Acest blog este în paragină, e adevărat. Dar, îi pasă cuiva, m-a căutat cineva în lipsă? Nu. Și atunci, care-i problema?

Mă regăsesc temporar în situația de a fi fără ocupație de vreo săptămînă și ceva. Am descoperit că e greu să îți umpli timpul cînd ești departe de rutina cu care te-ai obișnuit de ani și ani. Așa că am ținut sfat cu mine însumi și cu bicicleta, adică în trei, și am decis că ar fi bine să plecăm în voiaj.

Am încărcat în sacoșe lucruri pentru trei zile, adică:

1. niște haine mulate, sexy, pentru bicicletă
2. niște haine ne-mulate, sexy, de oraș
3. pentru dormit, nimic, oh là là!
4. periuța de dinți și crema solară
5. jeleuri energizante în număr suficient și săculețe cu pudră magică de dizolvat în bidoane
6. o haină de ploaie, mulată, sexy
7. niște scule și piese de schimb pentru reparat eventualele probleme mecanice

Apoi am plecat. A fost frumos, foarte cald. Am transpirat pînă am început să put. M-am oprit în numeroase cimitire, să iau apă, că așa e regula aici, în cimitire se găsește întotdeauna apă de băut. Am trecut pe dealuri și văi, prin sate, printre vii, prin păduri, peste autostrăzi și linii de TGV, pe drumuri înguste, dar asfaltate, pe drumuri mai largi, tot asfaltate, prin zone comerciale apăsătoare.

Prin Champagne, dealurile erau cît vedeai cu ochii acoperite de viță de vie. Prin sate, toate îngrijite, curate, cu asfaltul refăcut proaspăt, cu primăria și biserica gotică renovate, firme de șampanie la fiecare 10m. Am băut o cafea la Montmirail, gîndindu-mă la filmul Les visiteurs. Chalons en Champagne e un oraș liniștit și frumos, lume destinsă la terase, spectacole de circ la fiecare colț de stradă. Probabil că, dacă ar fi plouat, nu mi-ar mai fi plăcut.

Apoi, am trecut în Lorena. Viței de vie i-au luat locul grîul, soia, orzul, porumbul. Satele erau ceva mai ponosite.



Multe cimitire, unele chiar germane și monumente cu morți din primul război. Nici o pădure în care să mă ascund de arșiță. Am băut vreo 5 bidoane de apă și o coca cola cumpărată de la o bulangerie sărăcăcioasă dintr-un sat, ținută de o bătrînă care m-a compătimit, văzîndu-mi fața descompusă. M-am oprit extenuat la Toul, la capătul lumii, lîngă catedrală, să mănînc o omletă și să beau o apă minerală. Încă 25 de km din care 3 de urcuș epuizant prin căldură și mi-a ieșit în față Nancy. Mi-a plăcut la Nancy: iarăși lume destinsă, la faleză, studenți relaxați, piste de bicicletă, tramvai, place Stanislas, orașul vechi, canale și ecluze.

Am plecat de la Nancy dimineața la 7, că mi-a fost frică să nu mă defectez pe drum și să nu mai prind trenul de întoarcere de la Strasbourg. Mă cam dureau picioarele. De data asta vremea era mohorîtă, dar vîntul era din spate. Încă 80 de km prin Lorena, de data asta ceva mai mult prin pădure și am început să urc pantele Vosgilor.



La col de Chapelotte m-am oprit să iau apă din fîntîna construită de soldații din primul război mondial. Rotind puțin privirea, mi-am dat seama că eram într-un loc special: o grămadă de monumente și plăci comemorative: o capelă în memoria războiului din 1870, cînd și-au dat în cap francezii cu prusacii pe acolo, o placă de la 1914-1918, cînd și-au dat în cap francezii cu nemții tot acolo, o stelă care marchează linia frontului din același război, o altă placă de la 1944, cu niște rezistenți omorîți de nemți în același loc.

După col du Donon, scurt dar greu, am gonit ultimii 60 km la vale, în Alsacia. Acolo totul parcă s-a schimbat, numai sate cu nume nemțești: Schirmeck, Tommelsbach, Wisches, Lutzelhouse, Urmatt, Heiligenberg, Mutzig, etc. Totul era aranjat la patru ace, avea un aer de Austria, dar cu ceva mai multă viță de vie. Am intrat în Strasbourg pe pista de-a lungul Canal de la Bruche, vreo 20km pe malul apei, fără picior de automobil, o plăcere. La capătul drumului am dat de catedrală. Apoi, după selfie, direcția La petite France și la gară. Două ore mi-au trebuit să parcurg înapoi cei 500km.

Recunosc că mă cam doare fundul.