Scriu și eu așa, ca să mă aflu în treabă, dar și pentru că nu am cui să mă plîng. Și am așa, un fel de tristețe difuză.

Uite, a venit în vacanță la mine cineva apropiat din Iași, doamna A., medic primar, o cunosc de mai bine de 40 de ani, cu fiică-sa, I., care merge la liceu la toamnă.

Cam știm care e treaba cu doctorii de vîrsta doamnei A. Au făcut 6 ani dificili de facultate, la care au intrat greu, 15-20 pe loc. Unii dădeau la medicină mai mulți ani la rînd pînă intrau. Ca să situez puțin atmosfera, pe vremea aia fetele făceau armata în facultate. Căminul studențesc se transforma în cazarmă timp de 2 săptămîni la sfîrșitul anului școlar, se îmbrăcau fetele la uniformă și plecau la instrucție și trageri pe Șorogari, cu niște căpitănese proaste a căror singură preocupare era să găsească noi modalități de umilire a soldatelor. Asta era în plus de ziua de armată obligatorie pe săptămînă din timpul anului. Și pe lîngă asta mai trebuia să mai și înveți pe brînci și să te mai și distrezi. Între timp a venit revoluția și chestia asta a dispărut din calendar.  

După cei 6 ani de facultate, urmau alți ani grei de rezidențiat, luat cu un examen greu, cu gărzi și o plată mizerabilă. Înțeleg că situația financiară a rezidenților s-a ameliorat sensibil în ultima perioadă, mi-a spus d-na A., cu oarecare invidie nostalgică în glas. Apoi trebuia de găsit un post, luai ce era, nu prea era de ales. Și ea, cu o specialitate grea, a nimerit într-un spital unde șefa de secție era efectiv o tîmpită care te băga și te scotea pentru orice motiv minor. Se pare că n-ar fi fost o situație singulară, căpitănesele alea din facultate făcuseră treabă bună. Gărzi făcea cîte 2 sau chiar cîte 3 pe săptămînă. Extenuarea era maximă, timp în care stătea într-un apartament cu 2 camere, mai trebuia să își facă o familie, să o cîrpească atunci cînd a început să scîrțîie,  apoi să o refacă și în plus să se ocupe de părinți bolnavi.

Acum d-na A. e într-un alt spital unde n-o mai insultă nimeni, face gărzi mai puține, e plătită cinstit, are o casă mare cu grădină, are aifon, au două SUV-uri acasă, etc. 

Dar, mă uit acuma la ea, se scoală dimineața, ia un pumn de medicamente și se hidratează în continuu. Se teme de curentul de aer și mă pune să închid geamul. Să nu meargă copiii prin iarba udă și să nu se joace cu robinetul din grădină, ca să nu răcească. Nu rîde deloc. Îi este frică să iasă din casă ca să se ducă să se plimbe puțin pe malul rîului din apropiere pînă se scoală fiică-sa. Asta vorbește monosilabic, din fund, cu mă-sa, atunci cînd catadicsește să ia nasul din telefon. A. nu are nici un fel de autoritate asupra ei. I-am arătat de unde se ia autobuzul ca să meargă în Paris ca să viziteze, dar am simțit că e stresată la gîndul să se urce în autobuz. Merge cu greutate, nu poate să mărească pasul și nu vede nici un interes să o facă. E stresată cînd i se adreseasă cineva pe stradă. Pe scurt, s-a băbit.

Inițial, ideea mea era să mă întreb așa: dar ce-i lipsește doamnei A. ca să se bucure ceva mai mult? Dar, pe măsură ce scriam și îmi aminteam amănunte din viața ei trecută, mi se părea că întrebarea mea nu mai avea sens.

Totuși, am remarcat că o grămadă de cunoștințe si membri de familie au cam același fel de a fi, în diverse grade de afectare, bineînțeles. Ba chiar mă surprind și pe mine la fel, mai ales atunci cînd sînt poreclit "demotivatorul". Și atunci, wtf? Dar ce cîmpii batem noi pe aici?