Aşa îmi place mie să ratez aniversările. Am uitat chiar să îmi cumpăr cadou. Pe bune că ar merita, după 4 ani de dat rotund. Numai că am ratat data fatidică, sînt în întîrziere cu o zi deşi, dacă e să ne gîndim bine, situaţia stă puţin altfel.
Mai întîi am scris postul numărul doi, pe data de 21 şi mi-am făcut reclamă discretă comentînd ceva inteligent în altă parte. Apoi m-am gîndit că nu se începe chiar aşa o carieră de succes, trebuie cumva un articol-program. Aşa că am ticluit postul numărul unu şi l-am dat în vileag printr-un artificiu, lipind la loc o filă din calendar. Aveam gînduri mari pe vremea aceea, citeam cărţi, inclusiv Eminescu, ascultam muzici grele, n-aveam aparat de fotografiat, vedeam filme, inclusiv cu Monty Python, luam trenul ca să merg la birou, aveam şefă, aveam şi Hummer cu care mergeam la cumpărături şi în Bois de Boulogne, beam vinuri, mîncam foie gras, instalam perdele şi schimbam robinete. Vopseam ouă şi aveam chiar şi o vecină care îmi cînta Oda bucuriei seară de seară. Eram tare.
Acum am mai decăzut niţel, sînt deja la al doilea ipod.
Pe aici s-au perindat mai multe generaţii de comentatori şi de cîntăreţi în strună pînă cînd, rînd pe rînd, au dispărut cu toţii, alungaţi, că m-am înrăit şi m-am acrit şi eu treptat în acelaşi timp cu ei. Dar a fost frumos totuşi: eu scriam una, ei înţelegeau alta, ei scriau una, eu înţelegeam alta şi tot aşa.
Iar acum am o barbă lungă şi albă şi din cînd în cînd mai croiesc o cîrjă pe spinarea cui mai îndrăzneşte să mă deranjeze în liniştea şi înţelepciunea de care dau tot mai des dovadă în ultima vreme.
Şi-am încălecat pe-o şa.
