatriculare cu corpul diplomatic.
La 9.30 se deschide grilajul consulatului şi lumea se precipită înăuntru. Acolo se formează trei cozi: una pentru depunerea dosarului, una pentru agenţiile de turism şi a treia pentru plată şi ridicarea vizei, la care cu onor mă aşez. Vreo 20 de persoane în faţă. Prima coadă începe să avanseze într-un ritm foarte lent. La a doua se produce un scandal monstru. La coada mea se stă pe loc. Pe la 10.15 încă nu a venit nimeni la ghişeu. Mă gîndesc că n-are rost să îmi pierd serviciul pentru "faute grave" şi părăsesc coada, afurisind 1 miliard jumate de suflete dintre care nu s-a găsit nici unul capabil să încaseze nişte euraşi şi să-mi dea paşaportul înapoi.

Şi mîine e o zi. Voi lua o zi de concediu ca să mă consacru în totalitate statului la coadă.

Marele Zid are interesul să merite acest efort.

Dintre-atîţia dogi şi doage

De îndată ce treci de podul suspinelor şi cobori pe nişte trepte pînă în hrubele închisorii, te opreşti oleacă să îţi obişnuieşti ochii cu lumina puţină. Apoi ridici privirea şi citeşti:

Arion Florica
Constanţa
6 X 974

O sole mio

Or fi vrînd unii să scoata apa din piaţa San Marco, dar din ceaşca mea de cahvea espresso ce îţi ridică părul pe cap, de pe terasă în piaţa Arsenalului nu vor obţine nici o picătură.

Şi încă una două, tot de pe plicurile de zahăr:

"La miseria e una bruta bestia."

"La gioia vera si esprime da sola - senza tanti, lunghi discorsi."

Vacacare zboară

Fenomen de modă. Indiene II

Incă mă mir de prezenţa pe ecranele pariziene a filmului bollywoodian despre care vorbeam deunăzi, cu frumoasa Jaya Bhaduri cu mustăţile epilate în unul din rolurile principale.

În ultimii ani au mai fost cîteva la cinema dar mi se pare că făceau parte din categoria filmelor "grele", numai bune de dat pe Arte. De altfel, canalul cu pricina le-a consacrat prin februarie o săptămînă tematică.

Aflu acum că prin iunie mai vine un film cu acelaşi divin Shah Rukh Khan. Distribuitorul Bodega film mai are unul pe ţeavă, dar data de apariţie nu a fost comunicată încă.

O săptămînă a filmului indian a avut loc la Avignon între 27 aprilie şi 4 mai.

Alaltăieri din pur hazard, am ajuns prin zona Galeriilor Lafayette. Ce mi-au văzut ochii acolo? Zilele astea, tema magazinului este, aţi ghicit, Bollywood. Cu obiecte de vînzare, haine, proiecţii de filme, decoraţii interioare, tot tacîmul.

Se ştie că ieri a început Festivalul de film de la Cannes. Aseară prezentau ei cu mare pompă pe membrii juriului, condus de Emir Kusturica cu mustăţile ne-epilate. Cine mai face parte din juriu? Divina Nandita DAS, din India.

Hmmm ...

Phir bhi dil hai Hindustani

Mînat de la spate, din curiozitate nostalgică, dar şi pentru a satisface lipsa de referinţe culturale a unor prieteni, săptămîna trecută am fost la film. Pe tot parcursul celor trei ore - film de "două serii" - am rămas lipit de scaun, cu sufletul la gură, trăind cu intensitate fiecare moment.

Prin trăire cu intensitate se înţelege faptul că m-am distrat copios la fiecare scenă tragică a filmului, simultan cu ceilalţi spectatori prezenţi, pe obrajii cărora am putut vedea lacrimi de bună dispoziţie. De exemplu, atunci cînd personajul principal îşi ţine mîinile în dreptul inimii şi spune retoric că nu poate să îşi mărturisească flama frumoasei vecine din cauză că e bolnav incurabil, avînd nevoie urgentă de un transplant. În naivitatea mea, sperînd la un sfîrşit fericit al filmului, mi-am închipuit că avea nevoie de un transplant de rinichi, care se putea aranja prin sacrificiul unuia dintre personaje, dar apoi mi-am dat seama că indienii nu se joacă cu organele: omul avea nevoie de o inimă.

Am ieşit din sală fericit, fredonînd memorabilul cîntec al lui Raj Kapoor, precum Gibreel Farishta* cînd cădea din avion:
Mera joota hai Japani
Yé patloon Inglistani
Sar pé lal topi Rusi
Phir bhi dil hai Hindustani

care în traducere ar însemna:

Am pantofi chinezesti
Pantalonii englezesti
E nemteasca haina mea
Indiana inima

Observaţi cum "Japani" înseamnă de fapt "chinezeşti" iar "Rusi" "nemţesc".

Trăiască şi să înflorească prietenia între popoare

Văd că David Lodge apare în mod recurent pe firmament în ultima vreme. Dar este şi normal, pentru scriitor atît de vizionar. Nu cumva-i cam mare, cuvîntul ăsta, vizionar? În contextul de faţă, eu zic că nu.

Unul din personajele sale, Howard Ringbaum, cînd aştepta într-o zi să-i vină rîndul la frizerie, află din revista pe care o citea de existenţa unui club select, al celor care întreţin raporturi sexuale în aer. Cum ambiţia lui era mereu la înălţime, decise pe loc că trebuie să devină membru. Un prieten căruia îi împărtăşise despre marea hotărîre, ca să îşi rîdă de el, i-a povestit că şi el face parte din acelaşi club. Pentru a fi membru, era nevoie de o probă indubitabilă a actului sexual consumat, adică de un şerveţel cu însemnele unei companii aeriene recunoscute, pătat cu spermă şi contrasemnat de parteneră. Deşi era neobişnuit, comitetul de evaluare putea accepta ca parteneră chiar pe soţia aspirantului.

Zilele trecute, un grup de patru persoane, doi ruşi şi doi români, a căror împărţire pe sexe şi pe orientări sexuale nu o cunosc încă, au semnat încă o pagină de glorie în istoria zbuciumată a respectivelor popoare şi a vechii prietenii dintre ele.

În timpul unui zbor al companiei X, doi pasageri ruşi, beţi încă de la îmbarcare, au fost prinşi de două ori în timp ce fumau în toaletă. Apoi au început să bea împreună cu doi pasageri români. După ce au băut bine, au început să întreţină raporturi sexuale pe scaunele din cabină, fără să pară deranjaţi de ceilalţi pasageri şi chiar mai puţin de către atenţionările cu repetiţie ale personalului navigant. Cei patru pasageri s-au regăsit complet dezbrăcaţi în avion. La sosire, poliţia i-a arestat şi i-a ţinut 8 ore la dezalcolizare.

Cînd aud de o astfel de întîmplare, încep să îmi pun serios problema dacă avem dreptul să comentăm ori de cîte ori apare un articol nasol în presa occidentală despre faptele românilor. Mă întreb dacă încrîncenarea mediatică a cărei victime ne place să fim nu este pe undeva întemeiată.

Am putea obiecta că de multe ori presa e cea care exagerează, care caută senzaţionalui, care ne vrea răul. Dar întîmplarea asta nu a apărut încă în presă - chiar mă întreb dacă, unde, cînd şi cum o sa apară - este doar raportul sec al comandantului de bord.

De unde ştiu? Mă credeţi, bine. Nu mă credeţi, tot bine.

Parodie originală sau Pe 3 mai 1999 ...

Pe 3 mai 1999 adică acum 6 ani, un june oarecum inconştient de ceea ce i se întîmpla trecea de controlul de securitate de la Otopeni şi se pregătea să urce în cursa RO383 în direcţia Paris, despre care avea să afle 5 minute mai tîrziu că tocmai fusese anunţată cu 3 ore întîrziere.
Lăsa în urmă o grămadă de lucruri, locuri, oameni, dintre care mi-e drag să amintesc două:
- valiza de lemn pregătită cu grijă de tatăl său de îndată de îndată ce poştaşul pusese în cutie un anume ordin, dar în final rămasă nefolosită
- fosta viitoare nevastă care lăcrima pe furiş în holul aeroportului, sub macheta agăţată de tavan a avionului făcut de vreun geniu carpatic al tehnicii aeronautice. Iertată-mi fie ignoranţa, dar nu îmi amitesc dacă e vorba despre Vuia sau despre Vlaicu.

Loc la geam în avion nu a avut, pentru că doamna de la check-in s-a răstit la el că de ce vine aşa de tîrziu. Funcţionarul de la controlul de paşapoarte a ţinut morţiş să afle ce o sa facă în Franţa şi cît o să cîştige. Aceste mici întîmplări au fost repede uitate de îndată ce acele 3 ore s-au scurs şi avionul a început să capete viteză pe pistă, apoi casele ce se vedeau prin hubloul aflat la două scaune distanţă începuseră să se facă din ce în ce mai mici, ca mai apoi să nu se mai vadă deloc iar urechile să se înfunde şi să pocnească făcîndu-l să răspundă cu un "da" hotărît la întrebarea fatală: ceai sau cafea, domnu'?.

În arondismentul 14 de la Paris, pe rue de la Santé, îl aştepta un apartament cu două camere în 22mp închiriat de către angajator. Deşi strîmt, cu un aer cazon şi cu o chirie nesimţit de ridicată, era curăţel şi se afla într-un cartier liniştit, între inchisoare şi spitalul pentru boli psihice, Sainte Anne. Ajuns la noul lui domiciliu, tînărul nostru a început să regrete că a ignorat sfaturile mamei, care îi zisese să îşi ia ceva de mîncare în bagaj măcar pentru prima seară şi a doua zi, că nu se ştie niciodată. La magazinul alimentar de alături nu se găsea nici urmă din deliciosul salam Mistreţul şi nici picătură din băutura răcoritoare Frutti Fresh cu aromă de pere, atît de apreciată în ţară. Pe scurt, pierderea de repere a fost bruscă şi dureroasă, dar a avut avantajul imens al descoperirii cîrnăciorilor de Strasbourg la 4F pachetul şi a conservelor de cassoulet, ce se vor dovedi buni prieteni pe parcursul unei perioade mai lungi.

A doua zi, îmbrăcat cu singurul costum pe care îl avea - şi în consecinţă cel mai bun, cumpărat tot de la Steilmann, evident - pe la 6h30' dimineaţa, de frică să nu se rătăcească, românul proaspăt sosit la Paris şi-a cumpărat o carte Orange reducînd astfel drastic suma de bani lichizi agonisiţi din ultimul salariu românesc şi transformaţi în franci pe care o avea şi s-a urcat în metrou, în direcţia Etoile mai întîi şi apoi porte de Clignancourt, după ce a schimbat la Montparnasse. La 7h10' a ieşit la suprafaţă în place St Georges, arondismentul 9, căutînd o anumită stradă, rue Laférière, unde urma să lucreze de atunci înainte, pentru o bună bucată de vreme. Tot plimbîndu-se el pe acolo pentru că era prea devreme, a văzut cum străzile înguste unde pînă atunci nu era nici ţipenie de om începeau să iasă încetul cu încetul din umbră, cum obloanele magazinelor începeau să se ridice, trotuarele se umpleau fie de scaune cu mese mici rotunde înşirate chiar printre picioarele trecătorilor, fie de tarabe încărcate cu fructe proaspete. Camioane se opreau, ocupînd toată strada, să-şi descarce marfa, cucoane elegante şi fete de toate culorile se grăbeau să intre sau să iasă din gaura metroului, aprinzîndu-şi cu gesturi febrile ţigările, diverşi domni îşi sorbeau cafelele la tejghelele bistrourilor, cîte vreun SDF* începea să scoată capul din sacul de dormit de pe prispa magazinului încă închis unde înnoptase.
Dar cum auctorele acestor rîduri este mai puţin talentat decît vă imaginaţi, el vă invită să vă uitaţi la Amélie Poulain, ca să vă daţi seama măcar puţin despre ce e vorba.

Multe aveau să se întîmple de atunci, însă proaspătul parizian din povestire, căruia Parisul îi era cunoscut doar din romanele lui Dumas sau din diapozitivele profului de franceză din generală, n-o să uite degrabă acele momente ce pot fi catalogate fără ruşine ca de graţie.

Nu toate au fost atît de idilice precum primele ore din prima zi, părerea lui despre societatea franceză trecea de la admiraţie şi încîntare provocate de zilele cu soare din parcul Montsouris, de o privire aruncată în lungul Senei din autobuzul 21 pe lîngă Pont Neuf, sau de vederea scribului de la Luvru, la un dezgust de-abia stăpînit atunci cînd simţea mirosul de urină de la gara Saint Lazare, sau cînd trebuia să cerşească un nou permis de sejur la prefectură, sau la fiecare mizerie de-a patronului făcută pe principiul că dacă nu zici nimic, înseamnă că eşti mulţumit.

Acum, aceste stări s-au potolit, un fel de echilibru a pus stăpînire, părerea junelui s-a mai nuanţat, dar Parisul tot Paris rămîne, fir-ar.


---
* sans domicile fixe = vagabond

Bio

Aşa, cică trebuie să mă ocup cu vopsitul ouălelelelor.

Se ia metroul şi se face un popas la rue du Château d'Eau, la renumitul magazin sîrbesc Globus. De acolo se achiziţionează o seamă de produse, cum ar fi: cabanosi, barena slanina*, varză murată (care acum se prezintă sub forme diforme, în nişte pungi sub vid), brînză de vaci, Grasă de Cotnari, castraveţi muraţi, gogonele, etc. Vînzătoarea e un fel de hazeaica** - genul de patroană de magazin alimentar din Tătăraşii Iaşului - care numai nu te scuipă cînd îţi vorbeşte. De la un prieten sîrb am aflat ca n-ar fi aşa şi în realitate, că ar avea şi ceva calităţi, cert este că a învăţat un minim de română şi te îmbie mereu cu muşchi ţigănesc, mălai; salam de Sibiu (eu nu cred că e autentic, dar cabanoşii sînt buni).

De la ei am luat astăzi plicul magic cu vopsea roşie, made in France, cu instrucţiuni şi în limba noastră-i o comoară.


După cum se observă, plicul poartă menţiunea "écologique".
Pe spate sînt menţionate şi e-urile din compoziţia produsului: E102, E110, E124, E131, E132, E133, E142, E151. Să căutăm dar pe internet:

• E102: appears to cause the most allergic and/or intolerance reactions of all the azo dyes, particularly amongst those with an aspirin intolerance and asthmatics. Other reactions can include migraine, blurred vision, itching, rhinitis and purple skin patches.
• E110: Side effects are urticaria (hives), rhinitis (runny nose), nasal congestion, allergies, hyperactivity, kidney tumors, chromosomal damage, abdominal pain, nausea and vomiting, indigestion, distaste for food; increased incidence of tumors in animals.
• E124: It appears to cause allergic and/or intolerance reactions particularly amongst those with an aspirin intolerance or asthmatics. Carcinogen in animals.
• E131: Best avoided by people with allergy reactions as it can cause skin sensitivity, a rash similar to nettle rash, itching, nausea, low blood pressure, tremors and breathing problems.
• E132: Best avoided by people with allergy reactions as it may cause skin sensitivity, a skin rash similar to nettle rash, itching, high blood pressure and breathing problems.
• E133: Not recommended for consumption by children.
• E142: Not recommended for consumption by children.
• E151: Not recommended for consumption by children.

Mi se pare mie sau ecologic nu-i totuna cu sănătos? Oricum ar fi, uite-acuşica mă duc să dizolv plicul în apă.
-----
* Aşa scrie, se bănuieşte că e în limba sîrbă. Sensul e uşor de ghicit.
** Bine, limba sîrbă nu vorbiţi, dar rusească de ce nu ştiţi?

Religioase

Cine îşi inchipuie că unii se plimbă prin Spania doar de flori de măr portocal, se înşeală amarnic.
Nu domnule, am fost la slujbă, de fapt la mai multe slujbe.
Aceste slujbe se pot clasifica în două categorii:
I) cele oficiate de către taberneros, în cele bodegas sau tabernas din Sevilla ori Córdoba. Ei te răsfaţă cu cerveza, sangría, vino tinto de Málaga sau de Rioja, astfel încît să te mîntuieşti, adică să devii borracho. Iar dacă mîntuirea nu e pentru tine, atunci măcar să alunece pe gît mai bine diversele tapas sau raciones.
II) cele oficiate de altă specie de preoţi, care de data asta se numesc CEO, Product Manager, Director of Sales, Account Manager, IT Project Manager, Senior IT Architect.

Fiind mai degrabă obişnuit cu primul tip de oficiu, care de altfel a constituit scopul ascuns şi nedeclarat al pelerinajului, al doilea fel a reprezentat o mare noutate.

Totul este construit ca să inspire o atmosferă de pioşenie. În sala de oficiu, scăldată într-un semiîntuneric medieval, singura zonă luminoasă este altarul, constituit dintr-un ecran uriaş pe care defilează imagini menite să fidelizeze pe credincioşii aşezaţi cuminţi în bănci, gata să soarbă cuvintele oratorilor. În spatele sălii se află corul - un pupitru de comandă cu multe butoane la care operează un maestru de ceremonii. Să-l numesc DJ?
Deodată, lumina reflectoarelor se concentrează spre amvonul plasat lîngă altar:
- Leidiz end genlămen, mister K.K., CEO of X inc.
We are the champions, uiii ar ză cempions etc, etc

Mister K.K. se dovedeşte a fi un orator fără pereche, işi modulează tonul cu dibăcie, ca să puncteze astfel simbolurile mistice care apar pe ecran. Limbajul lui este al unui iniţiat: consolidation, compliance, process integration. Vorbeşte astfel vreo 40 de minute, apoi se succed şi alţi vorbitori. Incredibil totuşi cum pot unii să vorbească atît de mult şi să nu se înţeleagă nimic.

După astfel de 2 ore, observ oameni în sală care de-abia îşi înăbuşesc căscaturile. Colegul meu, aşezat alături bea apă şi crănţăne cu zgomot bomboanele prezente din belşug pe mese. Din fericire, urmează o pauză în care ne vom spovedi reprezentanţilor companiei X inc şi vom primi în schimb binecuvîntarea: mîncare!