Ochii care nu se văd

Eheeeei, dragii moşului, de cînd nu ne-am mai văzut, multă vreme a trecut. Nu că aş avea ceva deosebit de spus, de fapt chiar nu am nimica, dar mă gîndesc că trece vremea şi mă veţi fi uitat, deşi luna asta am fost deosebit de prolific. Atîta pagubă.

S-a dus aşadar şi tîrgul de vinuri, unde am avut grijă să merg cu mijloacele de transport în comun, şoferul avînd zi liberă. Am avut mare dreptate să fac asta, întrucît la ieşire m-a acostat o doamnă care făcea benevolat în beneficiul unei asociaţii pentru protecţia nu ştiu cui şi mi-a declarat, după ce m-a întrebat politicos daca a fost bine la tîrg şi dacă nu am băut prea mult, că sînt un tînăr frumos şi am crezut-o.

Totuşi, acum, cînd rememorez cu detaşare întîmplarea, mă pune pe gînduri întrebarea ei dacă n-am băut prea mult. Înclin să cred că nu, pentru că momentul cel mai dificil al vizitei la tîrg a fost consultarea listei cu participanţi, care ocupa o suprafaţă respectabilă a unui perete al halei. În cîteva rînduri am fost pe punctul de a abandona căutările mele precise pe lista respectivă atunci cînd, umblînd instinctiv după combinaţia de taste Ctrl-F şi negăsind-o, simţeam cum mă cuprinde disperarea. A nu se confunda această disperare cu dezamăgirea pe care am încercat-o cu o zi înainte, cînd am dat peste o expoziţie de poze pe gardul unui parc şi cînd, plăcîndu-mi în mod special unele dintre operele prezentate, am remarcat că deasupra lor nu exista atît de practicul buton cu steluţă pentru favoritizat. Nu, una e disperarea şi alta e dezamăgirea. Numai că, avînd puţinitică răbdare şi dînd ceva telefoane pentru aflarea numelor exacte ale şatourilor incriminate, disperarea a fost învinsă. Ce a urmat după a fost ca o scurgere lină, pe gît şi din contul bancar. Mulţi dintre comercianţi erau dotaţi cu aparate pentru citirea cărţilor de credit, aşa că semnarea de cecuri, operaţie destul de grea, nu a reprezentat o problemă. Aşa că, dacă degustările ar fi fost fără măsură, treburile s-ar fi prezentat într-o lumină mult mai dificilă.

În fine, să revenim. Mult flatat de doamna cu asociaţia, am negociat cu ea să îi dau 5 euro (o bancnotă de 10 euro la care am cerut rest 5) pentru un breloc în formă de inimioară transparentă în interiorul căreia era un lichid vîscos de culoare roz cu nişte sclipici, în care plutea o altă inimioară, de data asta roşie de-a binelea, traversată de o săgeată de o culoare nedefinită. Mi-a spus că sînt totuşi foarte generos, deşi cam dur în afaceri. Mi-am luat restul, am agăţat brelocul la chei, am ridicat cutia cu sticle de jos şi am plecat.

Fiecare cu ce-l doare la bască

Acum mai mulţi ani, să fi fost prin mai-iunie, era un soare cald de dimineaţă, de tip nice light. Parisul forfotea vesel, că aşa mi se părea mie. Aveam nişte blugi "drepţi" cumpăraţi de la tarabele de la Iulius din Iaşi, un tricou contrafăcut marca Adidas, tot de la tarabe, şi nişte adidaşi marca BIT, de la un butic de lîngă Nest-ul de pe Independenţei (buni adidaşi!). Asta îmi cumpărasem înainte de a pleca definitiv.

Un controlor fusese bătut măr de nişte golani în ajun şi după ce a fost dus la spital a murit. Încetul cu încetul, mijloacele de transport au încetat să mai circule.

Astfel echipat, avînd şi un uocman chinezesc cu autorevers la brăcinar, cumpărat tot din Iaşi dintr-o consignaţie, am luat-o la filing, voiniceşte, pe străzi. Şi-am mers, şi-am mers, zi de vară pînă-n seară că de n-ar fi, nu s-ar povesti şi m-am minunat de toate cele, căci eram tînăr, neliniştit şi nu aflasem încă prea bine de jacşirac, sarcozi, fabius, stroscan, arlet, cît despre bezansno, el nu era încă născut la vremea aceea. Pentru mine, orizontul se limita doar la strada Servandoni pe care n-am văzut-o niciodata, dar ştiam sigur că există. Şi-am luat-o aşadar la picior prin faţa închisorii la Santé, apoi pe sub copacii de pe Arago şi la dreapta pe St. Jacques, căscîndu-mă la case şi la preţurile din restaurante - am călcat chiar şi într-un caca - pînă hăt la les Ecoles în faţă la Sorbona şi în jos pe St. Michel, unde sandvişurile greceşti încă nu îşi împliniseră destinul de pe ziua aceea, nefiind ora prînzului. Pe străduţele înguste, grecii marocani măturau de zor în faţa restaurantelor iar în canale se scurgeau lături cu spume albe. Mirosea parfumat a detergent. Apoi, cu un ochi aruncat înspre Notre Dame, francezii ăştia, construiau catedrale şi noi încă nici nu începuserăm să ne batem cu turcii, pe bd. du Palais fix pe Ile de la Cité. Acolo n-am putut vedea coada de la intrarea la serviciul pentru străini pentru că era pe o altă latură a clădirii pe care nu o cunoşteam încă şi oricum, randevu aveam în vreo trei săptămîni, aşa că am trecut frumuşel de partea cealaltă a Senei pe lîngă magazinele cu flori şi animale unde mirosea frumos, respectiv urît şi apoi la dreapta la St. Germain l'Auxerrois pe care, ciudat, aş fi situat-o fără să ezit pe strada Servandoni, ca şi Luvrul aflat în faţă. Un pic de Rivoli, prin faţă la Palais Royal, avenue de l'Opéra, în capătul căreia se vedeau doar nişte schele, Chaussée d'Antin, Trinité şi hopa la birou, unde şeful mi-a zis politicos că am întîrziat şi că să am grijă să ajung mai devreme a doua zi. Dar eu nu m-am supărat pentru că afară era soare şi oraşul era vesel.

Pe vremea aceea era mult mai fain pe timp de grevă.

Judecăţi de valoare

Mi-am călcat o cămaşă dis-de-dimineaţă, uitînd totodată să îndrept manşeta mînecii drepte. Nu-i nimic, acum stă ascunsă în mîneca hainei de costum şi nu se vede. Dacă mă gîndesc bine, cum nu îmi dau jos haina de costum fiindcă e unul în birou care suferă de cald şi a pus clima la 18 grade, aş fi putut nici să nu calc mînecile cămăşii, ceea ce ar fi reprezentat un cîştig de timp considerabil fără nici o pierdere de imagine. Pe de altă parte, acesta este respectul pe care îl am pentru mine, nu mi-aş fura cumva căciula minţindu-mă astfel pe mine însumi?!

Cum spunea un ilustru coleg de facultate, dom-le eu mă duc la examen în costum pentru că aşa nu numai că îi acord profului un respect deosebit ci îmi respect propria persoană, ia uite ce cravată frumoasă am şi ce bine se asortează cu dungile fine ale ţesăturii costumului! Dar pantofii, vezi ce lustruiţi sînt?

Aşa că îmi pare rău pentru manşetă, dar e doar din cauză că am uitat să o calc şi nu altceva. Voi încerca să ameliorez procesul pentru data viitoare, promit solemn să fiu la nivelul CMMI 5 (nu ştiiiiţi ce-i aia?!).

Dar de ce atîta găteală? Păi aveţi cumva impresia că numărul din Dilema adus cu cheltuială (mică) din Patrie, poate fi răsfoit pe birou într-o altfel de ţinută? Credeţi că articolul prezentatorului de telejurnale, Mîndruţă, - o somitate - poate fi citit într-o stare de spirit indusă de nişte pantaloni oarecare? Vreau să vă zic că am pînă şi ipodul pe masă pentru ocazie. După ce termin articolul, i-l dau îndărăt colegului care mi l-a împrumutat. Păi cum să fii în asentimentul aserţiunilor pline de dileme - magistral articolul severvoinesc despre sacrificiu - cu aer de "nuuu, tăticu', aşa e cum îţi spun eu, indubitabil şi cult, ascultă la mine cum stă treaba", altfel decît îmbrăcat regulamentar? O astfel de revistă înaltă, unde scriu de veacuri aceiaşi obosiţi de referinţă, se citeşte cu sfială cuviincioasă aprobatoare.

Recunosc totuşi că, pentru numărul în chestiune, cu temă cool, parfumată, unde aflăm de la aleşeu - normal - că "j'vais souvent à Paris et je m'la pète dans les chiottes", ar fi mers şi o ţinută metrosexuală de la un butic branché din Marais.