Ieri a fost o zi ca în vis, prin geamul cu transparență îndoielnică al biroului de la etajul 35 se vedea destul de clar cum cădeau de sus smocuri de vată, unele cu resturi de plastic din ambalajul desfăcut în grabă, în vederea asigurării unui debit constant. Noi, cei din openspeis, am fi vrut să ieșim imediat afară la o petrecere în stratul de spumă proaspăt depus, cu șampanie în valuri și femei îmbrăcate sumar dansînd în lumina magică, a ha, pe platouri instalate la înălțime medie. A trebuit totuși să ne lingem pe bot de cazacioc și de guleai întrucît am fost convocați cu toții de urgență la o ședință fulger de partid care s-a întins pe toată după amiaza.
Spre seară, cînd mi-am terminat ziua de lucru, mi-am luat șuba, căciula rusească, ciubotele îmblănite și am pășit înspre ieșire, după ce am așteptat vreo zece minute la coadă la ascensor. Imediat ce ușa rotativă mă expulză afară - nu există cutre mai mari ca ușile rotative, mereu stau stresat să nu mă prindă de călcîie și în ultimul moment fac un salt acrobatic ca să ies, evitînd milimetric să nu îmi smulgă geanta, asta în situația fericită în care vreun bou de coleg nu insistă să se bage după mine, limitînd astfel șansele de supraviețuire - , un vînt mirosind proaspăt a banchiză mă izbi în obraji și mă trezii în fața unui zid impenetrabil de gheață prin care se căscau gurile galeriilor săpate cu puțin timp de cei ieșiți înaintea mea și care nu stătuseră în ședință de partid atîta vreme. Mi-am pus imediat lămpașul de miner de care nu mă despart niciodată, alături de tirbușon și, cu aplicația de săpat pornită pe aifon, mă pusei imediat să îmi croiesc propria galerie pînă la rastelul de biciclete, intonînd vesel melodia piticilor din Albă ca Zăpada. Alții care ieșiseră și ei cam tot atunci săpau și ei cu ce puteau, cu gențile, cu blackberiurile, cu săpăligile de care nu se despart niciodată, alături de tirbușoane, cu săbiile laser și cu alte dispozitive. Și săpai, săpai, zi de vară pînă seară, că de n-ar fi nu s-ar povesti, pînă cînd auzii pe înfundate, dar din ce în ce mai aproape, niște zgomote de piolet lovind roca solidă. Deodată, printr-o surpătură laterală ivită ca prin farmec, apăru un cap cu plete albe, mustăți și barbă așijderea. Cine ar putea fi, abatele Faria, Moș Crăciun sau directorul firmei? Nu, nici vorbă, am recunoscut-o, nu fără un oarecare efort, sub sprîncenele imaculate de zăpadă, pe d-na de la marketing, care își parcase bicicleta în altă zonă a parcării decît mine. Ne-am zis politicos bonjour și am continuat fiecare cu tunelul lui, pînă la capăt.
Și-am încălecat pe șaua bicicletei și-am plecat voios acasă.
