Mi-am cumpărat acum vreun an și ceva niște Cabasse de bibliotecă pe care le-am legat la un Wiimamp ce-l luasem mai devreme ca să ameliorez puțin sunetul de la televizor. Da, sînt un moșneag care încă se uită la televizor. Și cum sînt un moșneag, mi se rupe în paișpe. Dar zic că au fost niște bani pe care i-am dat cu folos. 

Televizorul ca televizorul, dar între timp am descoperit emisiunea de jazz în hi-res de pe France Musique de la ora 7 în fiecare seară, a lui Laurent Valéro, un fel de Godoroja al francezilor. 

Da. E ceva. Stau și ascult prostrat la distanță egală de boxe și fără să vreau bat ritmul cu piciorul. Le-am montat chiar și piciorușe speciale din cauciuc, să nu vibreze mobila pe care stau și să se audă mai bine. Mi-am reglat bașii după sugestiile lui gemini și cînd bagă un Avishai Cohen la radio, simt cum mi se zburlește părul încă negru din vîrful capului. Mie îmi place mult și de baterista lui, una tînără și foarte sexi, Roni Kaspi îi zice. Chiar mi-o și imaginez cum patrulează prin Gaza cu mitraliera sub braț o dată pe an, sau cît o fi pe la ei acolo. E dată dracului. O baterie ca a ei, mai rar.

Și astfel am descoperit diverși muzicanți, scuze pentru platitudine: Brad Mehldau, Foehn, Alex Grenier, Tingvall Trio, Gogo Penguin, John Scofield și un francez, probabil LFIst, ciupește coardele de la contrabas, ceva de groază, îi zice Kham Meslien. Îmi mai place și de o armeancă franceză, Macha Gharibian.

În timp ce scriu, cîntă pe dizăr niște giapanezi deconstruiți, le zice H Zettrio, nu știu de unde au ieșit, dar îmi zvîcnesc tîmplele de la bașii lor.

Iar acuma mă tot uit după scule, ba poate să investesc într-un amplificator analogic, cu niște boxe coloană ceva, ca omul. Sau să îmi iau un abonament la Qobuz, ceva?

Probabil că am fost pedepsit pentru că sînt prea rasist.

Pe la mijlocul lui decembrie, într-o dimineață cu un soare promițător, m-am urcat pe bicicletă și, cufundat în gînduri stresante, am plecat la birou. Pe strada din fața casei se circula greu, era ora la care toți părinții locuind într-o rază de 500m își aduceau copii la școală cu mașina. 
M-am fofilat puțin printre mașini, după care mi-am zis că distracția a durat prea mult și am decis să o iau pe o străduță lăturalnică, mai liniștită. Cum eram așa, preocupat de niște chestii de la servici și de acasă, am accelerat puțin cadența, cînd am văzut mașina cum venea din dreapta mea cu viteză de pe o stradă perpendiculară. Am apucat să cîrmesc puțin la stînga, dar impactul a fost inevitabil, deși atenuat de mîna mea dreaptă care s-a agățat din reflex de retrovizorul bmw-ului. În timp ce mașina se apropia de mine, îmi spuneam că da, asta este, pînă aici mi-a fost. M-am ridicat singur de jos, bicicleta n-avea nimic, dar în mînă parcă se rupsese ceva. Ca să fie clar, a fost complet vina mea, omul avea prioritate de dreapta. Mă rog, mi s-a propus să fiu dus la spital, am refuzat, am schimbat numerele de telefon și am plecat mai departe, mai aveam de făcut încă 27 de km, ce naiba. Seara m-am întors pe același drum, menajîndu-mi mîna și încercînd să mă opresc de cît mai puține ori, pentru că mă durea în special cînd puneam piciorul jos și cînd urcam din nou în șa. O să treacă, mi-am zis.

Nu m-am calmat și am mai ieșit de cîteva ori cu bicicleta, să-mi termin norma pe 2025, după care am plecat în vacanță, la soare, unde am înotat și am condus, dar mai ales cu mîna stîngă. Norocul meu că mașina avea cutie automată, pentru americanii care sînt mai numeroși pe acolo decît localnicii în perioada asta a anului.

Într-o zi, cum mă plimbam eu pe plajă, minunîndu-mă că m-am nimerit între niște moșnegi grași în fundul gol, cu căciulițâ de moș crăciun pe cap, trăgîndu-se în selfie, simt o durere între primele două degete de la piciorul stîng. Măi să fie, am călcat pe o scoică ascuțită. Totuși nu, m-am așezat jos de durere, după care a cam trecut, în vreo cîteva minute. Asta este, se mai întîmplă. Îmi iau masca de scafandru, mă duc puțin să mă uit la pești, ies din apă și constat că laba piciorului se umflase cam pînă la un sfert, plecînd de la degete și se vedea cu ochiul liber cum umflătura se propaga în continuare. Norocul meu e că mașina avea cutie automată, deci utilizarea piciorului stîng și a mîinii drepte erau opționale. Ghinionul a fost că era între Crăciun și anul nou și pe insula respectivă serviciile medicale erau reduse la minim. Găsesc totuși o farmacie deschisă care a refuzat să îmi dea medicamente fără prescripție, normal, să mă duc la doctor, care nu era la cabinet, am așteptat încă o noapte, timp în care piciorul stîng devenise un fel de mănușă chirurgicală umflată cu aer. Am primit în sfîrșit medicamente, s-a mai dezumflat puțin. Mi s-a spus că s-ar putea să fi fost un pește-piatră. Adică am reușit să calc eu chiar pe un pește piatră pe o plajă de nudiști. Am reușit să iau avionul înapoi, am mai rămas cîteva zile așa, piciorul a trecut cît de cît, mîna nu, așa că am decis să văd în sfîrșit care e treaba cu mîna. 

Doctorii ăștia sînt o specie aparte. Mai nou îți dau rețeta scoasă la imprimantă, deci s-a rezolvat problema cu scrisul, în schimb scrisul s-a mutat în vorbă. Te iau și îți explică medodic în jargonul lor medical ce ai, eu nu înțeleg nimic. Deduc la un moment dat, după o radiografie și o ecografie, că am totuși o fractură pe jumătate lipită și o inflamație serioasă, dar nu îmi zice nimeni și ce trebuie să fac în continuare, așa că stau în ceață. 

Iar azi a dat gripa peste mine. Stau cu mîna dreaptă legată, cu nasul care curge și cu piciorul stîng la orizontală. 

În schimb, a nins foarte frumos afară.



La mulți ani 2026!