Dar, dincolo de toate, am rămas cu anumite imagini din această călătorie, imagini din care nu doresc să trag nici o concluzie ci doar vreau să le înșir aici ca să nu le uit.
Am rămas surprins, ca de fiecare dată, de lipsa de spirit analitic a unor oameni pe care îi credeam în stare de mai mult, adică oameni cu școală și servici. E foarte greu, dacă nu imposibil, să scoți de la ei vreo concluzie sau vreo judecată care să semene și a altceva decît a "ai văzut ce bine le-a zis-o?". Am avut senzația că tot ce auzeam era o repetiție fără sfîrșit a unor formule de la televizor.
Că veni vorba de televizor, acesta stă în case în permanență aprins și dat pe un canal de știri de unde se poate afla fără întrerupere, pe marginea unor fapte diverse, despre ce se mai întîmplă rău în sistemul sanitar.
Am luat un taxi din aeroport ca să merg în București. Din goana mașinii am găsit că bd Kisseleff e frumos, chiar foarte frumos.
Am luat un taxi să mă duc din București la aeroport. Taximetristul mi-a reproșat că nu am cerut la telefon mașină cu vinietă, dacă tot vreau să merg la aeroport. Ajuns la destinație, am plătit omului prețul cursei și, drept la revedere, am primit o înjurătură. Am încercat să vorbesc cu el ca să înțeleg de ce și, după codeli multiple, am înțeles că mi-a reproșat micimea bacșișului.
Am auzit peste tot o sumedenie de sonerii de celulare. E ceva nemaipomenit cu celularele astea, au sonorul dat la maxim, melodiile sînt mereu surprinzătoare, toată lumea e cu telefonul la ureche și vorbește foarte tare și încrîncenat (de fapt cred că "încrîncenat" e cuvîntul care exprimă bine starea multor fețe văzute) astfel încît să se poată auzi conversația de oriunde: din capătul celălalt al vagonului de intercity, al autobuzului, al avionului care rulează spre pista de decolare, de la trei mese distanță la McDonald's-ul Gării de Nord, în sala de așteptare a spitalului în care vorbesc înghesuiți la celular o sumedenie de oameni stresați de boală. Din toate conversațiile surprinse, am putut extrage cu ușurință două subiecte principale: banii și boala.
Am băut vin roșu demi-dulce, nu mai știu ce fel, oricum deosebit. Era cît pe ce să beau și vin la pet, tot foarte bun.
Toată lumea m-a tutuit. Cred că arăt a adolescent. Nu vorbesc aici de cei pe care îi cunosc de multă vreme și cărora le permit lucrul ăsta, ci de cei care mi-ar fi datorat un minim de politețe: controlorul din tren, vînzătorul de la barul din tren care s-a arătat supărat că am întors pe toate fețele mizeria de sandwich pe care dădusem echivalentul a 3 euro, vînzătoarea de la farmacie, puștoaica ce vindea la McDonald's care m-a și repezit că nu înțelegeam nu știu ce, polițaiul de la pașapoarte etc. Am încercat să vorbesc eu cu ei cu dumneavoastră dar rezultatul a fost că m-am simțit eu inferior lor. Parcă pronumele de politețe ar fi dispărut cu desăvîrșire din limbajul curent!
La spital, pe coridorul de lîngă laboratorul de analize se înghesuie o grămadă de oameni. Există scaune pe care se poate sta, dar toată lumea stă buluc în fața ușii. Nici n-are cum altfel, nu există numere de ordine. Din cînd în cînd ușa se deschide, lumea se agită brusc, încercînd să plaseze foaia de trimitere infirmierei ce tocmai a ieșit. Aceasta adună vraiște foile și explică răspicat oamenilor că îi strigă ea cînd le vine rîndul.
La ieșirea din țară mi-a controlat pașaportul o milităreasă. S-a uitat îndelung în el, apoi îndelung la mine, iar în pașaport, după care a tras un rînjet cu subînțeles. Era atît de subînțeles încît eu n-am înțeles nimic și am ridicat întrebător ochii. Mi-a zis așa:
- Domiciliul Franța, aha ...
- Da, sînt niște de ani de cînd stau acolo.
- Înseamnă că ai ales bine.
- Nu mă pronunț ...
- Înseamnă că nu știi ce e pe aici ...
La care mi-a trîntit pașaportul cu obidă și m-a lăsat să trec.
Apoi am negociat cu echipajul și am obținut loc la business. Nici șampania nu mai e ce a fost.
