Mă plimbam cu metroul și treceam prin stații numai de mine cunoscute: Trinité, Lorette, Saint Georges, Pigalle, Abesses și alți tovarăși. În fiecare stație aveam o clipă de pierdere de sine, prin care mă transportam instantaneu acum 18 ani cînd făceam același traseu zi de zi și mă credeam călare pe cai mari. Pe vremurile acelea eram într-o stare de mirare continuă și aveam senzația că evoluez permanent în mijlocul unui film cu Jean Gabin (sau cu Belmondo, ori poate Jean Marais, nu contează, ați prins ideea). O vreme după aia, s-a terminat filmul și a început altul, de Bertrand Blier. Dupa aceea s-a terminat și acela și n-a mai început nici un film. Așadar se mișca metroul și, după fiecare clipă de evadare, mă trezeam cu un mic suspin în mijlocul vagonului, fără film. Am ajuns la destinație, am ieșit din metrou într-un bulevard mizerabil și ploios, apoi am intrat într-o clădire din anii 70. Acolo mi-au confiscat telefonul, rucsacul, haina și ascuțitoarea și m-au lăsat să intru în sala de examen doar cu convocarea, două creioane HB, o radieră și actul de identitate. M-a apucat subit un gol în stomac, ca în ziua în care am intrat la examenul de matematică pentru treapta I.