Mă kc pe mine de stress în perioada asta. Am senzația că nu-mi iese nimic în ultima vreme, mai puțin ultima tură cu bicicleta (100km cam plați cu 31km/h, singur, la nerv). Dar în rest, nimic, nimic. Mi-e frică să nu fac o prostie, ceva. Dar, mă uit la televizor la o emisiune cu Depardieu. Și ce face acesta? Mănîncă și be, normal. Și-mi trece.

Era prin luna ianuarie într-o sîmbătă dimineața. Era friguț, cam 1 grad. Pedalam în neștire printr-o ceață lăptoasă care se lipea de ochelari cu stropi mărunți, făcînd ca ambianța să fie mult mai sinistră decît era în realitate. Drumul se pierdea într-un smoc de vată undeva în față. Din cînd în cînd ieșeau la vedere farurile vreunei mașini care trecea ca o nălucă. Îmi curgeau mucii.

Cred că cel mai fain cu bicicleta e așa, cînd te simți singur, nu știi unde mergi, nu se aude decît fîșîitul vîntului în urechi iar gîndurile îți zboară în cercuri din ce în ce mai largi, ca atunci cînd ești pe punctul de a adormi.

Și cum avansam eu prin ceață, fără vreun scop anume, m-am trezit fără să vreau pe dig la iazurile lui Hollande, niște lacuri artificiale, săpate acolo să aducă apă în grădinile de la Versailles, aflate la vreo 20-30 km distanță. Și m-am oprit să îmi trag puțin sufletul, să iau două înghițituri din tubul de pireu de castane și să admir puțin peisajul. Cum stăteam eu așa, aplecat peste balustradă, savurînd deliciosul aliment, numai ce aud dinspre lac apa clipocind în cadență: clap clap clap clap ... Și clipocitul ăsta se auzea din ce în ce mai tare. Începuse să mă ia cu frig, dar am mai decis să mai rămîn, intrigat. După vreo 5 minute iese din ceață, în apă, un tip în combinezon de neopren. Împingea cu labele de scafandru un fel de plută gonflabilă pe care se ținea cu trunchiul. Ajunge sub dig, mă vede și se oprește din înotat.
- Bonjour
- Bonjour
Și pornește din nou, clap clap clap clap ca să îl văd dispărînd din nou în ceață, pînă nu l-am mai auzit deloc.