Coafeza de la Iași zicea astă vară că n-a cîntat Céline Dion pe turnul Eiffel asta vară la jocuri. Știa ea sigur. Era cît pe ce să o cred.

Tot astă vară m-am întîlnit cu niște cunoscuți mai vechi, cam de-o vîrstă cu mine. Ce făceau aceștia? Erau la pensie. Mai la pescuit, mai la restaurant, mai la Dubai ... De ce nu m-am făcut și eu procuror, de ce?

Un neam, care pe vremuri striga împotriva IT-iștilor că au prea multi bani, nu fac nimic și nici nu plătesc taxe, acum are doi băieți care s-au convertit de la studii de psihologie și drept la muncitori necalificați în IT. Acuma strigă că de ce să se li se bage la IT-iști din nou impozit pe venit, că doar ei aduc banii în țara asta.

Mai înainte erau două femei în autobuz. Vorbeau românește. Ziceau că ce mare domn e Georgescu ăsta.

Am văzut un merț cu număr de Dolj la capătul pămîntului, în Finistère.

Am rămas șocat și înfricoșat. Stați acasă, măi băieți! Nu mai e bine la Thassos sau cum?

Nu mai veniți aici, măi! Pe plajă nu vezi picior de umbreluță sau de șezlong. Deși parcarea de la 1km distanță e plină, plaja pare goală. N-auzi muzici date tare la terase. Cînd e mareea joasă, trebuie să mergi pe propriile picioare pînă la apă, mai multe sute de metri, printre stînci pline de scoici. În apă te bagi fără combinezon integral de neopren doar dacă ești de-al locului, asta pînă la mijlocul lui noiembrie. După aceea, pentru localnici merge unul de trei sferturi. Nu ai nici un hotel cu olinclusiv. Ba aș spune că nu vezi nici un hotel la orizont. Vreme bună ai de mai multe ori pe zi. Cînd afară sînt 27 de grade, e caniculă. Porțiile la restaurant sînt mici, o clătită din aia locală nu-ți ajunge nici pe o măsea. În plus, localnicii mănîncă andouillette. Cînd cineva la trei mese distanță și-a luat o crepă cu andouillette din asta, miroase de ca și cum a rămas ușa deschisă la toaleta din acceleratul Iași-Timișoara și tu stai în compartimentul de alături. Dacă n-ai rezervare sau daca vii după ora 2, poți să te și rostogolești pe jos de foame, că nu îți dă nimeni de mîncare. Berile sînt mici. Nu se vinde cocacola, ci doar breizh cola.

Așa că băgați-vă mințile la cap și mergeți în altă parte. Vă rog frumos.

Nu mi-a plăcut niciodată de Ioan T. M. 

Imitațiile lui Ceaușescu pe care le făcea la TV și la diversele spectacole de umor de pe litoral în sezonul de vară de prin anii 90 mi s-au părut mereu nereușite și impregnate de boala patafizică românească potrivit căreia comuniști=rău deci noi=bun. Asta nu înseamnă că nu erau răi comuniștii, dimpotrivă. Problema e cu implicația subînțeleasă. Glumițele pe care le făcea prin spectacole și prin Cațavencu mi s-au părut mereu pline de o răutate superioară de-abia disimulată, atunci cînd nu erau de-a dreptul slabe.

După o vreme a dispărut de pe radarul meu. Nici nu mă interesa prea tare personajul. Într-o zi, în plin scandal cu Roșia Montana, a reieșit că firma care ar fi trebuit să preia zăcămîntul l-a plimbat în excursie prin Noua Zeelandă unde a putut constata la fața locului, printre altele, ce bine și ce frumos se extrăgea aurul acolo. Nu numai că nu a negat, dar îmi amintesc cum spunea sincer că nu vede nici o problemă în asta. 

După aia, a fost ceva sporadic consul onorific la Marsilia. Am înțeles că a rămas prin zonă, într-un orășel din calanques, fost bastion al comuniștilor francezi, fost mare șantier naval, acum decăzut în rolul de reparator de iahturi pentru bogații planetei. Nu departe de port încă mai există sediul local al CGT, unul dintre sindicatele cele mai virulente franțuzești.

Acum e mare influensăr pe tuităr unde, atunci cînd nu se răfuiește cu vreo companie aeriană care i-a întîrziat zborul, încearcă să își vîndă, printre altele, creațiile literare.  Asta îmi amintește de scena din Filantropica unde prostituata îl întreabă pe profesoraș, crăcănînd picioarele:

- Sînteți și scriitooor?
- Cam da!

Are numai cuvinte de ocară pentru stînga franțuzească. Nu că aceasta n-ar merita-o. Dar aș prefera în schimb să arate aceeași virulență și față de extrema dreaptă, din care citează aprobator un pic cam prea des.

Ieri, cînd a devenit clar că extrema dreaptă e pe punctul de a desemna un prim ministru, chiar și-a permis să afirme că alegerile au fost cîștigate de dreapta, doar de dreapta.

Iată-ne așadar în toiul unei noi campanii electorale.

Cum asta nu era destul, e foarte frumos afară, cu excepția momentelor în care nu lucrez. Atunci, de obicei, plouă. Poate să plouă fin, cu stropi mari, încet, tare, cu bulbuci sau cu grindină. Dar nu asta e important. Important este că e foarte deprimant. Alternativa e să beau alcool, dar parcă cît poate ține și asta?

Nemaiputînd suporta o astfel de situație critică, m-am uitat pe starea vremii și am identificat cu precizie locurile unde nu avea să plouă weekendul ce tocmai a trecut. Cel mai apropiat loc care corespundea acestui criteriu fundamental era la exact 411 km distanță. Coincidența face că tocmai atunci se desfășura în acel loc o cursă ciclosportivă, la care m-am și înscris. 

Dar, în prealabil, a trebuit să mă duc să îmi scot certificat medical de non contra indicație pentru practica sportului ciclist, y compris în competiție. Mi-am luat randevu de urgență la medic, m-am dus, mi-a luat tensiunea, m-a pus să fac 30 de genuflexiuni, mi-a luat tensiunea din nou și mi-a zis să îmi fac test de efort la cardiolog. Dar hai, treacă de la mine, îți dau certificat de data asta. M-am dus acasă, l-am scanat frumos cu telefonul, m-am dus pe saitul competiției, l-am urcat acolo, am plătit cei 44 de euro regulamentari și gata. Asta era pe la vreo vineri.

Sîmbătă de dimineață am încărcat bicicleta în portbagaj, mi-am pus în valiză cele mai frumoase haine mulate și sexi de ciclist ce le aveam și alte chestii de schimb, plus o periuță de dinți și am purces la drum. După vreo 5 ore, am ajuns la hotelul de la munte, unde ploua, contrar previziunilor meteo. Cum nu mai puteam da înapoi, a trebuit să încalec puțin pe bicicletă pentru așa numita și tradiționala mise en jambes de dinainte de un eveniment sportiv. După vreo două ore și cîteva dealuri urcate printre rafale de ploaie și vînt, m-am întors cam murat. Apoi m-am dus să îmi iau numărul de participant cu cipul electronic pentru cronometrare. Mi-au dat și trofeul de finișăr, deși nu terminasem încă nimic. Deja mă vedeam ridicînd mîinile pe linia de sosire.

Nu prea am dormit noaptea. Cei 165km și 3000 de metri de urcuș cumulat nu prea mă linișteau, ca să zic așa, plus că mă trezeam din oră în oră să verific previziunile meteo, ba era soare, ba era ploaie.

Pe la vreo 5 și jumătate dimineața, am decis că gata cu prostiile. Ia să îmi pregătesc eu frumos bicicleta, să ung lanțul, să umflu roțile tubeless, ca să nu mi se întîmple pocinogul tocmai pe culmea gloriei, cînd echappé-ul în care plănuisem să mă înfig avea să-și dispute victoria în ultimii 3 km. Mi-am lăsat telefonul la încărcat în cameră, mi-am luat cheile de la mașină și am ieșit din hotel. Ușile s-au închis automat în urma mea și am rămas pe dinafară, unde era un vînt care smulgea coarnele vacilor, vreo 10 grade, dar măcar nu ploua. Eu eram în tricou și în pantaloni scurți. Mi-am amintit vag cum scria că hotelul se deschide la 7 și am regretat că nu m-am interesat să cer codul de la intrare la recepție dar nici nu se obosiseră să mi-l dea. Umflatul și unsul au durat cam 15 minute, după care am asculat știrile la radio în mașină o vreme, ceea ce m-a deprimat din nou. Pe la 6:30, exact cînd telefonul meu avea alarma setată cu sonorul la maxim, a venit în sfîrșit cineva ca să pregătească micul dejun, așa că am putut să urc în cameră și să dezactivez alarma care trezise deja pe toată lumea de la etaj. Pe la 7 am coborît la micul dejun, ocazie cu care am aflat că micul dejun era la 8, iar eu la 8 trebuia să fiu pe linia de start. Așa că n-am luat micul dejun. 

În parcarea hotelului era un moș care-și umfla și el bicicleta. Cred că vota cu lepenii. Era foarte supărat pe vreme și pe toți amatorii ăștia care se înscriu aiurea le competițiile sportive deși nu știu să meargă drept pe bicicletă, că din cauza lor se întîmplă atîtea accidente și că nu poate el respira din cauza lor.

Apoi m-am suit frumos la volan și m-am dus în vale, unde trebuiau să înceapă ostilitățile. Am scos frumos bicicleta din portbagaj, m-am încălțat, mi-am pus ochelarii și casca și m-am îndreptat spre linia de plecare. Acolo erau deja masați cei 500 de participanți cu picioarele epilate. Femininele și favoriții aveau locurile lor rezervate în față la start. 

S-a dat startul, am avut un sentiment măreț și indescriptibil la numărătoarea inversă, au fost vreo două căzături în primii 200 de metri, din cauza unor cetățeni care încercau să se poziționeze pe locuri fruntașe. M-au depășit și pe mine niște tipi fioroși, cu lovituri de coate, bine că n-am căzut, vai de mine. Apoi, plutonul s-a răsfirat, cînd a început primul deal de 8 km. Mă simțeam foarte bine, am început să depășesc pe toată lumea, pulsul era cam sus, chiar puțin pe roșu, dar ce tare eram. Cînd am ajuns în vîrf, am dat să beau ceva apă din bidon ca să mă hidratez înainte să plonjez la vale. Ia bidonul de unde nu-i, că-l uitasem în mașină. Atunci am înțeles de ce eram așa de bun, din moment ce cîștigasem dintr-o dată 1,5 kg la cîntar. Dar, a început coborîrea și știam că traseul trecea prin apropierea startului, la km 40, așa că a trebuit să părăsesc cursa și să fac un detur de 2km să îmi recuperez bidoanele și să revin. Șansele de victorie s-au dus astfel pe apa sîmbetei. Am reintrat în pluton printre bătrîni și bolnavi, care oricum trebuiau sacrificați. 

Am reînceput să depășesc iarăși lume, unul cîte unul, într-o cursă nebună sortită oricum eșecului. La km 70 am avut de ales fie să o iau pe varianta de 165km fie să mă întorc pe aia de 100. I'm not a pussy, mi-am zis, plus că partea cea mai frumoasă a parcursului era pe acolo, pe malul unui lac superb, așa că am continuat. În plus, chiar ieșise și soarele. A urmat o succesiune de multe dealuri de 3-4km lungime, care s-a terminat apoteotic cu unul de 6 km, pînă am ajuns înapoi în punctul de bifurcație de mai înainte. Cum urcam eu, așa, agale, dealul, am simțit cum cineva încerca cu orice preț să mă ajungă. Ajunsese la vreo 3 secunde în urma mea, cînd am decis să atac. Nu se făcea să mă depășească cineva chiar așa. În susul dealului era un ravitaillement, așa că m-am oprit să mai ciugulesc niște chec, niște brînză împuțită, să beau o coca și să îmi umplu bidoanele. Concurentul de mai devreme a ajuns și el între timp și m-a bătut pe umăr cu admirație, mărturisindu-mi că își cheltuise ultimele puteri ca să mă ajungă, dar că am fost suficient de nesimțit să nu îl las să mă întreacă.

După încă vreo 300m de ascensiune cumulata cu deal-vale deal-vale, timp în care picoarele deveniseră foarte grele, ultimii 10 km s-au desfășurat într-o binemeritată coborîre urmată de alte două dealuri de 1, respectiv 1,5km lungime. La linia de sosire, ăștia demontau deja podiumul: 

- Haideți, domnul, la ora asta se vine?

Dar, a fost fain? A fost. A meritat? A meritat.

https://www.strava.com/activities/11665875030

Am votat cu micron prima dată cu o oarecare speranță îndoielnică. Îndoiala s-a transformat rapid în dezamăgire. Numai gura a fost de el, toate vorbele alea frumoase cu care sînt și acum de acord n-au fost decît vînt, mai precis un vînt din sens opus. De fapt e un pitic cu un ego și o ambiție supra dimensionate. Mai apoi, covidul m-a făcut să-l urăsc sincer, pe el și pe toata camarila din jurul lui, pe consiliul lui științific, pe ministra mărăcineană și pe toți cei care se arătau mascați și la doi metri distanță unii de alții, dar doar de ochii lumii. 

Dar i-am urît sincer și pe cei care trebuiau să întruchipeze alternativa. Nici nu era așa de greu. Cum să nu-i urăști pe melanșon, pe lepenă, pe bardella pe socialiști, pe ecologiști și pe republicani?

Acuma ne-a ajuns lațul la gît la toți. Mai avem pînă pe 7 iulie. Aș vrea totuși să mă înșel.

Se lasă rău.

Atît am avut de spus azi.

Indata se fac 18 ani de cind exist pe aici. 

Pe vremea aceea era tare la moda sa iti expui nudul sufletesc totalmente gol pe blogul personal. Asta era nimic fata de ceea ce avea sa urmeze, cu feisbucile, instagramele si alti tovarasi. Imi amintesc cum, intr-o zi, plictisit peste masura de serviciul absolut neinteresant intr-un birou trist al unei banci, am decis sa imi deschid acest blog, prin care sa infierez curajos, de la adapostul anonimatului, comportamentele antisociale ale sefei. Recunosc ca la inceput mi-a facut un mare bine, mai ales ca in jurul meu se adunase o ceata de fani care imi validau glumitele, facindu-ma sa ma simt mai putin prost decit eram cu adevarat. Mi-am amintit de sefa de atunci cind a trebuit sa ii raspund azi putin cam enervat la un mail de-al sefei de acum. 

Prin 2005, la birou era un viitor pensionar care facea trafic cu foie gras. Si cum toata lumea cumpara de la el a trebuit sa dau si eu comanda de citeva ori, la sugestia insistenta a sefei, ca n-as fi vrut sa fiu pus la zid, tinar si nelinistit cum eram. Cind venea comanda, se incuia biroul pe dinauntru si se scoteau sticlele de vin din sertare si astfel o parte din foie gras era consumat la botul calului. Eu eram cam prizonier acolo, dar ce sa-i faci, asta era situatia. Noroc ca aveam blogul, unde ma revarsam anonim. Sefa tocmai divortase si ne punea la curent zilnic de ce se mai intimpla. Nu stiu daca o facea anumit dar periodic, cind avea ceva de imi spus, se rotea cu scaunul inspre mine si cracana picioarele, astfel ca imaginea chilotilor ei imi staruie si acum in minte. Intr-o zi l-am repezit mai tare pe un gras de la un alt etaj care ma sunase cu nu stiu ce. Am aflat ulterior ca sefa se afla cu el intr-o relatie sentimentala avansata. 

In fine, subiectul sefei s-a epuizat dupa o perioada, dar baza de fani inca nu incepuse sa se erodeze, asa ca a trebuit sa inventez fel de fel de glumite si de texte ce se vroiau spirituale, inspirate din vasta mea experienta de viata si din fina observatie a mediului inconjurator. Bineinteles ca trei sferturi din ce spuneam pe aici erau minciuni, dar imi contruisem totusi o lume imaginara in care ma simteam bine si un personaj autentic. Normal ca era autentic, pentru ca il creasem chiar eu din bucati alese pe indelete. Problemele au inceput in momentul in care personajul autentic a inceput sa se reverse putin cite putin in realitate si au venit si primele reprosuri cind s-au constatat primele decalaje dintre personajul real si cel imaginar. Imi amintesc cum s-a suparat un mos cu blog pe mine cind a venit la Paris si n-am avut timp sa ma vad cu el. M-a acuzat atunci ca-s frantuzit.

Dar astea sint de domeniul trecutului acum, oricum nu mai vine nimeni pe aici.

Afara a nins putin si acum e cu minus. Imi amintesc de zilele de iarna din orasul natal, cum stiam sa ghicesc ca va ninge dupa cum mirosea aerul de afara. Nu era tipenie de om pe strada, ma uitam lung pe geam, printre turturi, la cum venea noaptea devreme, nu era nimic de facut in oras, se mai facea patinoar citeodata pe terenul de sport al unei scoli si cam atit. Atit.