Ieri s-a terminat Turul Franței. A fost foarte frumos. M-am sculat dis de dimineață, m-am îmbrăcat cu cel mai frumos costum mulat din lycra pe care îl aveam, am înfulecat un mic dejun energetic, am copiat pe GPS traseul pregătit de cu seară, mi-am pus niște prafuri în apa din bidon, am legat bicicleta de automobil și am plecat înspre Chevreuse pentru că era frumos afară. Am ajuns după vreo 30 min, mult mai repede decît în ziua precedentă, cînd m-am învîrtit vreo oră și jumătate cînd pe o autostradă, cînd pe alta. M-am parcat într-o zonă industrială de la Loges en Josas m-am descălțat de frumoasele sandale roșii din care ieșeau ciorapii albi de sport și m-am încălțat cu cei mai frumoși pantofi Shimano, albi, dar cu care nu se poate conduce mașina. Am dezlegat bicicleta, am pornit GPS-ul și am plecat, încercînd să nu mă îndepărtez de linia roșie de pe ecran și urmărind cu mare interes viteza instantanee, viteza medie, kilometrii parcurși și ora estimată a sosirii. Vremea frumoasă și cîmpurile colorate nu mai contau deloc. La un moment dat am horcăit și am tras o flegmă în lateral, fiind în convalescență după o bronșită păcătoasă. Cu această ocazie am aflat că mai era cineva în spatele meu. Pe marginea drumului, înspre Rambouillet, erau înșirate o grămadă de rulote care parcaseră acolo cu o seară înainte. Oamenii își luau micul dejun, somnoroși, la umbra rulotelor și a drapelurilor britanice și visau la cele 10s din după-amiaza ce avea să vină, cînd vor avea ocazia să-i zărească pe specialiștii substanțelor ilicite ce vor trece pe acolo, precedați de caravana publicitară. Din loc în loc, alții instalau comerțuri temporare de bere, tricouri galbene sau cu buline roșii, șosete cu michimauși, etc. Eu pedalam sub încurajările suporterilor de pe marginea drumului. Cum mă încurajau ei așa frumos, m-am simțit obligat să măresc cadența, astfel încît cele două dealuri de categorie 4 de pe parcurs au trecut în uralele publicului. Un polițai care se trezise și el devreme ca să balizeze traseul m-a asigurat că nu mai e mult pînă la sosire și că aveam șanse să cîștig. Astfel, vreo 50km am ținut-o într-o medie orară niciodată atinsă și simțeam cum îmi crește un val de mulțumire în suflet. Bucuria mea a fost de scurtă durată căci pe la jumătatea celui de-al treilea deal am intrat brusc în hipoglicemie și mașina a început să funcționeze cu încetinitorul. Am fost nevoit să mănînc din mers trei din barele cu fructe uscate din buzunar pe care în vremuri normale nu le-aș înghiți nici cu rugăminți fierbinți. Un american din altă echipă m-a depășit, zicîndu-mi:
- Bravo, tu es super!
După vreo 10 min mașina a repornit, dar era prea tîrziu, îmi stricasem deja media. Rahat.
