Am avut onoarea să o cunosc pe d-șoara Farida, doctorandă la un institut astronomic, ceva cu efemeride, cu ocazia unei curse cicliste la care am participat. Am pescuit-o pe un sait pe care mai întîlnisem și alte persoane fiabile, tipi și tipe cu un nivel în general bun, cu care mai făcusem niște ture faine de pedale.

Căutam așadar niște coechipieri pentru o cursă de hipsteri rapizi și bărboși, mai andărgraund, așa, o ștafetă de nouă ore pentru echipe de trei oameni. Și, după vreo săptămînă de așteptat, îmi răspund unul, S. și Farida asta. Cu S. mai vorbisem dar cu ea, nu. Aș fi preferat totuși să fie Tatiana (Kiev, gorod Kiev) căreia avusesem deja ocazia să îi apreciez calitățile de pedalatoare, numai că ea îl preferase pe Joao să facă echipă cu el. Barba lui Joao e mai faină și mai mare decît a mea, așa că am lăsat-o baltă.
Cum nu am avut alte propuneri, a trebuit să îi zic da Faridei, la urma urmei n-avea ce să fie rău. Oricum nu mergeam acolo să cîștig, dar orișicît.

Mă trezesc astfel sîmbătă dimineața, îmi pregătesc niște biberoane cu EPO și alte provizii bogate în zaharuri rapide, că ziua se anunță lungă, bag bicicleta demontată în portbagaj și plec ca să fiu la timp la linia de start. Vine și S., ne admirăm unul altuia carboanele lustruite în prealabil. Facem frumos o tură de circuit ca sa identificăm pericolele. Aruncăm cîteva priviri pline de ură echipelor adverse, printre care Tatiana, Joao și încă un mucea mustăcios cu coapsele atît de umflate încît nu putea să lipească genunchii unul de altul. Cu cinci minute înainte de start, apare și Farida, în fustă, călare pe o bicicletă de oraș din anii șaizeci cel tîrziu, ruginită, cu cauciucurile dezumflate și cîntărind cel puțin 50kg. Se scuză profund pentru întîrziere și ne-o prezintă pe mă-sa, pe nume Dilda, aterizată de cu seară direct din Kazakhstan special pentru eveniment, ca să-și încurajeze fiica. Mă uit la S., S. se uită la mine, ne uităm amîndoi la tătăroaicele astea două care vorbeau între ele într-o păsărească presărată cu cuvinte sovietice, aruncîndu-ne priviri dure. Imediat am avut o viziune cu mama Dilda călare pe un căluț mongol focos, străbătînd în galop stepele Asiei în bătaia vîntului, trăgînd săgeți din mers, incendiind sate întregi, luîndu-i pe copii în suliță și pe bărbați tîrîndu-i prin colb agățați de coada calului. Acuma ce-i de făcut, na, am zis că e în echipă cu noi, am zis. Ce-om face, doar nu ne-om risca pielea să le supărăm pe gingishanele astea!

Bun, explicăm Faridei care e mersul, e cursă cu ștafetă, da? Adică unul face ture de circuit cît de repede poate, în timp ce ăilalți doi așteaptă pe mal. Și, cînd nu mai poate, face semn, îi dă brățara din mers următorului, care face ture la rîndul lui cît de repede poate în timp ce ăilalți doi așteaptă pe mal. S-a înțeles? Deci tu faci cîte 20min că pari așa, mai fragilă, iar noi facem cîte 30-40. Sigur că da, buștean. A trebuit să fug după ea după ce s-a dat startul, ca să o opresc să îi mai explic o dată că era rîndul lui S. să facă ture.

Bun, și trec orele, de cîte ori era rîndul ei pierdeam cîte trei ture, mergea în ritm de plimbare, cu fusta ridicată pe coapse și cu lanțul scîrțîind la fiecare tur de pedală printre hipsteri bărboși pe carboane cu pinion fix, trecînd ca niște năluci transpirate. Mă-sa nu mai putea de mîndrie, maladieț, Farida, maladieț iar noi stăteam bătînd din drîmbă pe margine. Un moment de-a dreptul delicat a fost cînd stăteam așezat în cerc cu ele pe iarbă ca în iurtă și mă-sa mi-a propus să îmi interpreteze un cîntec popular din tribul ei la un instrument tradițional pe care îl purta mereu cu ea în rucsac. Nici nu mai știu cum am refuzat, am motivat probabil că folclorul național din Kazakhstan mi-a legănat copilăria la televiziunea sovietică și că nu eram în transa necesară. Noroc că mi-a venit rîndul să îmi fac turele.

Am dat din mine tot ce am putut, și zic eu că mi-a cam reușit. Am terminat ziua cu 130km făcuți cu o medie de 38km/h. S. a făcut și el tot pe acolo și cu încă 50km ai tătăroaicei, s-au adunat 310. Maladieț, dacă-mi permiteți, maladieț.

Am făcut niște cercetări posterioare pe feisbuc și le-am găsit pe amîndouă. Dilda are, pe lîngă pozele tradiționale de la turnul Eiffel, o imagine care o înfățișează călare pe un căluț mongol, dreaptă în șa, ținînd hățurile cu o mînă, privind dur și rece obiectivul. O altă imagine o arată cu o căciulă din blană de animal cu blană și cu un șoim cocoțat pe pumnul înmănușat cu zale. Dar are și o poză cu o rochie mulată secsi, cu motive de blană de tigru, cu ciubote peste genunchi, în fața unui tablou de la Luvru pe care sînt pictați niște tigri.