Moment poetic

Obeliscul leilor e tot acolo, lîngă tei. Alături, între flori, e înfiptă o pancartă din tablă îndoită și scorojită. Pancarta e înclinată. Pe ea, alături de însemnele Uniunii Europene și ale Romaniei, stă scris numele monumentului și cîteva cuvinte despre anul și evenimentul de care sînt legate construcția lui. Piatra galbenă e cariată, tencuiala cu care au fost lipite blocurile de piatră se cojește iar leii au nasurile ciupite. De la clădirea muzeului aflat la vreo 50m pleacă în diagonală un cablu care se oprește într-un difuzor instalat sub obelisc, între posterioarele celor patru lei. La difuzor se aude cum cineva recită poezii pe un fond muzical ce se vrea calm și înălțător. Lumea e multă la promenadă, covrigii calzi cu susan cumpărați de vizavi de la chioșcul de la rond sînt neschimbați, iar perechi de studenți se sărută pe bănci mai ferite. Din cînd în cînd se aude huruitul unui tramvai care coboară în goană înspre Universitate. Soarele stă să apună printre niște copaci înfloriți din spatele lui Creangă iar copiii își murdăresc mîinile, jucîndu-se în bazinul mizerabil și gol artezienei de pe aleea principală dinspre ieșire.

De prin țară adunate

M-am întors de curînd dintr-o scurtă călătorie inițiatică în România. De ce a fost inițiatică, nu vreau să vorbesc aici pentru că mi se pare indecent, așa cum mi se pare indecent să plîngi moartea cuiva pe un blog sau să faci cont pe facebook și pe flickr la nou născuți.

Dar, dincolo de toate, am rămas cu anumite imagini din această călătorie, imagini din care nu doresc să trag nici o concluzie ci doar vreau să le înșir aici ca să nu le uit.

Am rămas surprins, ca de fiecare dată, de lipsa de spirit analitic a unor oameni pe care îi credeam în stare de mai mult, adică oameni cu școală și servici. E foarte greu, dacă nu imposibil, să scoți de la ei vreo concluzie sau vreo judecată care să semene și a altceva decît a "ai văzut ce bine le-a zis-o?". Am avut senzația că tot ce auzeam era o repetiție fără sfîrșit a unor formule de la televizor.

Că veni vorba de televizor, acesta stă în case în permanență aprins și dat pe un canal de știri de unde se poate afla fără întrerupere, pe marginea unor fapte diverse, despre ce se mai întîmplă rău în sistemul sanitar.

Am luat un taxi din aeroport  ca să merg în București. Din goana mașinii am găsit că bd Kisseleff e frumos, chiar foarte frumos.

Am luat un taxi să mă duc din București la aeroport. Taximetristul mi-a reproșat că nu am cerut la telefon mașină cu vinietă, dacă tot vreau să merg la aeroport. Ajuns la destinație, am plătit omului prețul cursei și, drept la revedere, am primit o înjurătură. Am încercat să vorbesc cu el ca să înțeleg de ce și, după codeli multiple, am înțeles că mi-a reproșat micimea bacșișului.

Am auzit peste tot o sumedenie de sonerii de celulare. E ceva nemaipomenit cu celularele astea, au sonorul dat la maxim, melodiile sînt mereu surprinzătoare, toată lumea e cu telefonul la ureche și vorbește foarte tare și încrîncenat (de fapt cred că "încrîncenat" e cuvîntul care exprimă bine starea multor fețe văzute) astfel încît să se poată auzi conversația de oriunde: din capătul celălalt al vagonului de intercity, al autobuzului, al avionului care rulează spre pista de decolare, de la trei mese distanță la McDonald's-ul Gării de Nord, în sala de așteptare a spitalului în care vorbesc înghesuiți la celular o sumedenie de oameni stresați de boală. Din toate conversațiile surprinse, am putut extrage cu ușurință două subiecte principale: banii și boala.

Am băut vin roșu demi-dulce, nu mai știu ce fel, oricum deosebit. Era cît pe ce să beau și vin la pet, tot foarte bun.

Toată lumea m-a tutuit. Cred că arăt a adolescent. Nu vorbesc aici de cei pe care îi cunosc de multă vreme și cărora le permit lucrul ăsta, ci de cei care mi-ar fi datorat un minim de politețe: controlorul din tren, vînzătorul de la barul din tren care s-a arătat supărat că am întors pe toate fețele mizeria de sandwich pe care dădusem echivalentul a 3 euro, vînzătoarea de la farmacie, puștoaica ce vindea la McDonald's care m-a și repezit că nu înțelegeam nu știu ce, polițaiul de la pașapoarte etc. Am încercat să vorbesc eu cu ei cu dumneavoastră dar rezultatul a fost că m-am simțit eu inferior lor. Parcă pronumele de politețe ar fi dispărut cu desăvîrșire din limbajul curent!

La spital, pe coridorul de lîngă laboratorul de analize se înghesuie o grămadă de oameni. Există scaune pe care se poate sta, dar toată lumea stă buluc în fața ușii. Nici n-are cum altfel, nu există numere de ordine. Din cînd în cînd ușa se deschide, lumea se agită brusc, încercînd să plaseze foaia de trimitere infirmierei ce tocmai a ieșit. Aceasta adună vraiște foile și explică răspicat oamenilor că îi strigă ea cînd le vine rîndul.

La ieșirea din țară mi-a controlat pașaportul o milităreasă. S-a uitat îndelung în el, apoi îndelung la mine, iar în pașaport, după care a tras un rînjet cu subînțeles. Era atît de subînțeles încît eu n-am înțeles nimic și am ridicat întrebător ochii. Mi-a zis așa:

- Domiciliul Franța, aha ...

- Da, sînt niște de ani de cînd stau acolo.

- Înseamnă că ai ales bine.

- Nu mă pronunț ...

- Înseamnă că nu știi ce e pe aici ...

La care mi-a trîntit pașaportul cu obidă și m-a lăsat să trec.

Apoi am negociat cu echipajul și am obținut loc la business. Nici șampania nu mai e ce a fost.

Pingouin

Săpături

Scuzați-mă că insist atît de mult cu iarna asta, dar bucurie mai mare ca zăpada la Paris nu știu dacă există.

Ieri a fost o zi ca în vis, prin geamul cu transparență îndoielnică al biroului de la etajul 35 se vedea destul de clar cum cădeau de sus smocuri de vată, unele cu resturi de plastic din ambalajul desfăcut în grabă, în vederea asigurării unui debit constant. Noi, cei din openspeis, am fi vrut să ieșim imediat afară la o petrecere în stratul de spumă proaspăt depus, cu șampanie în valuri și femei îmbrăcate sumar dansînd în lumina magică, a ha, pe platouri instalate la înălțime medie. A trebuit totuși să ne lingem pe bot de cazacioc și de guleai întrucît am fost convocați cu toții de urgență la o ședință fulger de partid care s-a întins pe toată după amiaza.

Spre seară, cînd mi-am terminat ziua de lucru, mi-am luat șuba, căciula rusească, ciubotele îmblănite și am pășit înspre ieșire, după ce am așteptat vreo zece minute la coadă la ascensor. Imediat ce ușa rotativă mă expulză afară - nu există cutre mai mari ca ușile rotative, mereu stau stresat să nu mă prindă de călcîie și în ultimul moment fac un salt acrobatic ca să ies, evitînd milimetric să nu îmi smulgă geanta, asta în situația fericită în care vreun bou de coleg nu insistă să se bage după mine, limitînd astfel șansele de supraviețuire - , un vînt mirosind proaspăt a banchiză mă izbi în obraji și mă trezii în fața unui zid impenetrabil de gheață prin care se căscau gurile galeriilor săpate cu puțin timp de cei ieșiți înaintea mea și care nu stătuseră în ședință de partid atîta vreme. Mi-am pus imediat lămpașul de miner de care nu mă despart niciodată, alături de tirbușon și, cu aplicația de săpat pornită pe aifon, mă pusei imediat să îmi croiesc propria galerie pînă la rastelul de biciclete, intonînd vesel melodia piticilor din Albă ca Zăpada. Alții care ieșiseră și ei cam tot atunci săpau și ei cu ce puteau, cu gențile, cu blackberiurile, cu săpăligile de care nu se despart niciodată, alături de tirbușoane, cu săbiile laser și cu alte dispozitive. Și săpai, săpai, zi de vară pînă seară, că de n-ar fi nu s-ar povesti, pînă cînd auzii pe înfundate, dar din ce în ce mai aproape, niște zgomote de piolet lovind roca solidă. Deodată, printr-o surpătură laterală ivită ca prin farmec, apăru un cap cu plete albe, mustăți și barbă așijderea. Cine ar putea fi, abatele Faria, Moș Crăciun sau directorul firmei? Nu, nici vorbă, am recunoscut-o, nu fără un oarecare efort, sub sprîncenele imaculate de zăpadă, pe d-na de la marketing, care își parcase bicicleta în altă zonă a parcării decît mine. Ne-am zis politicos bonjour și am continuat fiecare cu tunelul lui, pînă la capăt.

Și-am încălecat pe șaua bicicletei și-am plecat voios acasă.

De iarnă

A venit în sfîrșit iarna cu al ei covor de nea așternut cu precădere pe spațiile ce fuseseră verzi cu o zi înainte. M-am întrebat mereu cum naiba reușesc aici spațiile verzi să rămînă verzi tot anul, cu excepția momentelor în care sînt acoperite de zăpadă, cînd nu mai sînt verzi, ci albe sau albe cu pete verzi. E ceva nenatural la mijloc, în plină iarnă iarba e verde și mulți copaci sînt plini de frunze. O posibilă explicație ar fi că municipalitatea a luat hotărîrea să planteze peste tot gazon și copaci din plastic, date fiind costurile de întreținere reduse raportate la beneficiul estetic evident.

Sosirea anotimpului hibernal, în afara stării de bucurie interioară pe care o provoacă, aducînd în memorie frumoasele versuri ale lui Coșbuc, este însoțită în acest an și de unele momente neplăcute, cum ar fi cel de azi dimineață cînd, încercînd prin prelucrări mecanice insistente să înfășor celebrul lanț antifurt în formă de 8 pe ghidonul bicicletei, am reușit de-abia din a patra încercare și cu prețul prinderii unei părți din pielea mîinii drepte în mecanismul de închidere a lanțului. Cutra de lanț și-a pierdut din flexibilitatea și așa puțină cu care mă obișnuise în favoarea unei rigidități pronunțate ce îl aduce într-o formă de băț cam strîmb atunci cînd este desfăcut, întrucît a înghețat.

Altfel, iarna e un anotimp frumos care începe bine cu tîrgul de vinuri de la Porte de Versailles, prilej de cumpărături impulsive și nenumărate, dar pe degustate. Nu am degustat în schimb nimic atunci cînd, întorcîndu-mă acasă, timp de o oră și jumătate am rămas blocat în lift alături de o grămadă de sticle ce stăteau cuminți cîte șase în cutiile lor.

Morala este următoarea: niciodată să nu plecați de acasă fără un tirbușon în buzunar, căci poate fi uneori mai util decît un lanț antifurt rigid de bicicletă.

Gastronomică

Iată că o nouă săptămînă de lucru ia sfîrșit cu o zi mai devreme decît de obicei. Mîine voi lăsa bicicleta în garaj dar voi urca în schimb la volan. Din cînd în cînd merit și eu cîte o plăcere. De-abia aștept să îmi iasă primul biciclist în cale! Plinul l-am făcut acum o săptămînă de la singurul peco unde se mai găsea carburant pe o rază de 10km, de unde am stors ultimele picături de benzină de 98, că de 95 nu mai avea, la un preț de speculă. Niciodată n-am făcut plinul așa de scump, dar măcar am limitat astfel riscul de a cădea în pana prostului. Să văd totuși dacă nu mi-a sifonat cineva rezervorul între timp.

Dar cum poate fi așteptată ziua de mîine mai cu folos decît participînd la două ședințe lungi (în timpul cărora bateria telefonului se golea văzînd cu ochii), între care am intercalat strategic pauza de masă?

Aaaah, cantina, cu ale ei mîncăruri rafinate ce numai pe masa zeilor mai pot fi găsite! Numai bunătățuri azi, alegerea era din cale afară de dificilă, așa că am hotărît să îmi iau un steak apoint (nu saignant, că nu știu de unde vine carnea) cu frite. Și astfel m-am trezit stînd la coadă cu telefonul pe tavă, consultînd ultimele zvonuri de pe twitter, așteptînd să se coacă steakul - la noi, dacă nu te uiți pe twitter de pe aifon și dacă nu rîzi cu subînțeles cu colegul de la coadă, ești prost. Deodată, un domn de mai în față, îngrijit, spălat, parfumat, și el cu blackberiul pe tavă lîngă o farfurioară umplută pînă la refuz din care se scurgea un fir alb de fromage blanc, luă un cuțit de carne din cutia de pe galantar, îl apucă delicat de vîrf și începu să se curețe pe sub unghiile sale mari. Din cînd în cînd scotea niște mizerie neagră pe care o prelucra dibace între degete ca să o arunce pe jos cu un bobîrnac îndemînatic. Cînd steakul lui fu gata, aruncă ultima biluță, șterse grăbit cuțitul de pantalonii de costum, îl depuse înapoi în cutia de pe galantar, luă altul curat, înșfăcă farfuria și plecă înspre casă. Cînd mi-a fost mie gata steakul, avui mare grijă la alegerea cuțitului din cutie și mă gîndii că ar fi bine să atrag azi puțin atenția înspre mine, așa că luai cel mai ochios desert ce îmi ieși în cale, o banana split înecată în frișcă, înghețată și pepite de ciocolată. Efectul a fost imediat: tipa de la marketing care se nimeri alături de mine la coada de la casă, se uită înspre mine și îmi zise afectuos în timp ce mă îmbujoram pe sub ochelarii aburiți:

- Petit gourmand!

Nu te pune, bă, cu poliția

Iată că a venit în sfîrșit toamna cu al ei covor de frunze moarte și cu ale ei temperaturi scăzute de trebuie să dau drumul la încălzire noaptea, aceasta avînd un efect neplăcut asupra mea atunci cînd sosește prin poștă factura de electricitate. Venirea toamnei este acompaniată anul acesta de o penurie acută de carburant. Cînd trec cu bicicleta pe lîngă peco, cozile de zeci de mașini pe care unii proprietari le împing cu portiera deschisă și frîna de mînă lăsată în jos îmi amintesc de epoca de tristă amintire, cînd se circula cu soț, respectiv fără soț.

Eu pe bicicletă circul mai tot timpul fără soț și este foarte bine, mai ales atunci cînd merg pe sens interzis sau cînd trec preventiv pe roșu. Într-o sîmbătă dimineața, pe la vreo 7:30 (sfat: dacă aveți de dormit tîrziu, folosiți pentru aceasta zilele săptămînii, în uichend trebuie de profitat de fiecare secundă) ieșisem să cumpăr niște baghetă și niște croasante pentru micul jejun. Cum mă întorceam eu acasă pedalînd agale pe carosabilul umed pe care zăceau din loc în loc încleite și putrede frunzele moarte despre care vorbeam la începutul emisiunii, iată că din depărtare văzui cum culoarea semaforului din intersecția următoare deveni galbenă pentru ca imediat să se facă roșie. Măi să fie, nu s-a născut încă semaforul care să se pună cu mine, așa că trecui ferm ca să o iau la dreapta. Cum efectuam eu mîndru virajul respectiv, privind semeț peisajul pustiu citadin matinal, remarcai cum stătea pitită după colț mașina poliției, în care de-abia încăpeau mai mulți sarkozei în uniformă, ieșiți dis-de-dimineață la vînătoare de infractori, căci e știut faptul că atunci cînd poliția nu doarme, securitatea populației este asigurată, așa cum bine sublinia comandantul suprem în timpul unei vizite de lucru. Cum mă văzu, unul dintre ei duse mîna la piept ca să își scoată carnețelul, concomitent cu acționarea portierei în vederea deschiderii. Virajul meu nu era încă terminat, cînd, observînd cu ochi de vultur din spatele lentilelor frumoșilor mei ochelari gestul ostil al sarkozelului, avui un acces imediat de panică ce mă făcu să acționez brusc frînele bicicletei.

Covorul de frunze moarte de pe carosabilul umed despre care vorbeam mai sus fu astfel surprins de violența frînei. O clipă mai încolo zăceam întins pe același covor într-o poziție pe care unii ar fi interpretat-o drept lascivă dar numai eu știu că sub zîmbetul aparent tîmp pe care îl schițam se ascundeau numai sentimente curate, care iată că au fost în final recompensate: sarkozelul ostil renunță să mai iasă de la cald iar habitaclul mașinii de poliție nu fu suficient de bine izolat fonic încît să oprească hăhăielile în care izbucniră toți în timp ce mașina se îndepărta în trombă.

Solidaritate

Au trecut mai bine de două săptămâni de cînd am extras de la bancomat 300 de euro. M-am urcat apoi imediat în avion și am plecat în România. M-am întors după vreo săptămînă.

Pe drumul de întoarcere, cum treceam prin Bacău, în goana automobilului, mi-a scăpat fără să vreau cam prin dreptul mecdonaldsului un "n-am tras podul de la mal". Acum plouă trist afară.

Și pentru că plouă trist, m-am gîndit să îmi încerc talentul de regizor. Mă gîndesc să iau și un premiu la Can la anul.

Trafic și alte impresii de călătorie

Depășirea din scurt e o artă ce se poate deprinde prin observație și exercițiu: călare pe linia continuă, pupîndu-l în fund pe cel din față, pîndești momentul oportun. Cînd acesta se prezintă, tragi scurt de volan în stînga, concomitent cu încordarea puternică a mușchilor fesieri. Piciorul apasă pedala, astfel acționat, pînă în podea. Pulsul crește, din față primești apeluri de faruri, fesele se strîng și mai tare, pînă în ultimul moment, cînd tragi de volan în dreapta, atît cît să te bagi milimetric în fața celui pe care l-ai depășit și în spatele camionului pe care se chinuia și el să îl depășească de ceva vreme. Foarte repede, printr-o relaxare dibace a acelorași mușchi, pui piciorul pe pedala de frînă și încordezi din nou. În retrovizor vezi un chip alb. Dă-l dreacu'!

Medamze mesio, nous sommes arrivés à Bucarest, aéroport Henri Coanda. Cerul este acoperit, dar drumurile sînt uscate. Vă reamintim că partea cea mai sigură a călătoriei dvs s-a încheiat aici.

Automobilistul român manifestă o mare grijă și solidaritate pentru aproapele său participant la trafic, semnalîndu-i cu scrupulozitate radarul poliției pe care l-a văzut cu 2 min mai devreme. În oricare altă situație l-ar fi claxonat, depășit din scurt, înjurat, orbit cu farurile, i-ar fi pus frînă după ce l-a depășit din scurt și l-ar fi omorît dacă ar fi putut.

Automobilistul român are așadar mușchii fesieri dezvoltați.

Reușita socială și traiul bun se văd mai cu seamă după mușchii fesieri, dar și după dimensiunile burții la exemplarele care au împlinit 30 de ani și care o duc bine.

Ca traiul bun să fie cu adevărat bun, e nevoie în fiecare zi de un morman de grătar (sau de mici) lîngă trei cartofi prăjiți și mai multe pahare cu tulburel foarte bun din care voi n-aveți în Franța.

Traiul bun este marcat de o mașină bună, adică mare, cu airbaguri multe, numeroase opțiuni, cilindree peste 2l, cu care se poate depăși din scurt și care constituie subiectul preferat de discuție. Discuția se poartă tutuind și folosind diminutivul prenumelui interlocutorului pe care îl cunoști de 5 minute. Ce mașină ziceai că ai în Franța? Aha.

"Domnu' inginer! Ce mai faceți?" "Nu vă supărați, ne cunoaștem?" "Păi cum, eu sînt finul lui domnu' Nelu!" "Aaaaaa!"

"Cum e în Franța? Nu ca aici, nu?"

Și ca să afișez o notă optimistă, pe fetele între 4 și 6 ani le cheamă Miruna. Mami și tati, care o duc bine, au o preferință pronunțată să îmbrace pe Miruna în zînă. Miruna merge la grădi sau, după vîrstă, la școală cu aftăr scul după amiaza. La ora 4 Miruna nu are voie să mănînce plăcintă pentru că mai întîi mîncăm supică.

Și ca să închei cu o notă și mai optimistă, nu prea am văzut aifoane.

Vremuri de restriște

A venit deunăzi un mail de la paznicii turnului. S-au furat niște biciclete dintre cele parcate în față și ni se recomandă să nu le mai legăm cu sîrme ci cu U-uri. În paralel, va fi întărită paza și va fi instalată o cameră de luat vederi în parcarea de biciclete.

Trei lucruri notez azi, de cînd am intrat pe poarta întreprinderii:
- un "ofițer de serviciu" patrula jos cu un ochi pe biciclete, sub ochiul vigilent al unei camere de luat vederi
- colegul Mohamed m-a întrebat dacă sînt român și mi-a zis că azi au bătut călătorii un rom care cerșea în metrou
- alt coleg cu care mai conversam pînă acum și care prezenta semne de gîndire structurată m-a întrebat cică în glumă dacă eu am furat bicicletele de jos

Avem carne

Acum cîteva secole ne adusese cineva de la țară o găină vie.

Am ținut-o legată de picior cu o sfoară în balcon și i-am dat să mănînce cu multă dragoste pîine, grăunțe și alte delicatese. Găina mînca și plîngea. Am dezvoltat o prietenie duioasă și plină de înțelegere cu ea pînă a doua zi cînd a venit un vecin. A scos-o în fața blocului, a încercat diverse poziții pînă cînd a găsit-o pe cea bună: ținînd-o de cap cu o mînă și strîngînd-o între genunchi, i-a tăiat gîtul din vreo cinci mișcări precise cu un cuțit ținut în cealaltă mînă. Apoi am mîncat-o.

Ieri am fost în vizită la niște vecini. Cum mă mutam în grădină la ei de pe un picior pe altul cu o cupă de șampanie Franța în mînă - ce-i drept, arătam bine: un tip în bermude vorbind o franceză elevată, punctată mai de cîte un subjonctiv imperfect, mai de cîte un fait chier, cu paharul ținut delicat la nivelul obrazului în mîna dreaptă în timp ce își aranja frumoșii ochelari cu stînga, trădînd astfel un vădit interes în conversație - era să calc un melc care își găsise să treacă pe acolo. Tocmai se oprise  în timp ce își căuta drum prin gazon cu o corniță în pantoful meu negru din care ieșea ciorapul roz trei sferturi. Fiindcă am un suflet sensibil la suferințele animalelor, l-am luat de cochilie și am dat să îl pun la rădăcina unor bambuși care crescuseră cu vreo 10cm de cînd beam noi șampanie la umbra lor.

- Aaaaa, nu, dă-l încoace să-l omor că mănîncă bambușii, zice vecina.

Nu am putut lăsa să se petreacă o astfel de întîmplare, așa că l-am luat cu mine acasă. L-am dus pe balcon și i-am făcut un culcuș cu frunze uscate de la morcovii ce-i aveam în cămară. Am stat îndelung cu el, spunîndu-i cuvinte duioase și cîntîndu-i melc melc codobelc în timp ce ronțăia mulțumit frunzulițele pe care le testa în prealabil cu cornițele. Apoi m-am dus la bucătărie să pun o oală de apă la fiert ca să-l pregătesc pentru cină.

Cînd m-am întors în balcon, nu l-am mai găsit, fugise. În urma lui nu mai era decît o dîră lucioasă și fumegîndă de bale.

Iulie canicular

Azi mi-a zis un tip cu facies de votant de extremă dreapta de la volanul unui merț că sînt un "espèce de connard". Era genul acela de burghez socialist cu arborele genealogic stabilit pînă la 1789 căruia nu i-a lipsit nimic niciodată, care a făcut o Grande Ecole pentru că așa îi era hărăzit și acuma are un birou individual într-un turn de la Défense de pereții căruia a agățat poze cu copiii, din care face albie de porci politicos prin imeil o armată de subalterni care fac cărare în fața lui cînd merge la toaletă. Pedalam, urmărind de aproape o mașină care și ea urmărea de aproape o altă mașină din fața ei și așa mai departe într-un lung șir. La început, merțul din spatele meu a dat să treacă pe lîngă mine la o intersecție, dar fiindcă era cît pe ce să calce niște pietoni care traversau a trebuit să renunțe și să revină în spatele meu. Am întors rapid o privire înspre el și am continuat să mă țin de vehicolul ce mă precedea. Aici privirile sînt mereu pline de semnificații. Te duci la piață și te uiți pe tarabă și nu vezi că lumea stă la coadă. Nici nu trebuie să ridici capul ca să știi cum se uită de urît oamenii la tine, fără să îți spună nici un cuvînt. Parcă te arde ceva în ceafă. O privire din asta am îndreptat și eu înspre merț, provocînd cojirea vopselei de pe capotă. M-a tot împins ambalînd motorul aproape 1km și cînd în sfîrșit la o bifurcație eu am luat-o la stînga și el la dreapta, a deschis geamul și atunci m-a înjurat.

Mă gîndesc serios să îmi cumpăr o cască, dar mă enervează că nu se asortează cu alura mea de superman și nici cu ochelarii de Willem. Nici nu vreau să cad în patima normelor europene emise de înaltele instanțe care tratează cetățenii ca pe niște copii care în final ajung să le fie frică să bea un pahar de vin din cauza directivei cu abuzul de alcool, să se simtă vinovați că au mîncat o tartină cu nutella din cauza directivei cu mîncărurile grase, să culpabilizeze pentru că au făcut o baie fierbinte în cadă sau că mai au cîteva becuri de 60W ascunse în cămară.

Vederea prin lentilă

Mă roade curiozitatea să știu de ce naiba mai vine lumea pe aici.

Pînă aflu de ce, să știți că ieri am strîns de gît tot personalul magazinului de ochelari din apropiere pe motiv de angajamente luate și nerespectate. Nu chiar tot, am lăsat în viață numai pe unul dintre angajați,  promițîndu-i că-l cruț dacă îmi face pe loc ochelarii pe care îi comandasem cu o săptămînă în urmă. Cum oferta mea nu putea fi refuzată, a acceptat imediat. După ce a terminat, l-am băgat cu capul în toaletă și am tras apa, nerespectîndu-mi promisiunea. Văzutul în ceață este cauză majoră de comportamente antisociale.

Am ajuns așadar azi la birou fără cîrja de orb pentru prima dată în ultima lună de zile.

Nu departe de intrarea în clădire, am zărit-o bine de tot pe tipa de la marketing atacată de doi indivizi dubioși care o legaseră cu lanțuri antifurt de bicicletă de logo-ul firmei și se pregăteau acuma să o facă de rușine pentru că nu le înapoiase nu știu ce cheițe. A trebuit deci să intru în prima cabină telefonică și să mă schimb în costum de superman ca să pot să intervin. Cum mă apropiam eu în zbor vertiginos de joasă altitudine, prevestind o ploaie iminentă care în final nu a mai venit, unul dintre cei doi răufăcători a scos un U din kryptonită și l-a aruncat înspre mine, așa că a trebuit să renunț de bună voie, reluîndu-mi după colț înfățișarea pașnică de amploaiat care își începe motivat o nouă zi de lucru, dînd din cap după muzica din căști.

În birou, toată lumea s-a făcut că nu sesizează nimic anormal, de ca și cum ar fi lucrat de ani de zile alături de Clark Kent. Numai una dintre pramatiile de șefi de proiect a trimis în timpul dimineții prin imeil la toată lumea și pe feisbuc o poză cu Christophe Willem care mă imita în concert. În fața acestui comportament infantil am reacționat destul de urît, anulînd imediat berea de mîine seara. Mă gîndesc să îi pregătesc respectivului un sfîrșit tragic.

Dulce viers de vuvuzelă

Mi-am instalat și eu vuvuzela pe aifon de îndată ce aplicația a fost disponibilă, plăcîndu-mi foarte mult sunetul ei diafan. Aș putea spune că în sfîrșit am găsit ceva fain care să vină de la fotbal.

Pot astfel, printr-o gîdilire dibace a accelerometrului să dau cu vuvuzela în momente cheie ale vreunor ședințe plictisitoare. Evident, asta deranjează oarecum pe unii. Dar ce karme faine pot avea atunci cînd sunetul acela răzbătător mă transportă cu puterea gîndului tocmai în vremea cînd răzeșii buciumași cocoțați pe coamele obcinelor Bucovinei dădeau de veste poporului să lase pașnicele pluguri și să ia sabiile în mîini ca să stea în calea cotropitorilor!

Dincolo de aspectele paseiste legate de momente de glorie din istoria poporului român, vuvuzela electronică prezintă inestimabilul avantaj că am putut să o enervez fără ca ea să poată să spună ceva pe tipa de la marketing cu care am nimerit în echipă la timbildingul de săptămîna trecută și care mi-a mărturisit, în sfîrșit, că a pierdut cheița de la antifurt. Am construit astfel împreună în perfectă armonie punctată pe alocuri de sunete de vuvuzelă, o ambarcațiune care urma să despice vajnică valurile Mediteranei avînd la bordul ei un echipaj de patru persoane alese pe sprînceană. Cum apa dintre Ile des Embiez și Sanary s/ Mer părea destul de adîncă, mi-am declinat discret calitățile de navigator motivînd că n-aveam costumul de baie cu mine, propunînd-o în locul meu pe tipa de la marketing, care a acceptat de îndată. Am mai militat cu succes în același timp ca din echipaj să mai facă parte și doi superiori ierarhici de-ai mei, lăudînd în gura mare calitățile lor fabuloase de leadership care meritau astfel puse în valoare. E drept că aceste calități s-ar fi putut ghici lesne dacă ne-am fi uitat mai îndeaproape la picioarele lor subțiri și păroase ce ieșeau din bermudele cu flori și la burticile rotunjoare ce se ghiceau de sub tricou. Al patrulea membru, autopropus, a fost un dușman personal din alt departament. Așa că am putut să scot și să ascund fără nici un regret, rîzînd diabolic, dopul de la barcă. Urcat pe o stîncă de unde am putut cuprinde cu privirea tot spectacolul, am rîs binișor atunci cînd vedeta s-a scufundat după vreo 20 de metri de plutire îndoielnică, necesitînd astfel intervenția rapidă a salvamarilor. Vuvuzela sună atunci, însă foarte puțin.

Tradiționalele cuvinte cu ocazia unei competiții importante de fotbal

E liniște în birou, atît de liniște încît îmi vine să urlu la lună, auuuuuuuuuuu. Avem un televizor plasat într-o sală de departe, de la alt etaj, cică pentru teste. Toți au plecat în ședință exact acolo. Ședință cu beri rar s-a mai văzut totuși.

Dar e bine că e liniște.

Am vorbit cu un bicicletolog din alt serviciu. I-am povestit despre lanțul antifurt pe care l-am achiziționat. Mi-a zis că din cînd în cînd face poliția razii prin oraș ca să curețe trotuarul de bicicletele abandonate. Pentru o bicicletă legată cu un lanț ca al meu, au de lucru cam 30 de secunde cu o șurubelniță ca să crăcăneze un pic segmentele tubulare și un bomfaier ca să taie sîrma astfel descoperită din interior. Așa că lanțul meu tubular nu valorează nimic. Să vezi cum iarăși nu dorm nopțile de grijă, acum cînd de-abia am scăpat de huruit de avion în cap și de-abia am reușit să să nu mă mai trezesc la ore neobișnuite din noapte ca să mă joc cu trenulețul Shinkansen seria N700 pe care l-am achiziționat în timpul invaziei!
Cică mai bine îmi cumpăr un U. Dar la ce e bun un U, dacă nu poate fi înfășurat de ghidon în formă de 8, pentru că e U, nu e 8 și nici nu poate fi purtat pe post de colier, ca să îmi pună astfel în valoare mușchii herculeeni ai gîtului?