E al șaselea an, cred, de cînd îmi petrec revelionul undeva deasupra Atlanticului călătorind de la vest la est. De fapt, e al șaselea an în care nu știu exact unde e revelionul. Se poate calcula, desigur. Dar, de ce aș face-o?
Înainte era un fel de obligație de a sărbători trecerea dintre ani, de a merge la un chef la cineva acasă, la restaurant,  pe stradă, oriunde. Întrebarea de bază cu o lună înainte era: ce faci de rev? Să nu știi a răspunde era echivalent cu decăderea. Recunosc că mulți ani nu am știut să răspund satisfăcător la această întrebare. Mulți ani am fost așadar frustrat și neîmplinit, pînă m-am împăcat cu mine însumi. M-am uitat pe feisbuc pe 31 ora locală la niște fețe obosite stînd în poză cu niște pahare în mînă, în fața unei mese îmbelșugate cu sticle de cola și șampanie Angelli. Am tras un suspin și m-am gîndit că a doua zi aveam să mă întorc la lumina gri și umezeala de acasă. Dar tocmai îmi cumpărasem niște rom vechi și învelisem sticlele cu prosoape ca să le pun in valiză. De cîte ori beau un paharel de rom cînd se face luna noiembrie, încep să simt în nări freamătul mării calde cu cocotieri încărcați, urcînd în diagonală deasupra valurilor și să aud ploaia cum trage o răpăială de 5 minute ca să iasă din nou soarele. Un nor de sergenți majori imi trece printre picioare, în apă. Asta da, decădere, sau decadență!

In avion era o gașcă de suedeze (sau daneze, tot aia) blonde, tinere și grase.