Așa. Cum spuneam, am fost în sudul Franței să mă dau cu bicicleta. Am stat acasă la un amic, brexiter, a cărui locuință e nu departe de Nisa, pe niște coclauri la 25km la nord, 480m de urcuș totalizat.
Și amicul ăsta e trecut de 50 de ani, e mare biciclist dar face și el ce poate deoarece e chel și i-a crescut puțin burta. Dar, dacă e să o iei după standardele românești, e chiar slab pentru un bărbat de vîrsta lui. A fost expat toată viața lui profesională, a stat cînd în Canada, cînd în Steits iar la sfîrșit a venit în Fr ca să fie mare director la nu știu ce multinațională de la Défense, de unde l-au dat pînă la urmă afară. Și, cum e el așa, șomer, cu șomaj plătit, din parașuta financiară primită pentru concediere și-a cumpărat ditamai căsoiul de pe Coasta de Azur, cu piscină, livadă de măslini și cîine, un labrador negru. Copiii merg amîndoi la școala britanică din apropiere, ceva privat ultra scump, nevasta irlandeză stă acasă și se plictisește. Bine, și el stă acasă și se plictisește, dar s-a asociat cu niște amerloci să deschidă un fast food cu hamburgheri în Nisa. Oricum, m-au primit bine și am petrecut fain la ei acasă, deși i-am oripilat cînd m-au văzut cum beau ceaiul fără nimic în el, nici măcar cu o picătură de lapte. Ba chiar m-am jucat și cu cîinele care m-a cam zăbăloșit.

Dar de fapt ce vroiam să spun? Că de multe ori familiile de arabi sau alte naționalități fără pedigree sînt acuzate că vin aici și nu se integrează și că profită de ajutoare sociale. Dar m-am uitat la oamenii ăștia. În casă aveau numai obiecte aduse de departe. Pînă și prăjitorul de pîine avea priză cu trei ștuțuri. La televizorul cu diagonala de 2m cu ștecher englezesc și el nu era nici un canal franțuzesc și se uitau numai la chestii cu ce a mai făcut prințul Harry și la The Voice britanic. În frigider erau numai cheddar, sausages, beans, beri comandate online și brioșe englezești la pungă. Se plîngeau că plătesc prea multe taxe locale și nu profită cu nimic de pe urma lor, cînd ar fi suficient să își dea copiii la o școală publică, gratuită. Dar orășelul e îngrijit, drumurile sînt bune, pubelele sînt strînse de două ori pe săptămînă, este o fîntînă arteziană în centru, au transport public iar ajutorul de șomaj pentru fostul salariu de director vine totuși lunar. Sécurité sociale îi acoperă pe toți. Franțuzește nu vorbește decît vag el și nimeni altcineva. Nu se văd decît cu alți expați sau cu persoane care le vorbesc sau sînt dispuse să le vorbească limba. Dar se plîng că nu pot să discute cu vecinii și că nu îi bagă nimeni în seamă.

În loc de încheiere, ce să zic, n-am ce zice. Îmi amintesc cu plăcere și nostalgie de vremea cînd nu puteam trăi fără sarmale, mici la grătar și grasă de Cotnari.