Studiourile Mosfilm

Am văzut de curînd niște filme sovietice pe una din multiplele platforme de scurgere. Își mai aduce aminte cineva de "Mîna cu briliante"? Apoi am cedat insistențelor și mi-am luat abonament la Neftlics. Nimeni nu-i perfect ...

Așa că stau nopțile și mă uit la porcării, unele chiar pe derulare rapidă (1,25x sau chiar 1,5x, în funcție de porcăria la care mă uit).

La un moment dat am nimerit peste un film românesc. După care, am văzut altul, apoi altul. Am făcut o căutare avansată și am găsit în total 42. Dar cînd s-au făcut atîtea filme românești?

Bineînțeles că sînt acolo și clasicele filme mizerabiliste mult premiate cu care ne-am obișnuit deja. 

Și totuși, ce s-a întîmplat? Au început și ai noștri să mai spună cîte o poveste normală, fără pretenții metafizice, în care să nu fie vorba de regimul comunist?! În care să se audă ceva mai bine?! În care să fie actori frumoși care vorbesc cît de cît normal?! Bine, sînt niște porcărioare înfiorătoare, cu scenariu care patinează sever, cu mulți timpi morți și momente patetice. 

Dar recunosc că îmi plac așa de mult, ceva deosebit! Față de porcăriile echivalente amerloce, astea chiar mă fac să mai și rîd, mare minune!

Cu riscul să supăr din nou, am niște observații după o săptămînă petrecută pe plaiurile natale.

Din cîte mi-am dat seama, preocupările oamenilor se învîrt în mare parte în jurul acestor subiecte:

- mașini
- trafic

Cu oricine am astat de vorbă, imediat după clasicele: cînd ai venit, cît stai, ce mai faci, expediate în grabă, a intervenit: ce mașină ai, cît costă închiriatul pe zi, cam mult, te-a prins vreun radar?

Și dacă tot astea-s subiectele, să vorbim și noi puțin despre ele, nu-i așa, că doar de acolo ne tragem cu toții.

Pe partea de mașini, toată lumea are și vorbește despre merțane, beemveuri, audi, în mare parte niște ocazii obosite de prin Germania, dar nu numai. Unii conduc mașini cu volan pe dreapta. Alții, mai răsăriți, încep să aibă și mașini electrice. 

Pe partea de trafic, n-am văzut de multă vreme mai multă agresivitate ca în săptămîna asta: depășiri din scurt, pupat în fund, șicane, claxoane, viteză mare spre foarte mare, mai ales noaptea, prin sate. Cu mașinile, că-s de ocazie, noi, cu cutii automate sau manuale, electrice, termice sau hibride, nu pleacă nimeni la drum fără să-și lipească un antenoi din acela uriaș pe acoperiș, ca să asculte de la camionagii și autobuzari dacă e poliție pitită cu radarul la curba de la Moțca, că în România, țară de căcat, altfel nu se poate. 

La o benzinărie, mă pun și eu acolo, să alimentez și vine unul cu o dubiță la pompa de alături, deschide geamul și începe să mă înjure copios, wtf. Într-o seară, la masă, după cefacicîtstai, unul mi-a zis chiar că l-au prins curcanii cu 150 în localitate, mama lor, că stăteau ascunși, la peșteală, și nu i-a văzut din timp. Merge lumea la mare, la munte, vine înapoi de la mare, de la munte și, în loc să povestească despre ce răsărit/apus mișto au văzut, cum și-au tras-o romantic, pe nisip/pe o stîncă, îmbibați cu alcool după ce au mîncat la restaurantul ăla bun, încep să-ți spună de cum l-au șuntat pe fraierul ăla de polițai care stătea cu radarul în boscheți la Sârca.

Asta este. Ce să-i faci? N-ai ce-i face.

Pe la noi prin patrie, conservatorul este o instituție de învățămînt superior unde se studiază muzica și de unde ies compozitori, interpreți, muzicologi și alți tovarăși. Pe aici e cam la fel, numai că lipsește cuvîntul superior din definiție. Adică da, înveți muzică (și dans), dar nu e facultate.

În general, profii de la conservator sînt plătiți de primărie, din impozitele locale și din cotizațiile elevilor, că nu e gratuit. Situația lor nu e chiar de invidiat, că mulți au contracte cu jumătate de normă sau au plata la oră. Nici salariile nu sînt chiar așa de mari. Mulți dintre ei mai au o meserie pe lîngă, alții sînt pensionari și vin să se ocupe și să își mai completeze veniturile. Cine e mai răsărit, mai cîntă într-o orchestră. Oricum ar fi, anul ăsta care a trecut nu a fost un an de sărbătoare pentru nimeni, cu atît mai puțin pentru ei.

Elevii sînt în general copii din familii "bune", sau aspirante, dar și adulți care se trezesc că vor să învețe să cînte la un instrument ca să își îndeplinească un vis al vieții.  Sînt așadar niște școli populare la care în principiu oricine se poate înscrie. În principiu, pentru că nu e gratuit, deși nu e chiar scump și pentru că e așa mare bătaie că nu pot primi pe toată lumea.

Fiică-mea termină al treilea an la conservator în oraș. Cînd am înscris-o, mă gîndeam că e o activitate așa, mai ca aerobicul sau aeromodelele: te duci o dată sau de două ori pe săptămînă, petreci un moment agreabil, scîrțîi puțin la vioară, mai schimbi puțin aerul viciat din învățămîntul republican, lărgindu-ți astfel orizontul. Dar nu, e ghebos: programa de învățămînt e aprobată de stat, faci solfegiu din ăla arid, de îți iese cheia fa pe nas, instrument de-abia în anul doi. Primești note din cînd în cînd iar la sfîrșitul anului dai examen, cu juriu care se uită la tine peste ochelari. Am văzut copii plîngînd pe culoar, părinți care își certau progenitura că nu a trecut clasa, profi care vorbeau cu părinții să le explice că nu merge treaba, etc. În definitiv, intră cine vrea, rămîne cine poate, nu? Pe de alta, țiganii ăia care cîntă la scripcă după ureche, de plîng și pietrele, n-au făcut nici un conservator.

Și totuși nu e dracul chiar așa de negru. Profii, în ciuda condițiilor generale și în particular cele din ultima perioadă, sînt niște oameni ca lumea, care lucrează frumos cu elevii. Cînd mă duc cu fiică-mea la vioară, aștept pe culoar și trag cu urechea pe la uși. Alături e proful de baterie, care are o gaură în program cam cînd mă tîrîi și eu pe acolo. Termină cu ultimul elev, se duce să bea puțină apă și, pînă vine elevul următor, bate îndrăcit la baterie. Eu simt așa cum îmi zvîcnesc tîmplele cînd îl aud, așa de bine le zice. Puțin mai încolo e profa de chitară clasică. Nu știu alții cum sînt, dar eu, cînd aud un instrument acustic adevărat, live, fără intermediarul unui aparat electric, boxe, etc, mi se încrețește pielea pe vîrful capului de plăcere. Iar cînd ai încercat măcar o dată să scoți niște sunete cît de cît coerente dintr-un instrument, îți dai seama de efortul necesar și devii astfel mai indulgent cu greșelile. Și o aud pe profa asta de chitară care vorbește cu blîndețe cu elevul ei, pe care l-a trimis tac'su și mă-sa acolo să învețe muzica și nu se lipește nimic de el. Și chiar și așa, cînd aud cîteva sunete dintr-un studiu de Fernando Sor simt așa, un fel de evadare. De la altă ușă se aude ceva sonată masacrată a lui Beethoven la pian iar mai încolo ceva Bach la violoncel.

Apoi mai e cursul de solfegiu (FM - Formation Musicale). Cît au fost porcăriile astea de restricții, stăteam acasă și trăgeam cu urechea la cursul prin Zoom și mai învățam și eu cîte ceva. Mi se pare ceva extraordinar cum ajung oamenii ăștia să explice fracții unor copii de 8 ani și să mai și priceapă. Că asta cam e faza cu teoria asta muzicală, e o chestie cu multe fracții și puteri ale lui 2. Și totul are o logică de fier. La urma urmei, de ce nu ne cîntă o mașină care știe să citeacă o partitură, dacă totul e așa de logic, la ce atîta efort? :)

Mai aprind din cînd în cînd televizorul să mă mai enervez puțin. 

Invariabil apare pe ecran cîte un energumen de prin guvern sau de la vreun partid politic sau un funcționar de nivel înalt sau un doctor de renume internațional sau un epidemiolog, sau toate la un loc. De regulă are ceva de vîndut, foarte ieftin. Pe lîngă minim cele trei funcții pe care le deține simultan în diverse comisii, instituții sau firme, respectivul mînuiește la perfecție funcțiile exponențiale pe scară logaritmică. Cînd termină emisinuea de pe un canal, fuge repejor pe altul, astfel încît poți avea privilegiul să îi vezi mutra aproape non stop, dacă insiști. Nu știu totuși cînd mai are timp să meargă la toaletă, sau să își facă jobul lui de bază, la spital, la guvern, la firmă, etc, cu atîtea pe cap.

Îl vezi cum își umflă pieptul de plăcere cînd îți spune cu mîna pe inimă, sub privirile aprobatoare ale jurnalistului care pune întrebări grele, cam ca într-un interviu luat de Patapievici lui Liiceanu (sau invers), că singura lui grijă e sănătatea populației și că de aia e nevoie de deciziile alea dificile, cum ar fi sigilarea cu folie din plastic a raioanelor de chiloți și șosete din magazine.

Mă uit așa la ei și îmi amintesc de personajele alea, Villefort, Danglars și Mondego, de unde au plecat, unde au ajuns și prin ce mijloace.

Și-așa-mi vine cîteodată

Măi macronilor, castecșilor, veranilor și alți tovarăși, printre care n-aș uita-o pe proasta de mărăcineană și pe toți ăștia din opoziție, că-s socialiști, verzi, melanșoniști sau lepeniști,

măi merkelițo, ursulo, borisule, etc,

măi doctorilor care aveți impresia că lumea trebuie să semene cu un spital, care ne vreți pe toți bolnavi și închiși și pe care vă văd toată ziua cum jubilați din ce în ce mai tare cînd merge din ce în ce mai prost, și vă întristați din ce în ce mai tare cînd merge ceva mai bine,

măi jurnaliștilor și măi blogărilor de succes, măi moralizatorilor de circumstanță (nu știam că există atîția sfinți printre noi), măi data scientiștilor, măi utilizatorilor necontrolați ai noțiunii de "funcție exponențială", care vă bucurați și voi că aveți un căcat cald de mîncat de vreun an încoace,

măi oameni buni care umblați cu două măști și cu vizieră singuri pe cîmp, 

aș vrea să vă văd pe toți închiși undeva împreună, într-un țarc ermetic unde să vă păziți unii pe alții și unii de alții, să vă acuzați între voi că nu purtați corect masca, să analizați ce grafice vreți voi, să vă dați amenzi unii altora, să arvuniți viitorul copiilor voștri, să vă îndatorați voi între voi, să vă rambursați unii altora și să vă contaminați voi între voi cu ce viruși vreți voi și într-un final să muriți, dar mai repede.