26 septembrie 2007

Moment de solitudine

Ah, unde sînt vremurile cînd, cu cravata strînsă la gît fluturînd în aer, cu faţa vînătă şi ochelarii aburiţi, cu pulpanele hainei de costum jucăuşe în ritmul mişcărilor picioarelor încălţate în pantofi lustruiţi ce atingeau cu spor pedalele bicicletei, o luam uşor pe bd Haussmann, apoi urcam pe lîngă Saint Augustin pe bd Malesherbes, unde îl înjuram zîmbind pe monsieurul care mă depăşea din scurt cu merţul lui cel fără de zgîrieturi, cît pe ce să mă doboare, apoi la stînga, pe bd Courcelles, enervînd pînă ce i se înroşea casca mereu pe acelaşi scuterist căruia îi tăiam calea fix în faţa parcului Monceau, cînd coteam spre rue de Prony, printre camionete de livrări, porşuri, bentleiuri şi hamăruri, cu un scurt pasaj prin place du Maréchal Juin, un fel de place de l'Etoile, dar mai mică, unde enervam sistematic pe pedegeul firmei aflat la volanul ferariului său, ca să las bicicleta în staţia de lîngă RER?

Nu mai sînt vremurile astea dar poate cu puţin noroc, vin altele la fel.

Pînă atunci trebuie să găsesc de urgenţă cum să ies din parcarea subterană unde, după ce mi-am parcat bentleiul chiar pe locul şefului, am luat-o pe o uşă ce s-a închis ca o supapă în urma mea. Atunci am constatat că mă aflu pe un drum greşit. Strigătele mele de ajutor răsună lugubru în casa scărilor mirosind a pipi în care mă aflu şi din care bloghez în direct. Semnalul uifi al firmei pătrunde nu se ştie pe unde, iar blogherul e singurul sit extern rămas autorizat ca prin miracol de administratorul de reţea, certificat MCSE. Am încercat rînd pe rînd toate uşile începînd cu etajul -5, pînă la -1, unde se înfundă, dar toate permit trecerea doar într-un singur sens, nu acela dinspre casa scărilor înspre parcare. La -2 am găsit un schelet aflat în poziţia aşezat pe o treaptă, cu un laptop deschis pe genunchi. Să fie oare colegul care a disparut fără urmă acum cîteva luni?

Este ora 8 dimineaţa, nu e încă nimeni la birou, nimeni nu va citi mailul meu de esoes înainte de 9.30, poate chiar 10, cînd va fi poate prea tîrziu, asta în situaţia în care MCSE-ul nu e în concediu azi şi va putea porni la timp serverul de mail care a crăpat ca de obicei în timpul nopţii şi în situaţia în care se va gîndi cineva să îşi citească mailul înainte de a pleca la cafea pentru jumătate de oră, ca să înceapă bine ziua. Din cînd în cînd se aud înfundat, scrîşnind, pneuri de maşini din parcarea din imobilul vecin, probabil oamenii muncii burghezi care s-au trezit şi care acum pleacă să lucreze în altă parte. Vikingii cu care am treabă azi şi din cauza cărora m-am sculat aşa devreme cred că aşteaptă deja în faţa imobilului şi bat mărunţel din buze că nu e nimeni să le deschidă. Oxigenul pare din ce în ce mai puţin şi îmi mai rămîn doar cîteva gume de mestecat.

Ajutor.

10 septembrie 2007

Viaţa este complexă şi are multe aspecte

Ramón opri motorul Harley-ului său tocmai pe coama dealului. Se dădu jos cu cu încetineală, îşi sterse de praf ochelarii fumurii şi făcu cîţiva paşi în afara drumului, prin iarba arsă. Cerul era de un albastru perfect, o adiere de vînt uscat îi răvăşea părul negru ce îi ajungea pînă la umeri. Pînă în zare, dealurile erau acoperite de plantaţiile de coacăze pe care le moştenise de la tatăl său, care le moştenise la rîndu-i de la tatăl lui şi tot aşa, preţ de vreo cinci generaţii. Recolta se apropia de sfîrşit, muncitorii cărau ultimele coşuri umplute cu fructele culese boabă cu boabă, din care urma să fie produs deliciosul vin de coacăze ce făcea de secole mîndria familiei şi a regiunii întregi.

Trase aer în piept, cuprinzînd cu privirea imensitatea moşiei strămoşeşti, cînd o văzu printre nişte scaieţi, mai jos pe deal, în faţa şevaletului, încercînd să redea pentru eternitate splendida privelişte oferită de plantaţiile de coacăze prin care roboteau ca nişte furnici românii sezonieri în lumina soarelui ce răsărise ăhă, tocmai de dimineaţă, pe însăşi Doña Alba. Era atît de concentrată, încît nici măcar nu părea să îi fi simţit prezenţa, chiar dacă despre motorul de la Harley orice se poate spune, numai că e silenţios nu.
Ramón privi cu multă indiscreţie înspre imaginea ce începuse să prindă contur pe pînza încă albă şi murmură deopotrivă mulţumit şi admirativ :
- Estupenda composición!
după care se urcă din nou pe Harley şi porni mai departe.

05 septembrie 2007

Dusu-mi-s-au cîntăreţii

E foarte fain să ai blog. Xxxxxiţanul din tine iese la suprafaţă în forma lui cea mai împlinită şi începe a emite maxime. Ai astfel un teren nelimitat în care poţi să-i arăţi lumii propriul audiaseis, să te lauzi cu vasta ta cultură, să povesteşti scene din activitatea ta zilnică ieşită din comun, iar dacă aceasta e de fapt înecată în banal, ai ocazia să înfloreşti cît încape. Cînd ai necazuri, îţi poţi vărsa frustrările şi îţi poţi arăta dispreţul suveran pentru alţii, creînd în acest fel nemuritoare pagini de literatură. Poţi să scrii şi chestii ermetice care nu înseamnă nimic, dar care sună minunat.

Toate astea se petrec în timp ce vin alţii şi încep a te lăuda iar tu numeri comentariile, vizitele şi favoritele şi începe să îţi placă din ce în ce mai mult. Se instalează un fel de joc cu reguli nescrise acceptate, crezi tu, de cei iniţiaţi. Apoi vin unii şi nu te mai laudă, alţii nu mai vin deloc şi tot nu te mai laudă şi te superi. Ironia glumeaţă se transformă apoi în ironie răutăcioasă şi nu înţelegi de ce şi apoi îţi dai seama că nu toată lumea o ia ca pe un joc, că nici tu nu o mai iei ca pe un joc, că fiecare vorbă cu care arunci, poate fără să vrei, e întoarsă pe toate feţele în goana după înţelesuri ascunse. Fiecare moment de tăcere de-al tău creează raţionamente întortocheate. Atunci îţi iei jucăriile şi pleci, cerşind după manifestaţii de susţinere, te muţi în altă parte, o iei de la capăt la cererea fanilor, apoi iar te superi şi tot aşa, pînă ce lumea se plictiseşte cu totul de comportamentul tău izvorît din combinaţia dintre realitatea lumii adulte şi aspiraţiile de adolescent, moment în care iei poziţia gînditorului de la Hamangia (altfel nu se poate, nu e teatral) ca să te întrebi: de ce?!

Zice-se în Franţa că există aşa-numita "crise de la quarantaine", care se manifestă la unii prin cumpărarea unei motociclete, am trei exemple concrete la birou.

Eu unul atîta am de zis, ca o concluzie: mai am nişte vin, mai bun sau mai puţin bun şi o să mai cumpăr nişte sticle prin luna noiembrie de la tîrg. Uşa de la pivniţă o ţin deschisă pentru cei ce ştiu a aprecia asemenea lucruri, dacă or vrea să îi calce pragul din nou ...