Incă mă mir de prezenţa pe ecranele pariziene a filmului bollywoodian despre care vorbeam deunăzi, cu frumoasa Jaya Bhaduri cu mustăţile epilate în unul din rolurile principale.
În ultimii ani au mai fost cîteva la cinema dar mi se pare că făceau parte din categoria filmelor "grele", numai bune de dat pe Arte. De altfel, canalul cu pricina le-a consacrat prin februarie o săptămînă tematică.
Aflu acum că prin iunie mai vine un film cu acelaşi divin Shah Rukh Khan. Distribuitorul Bodega film mai are unul pe ţeavă, dar data de apariţie nu a fost comunicată încă.
O săptămînă a filmului indian a avut loc la Avignon între 27 aprilie şi 4 mai.
Alaltăieri din pur hazard, am ajuns prin zona Galeriilor Lafayette. Ce mi-au văzut ochii acolo? Zilele astea, tema magazinului este, aţi ghicit, Bollywood. Cu obiecte de vînzare, haine, proiecţii de filme, decoraţii interioare, tot tacîmul.
Se ştie că ieri a început Festivalul de film de la Cannes. Aseară prezentau ei cu mare pompă pe membrii juriului, condus de Emir Kusturica cu mustăţile ne-epilate. Cine mai face parte din juriu? Divina Nandita DAS, din India.
Hmmm ...
12 mai 2005
09 mai 2005
Phir bhi dil hai Hindustani
Mînat de la spate, din curiozitate nostalgică, dar şi pentru a satisface lipsa de referinţe culturale a unor prieteni, săptămîna trecută am fost la film. Pe tot parcursul celor trei ore - film de "două serii" - am rămas lipit de scaun, cu sufletul la gură, trăind cu intensitate fiecare moment.
Prin trăire cu intensitate se înţelege faptul că m-am distrat copios la fiecare scenă tragică a filmului, simultan cu ceilalţi spectatori prezenţi, pe obrajii cărora am putut vedea lacrimi de bună dispoziţie. De exemplu, atunci cînd personajul principal îşi ţine mîinile în dreptul inimii şi spune retoric că nu poate să îşi mărturisească flama frumoasei vecine din cauză că e bolnav incurabil, avînd nevoie urgentă de un transplant. În naivitatea mea, sperînd la un sfîrşit fericit al filmului, mi-am închipuit că avea nevoie de un transplant de rinichi, care se putea aranja prin sacrificiul unuia dintre personaje, dar apoi mi-am dat seama că indienii nu se joacă cu organele: omul avea nevoie de o inimă.
Am ieşit din sală fericit, fredonînd memorabilul cîntec al lui Raj Kapoor, precum Gibreel Farishta* cînd cădea din avion:
Mera joota hai Japani
Yé patloon Inglistani
Sar pé lal topi Rusi
Phir bhi dil hai Hindustani
care în traducere ar însemna:
Am pantofi chinezesti
Pantalonii englezesti
E nemteasca haina mea
Indiana inima
Observaţi cum "Japani" înseamnă de fapt "chinezeşti" iar "Rusi" "nemţesc".
Prin trăire cu intensitate se înţelege faptul că m-am distrat copios la fiecare scenă tragică a filmului, simultan cu ceilalţi spectatori prezenţi, pe obrajii cărora am putut vedea lacrimi de bună dispoziţie. De exemplu, atunci cînd personajul principal îşi ţine mîinile în dreptul inimii şi spune retoric că nu poate să îşi mărturisească flama frumoasei vecine din cauză că e bolnav incurabil, avînd nevoie urgentă de un transplant. În naivitatea mea, sperînd la un sfîrşit fericit al filmului, mi-am închipuit că avea nevoie de un transplant de rinichi, care se putea aranja prin sacrificiul unuia dintre personaje, dar apoi mi-am dat seama că indienii nu se joacă cu organele: omul avea nevoie de o inimă.
Am ieşit din sală fericit, fredonînd memorabilul cîntec al lui Raj Kapoor, precum Gibreel Farishta* cînd cădea din avion:
Mera joota hai Japani
Yé patloon Inglistani
Sar pé lal topi Rusi
Phir bhi dil hai Hindustani
care în traducere ar însemna:
Am pantofi chinezesti
Pantalonii englezesti
E nemteasca haina mea
Indiana inima
Observaţi cum "Japani" înseamnă de fapt "chinezeşti" iar "Rusi" "nemţesc".
04 mai 2005
Trăiască şi să înflorească prietenia între popoare
Văd că David Lodge apare în mod recurent pe firmament în ultima vreme. Dar este şi normal, pentru scriitor atît de vizionar. Nu cumva-i cam mare, cuvîntul ăsta, vizionar? În contextul de faţă, eu zic că nu.
Unul din personajele sale, Howard Ringbaum, cînd aştepta într-o zi să-i vină rîndul la frizerie, află din revista pe care o citea de existenţa unui club select, al celor care întreţin raporturi sexuale în aer. Cum ambiţia lui era mereu la înălţime, decise pe loc că trebuie să devină membru. Un prieten căruia îi împărtăşise despre marea hotărîre, ca să îşi rîdă de el, i-a povestit că şi el face parte din acelaşi club. Pentru a fi membru, era nevoie de o probă indubitabilă a actului sexual consumat, adică de un şerveţel cu însemnele unei companii aeriene recunoscute, pătat cu spermă şi contrasemnat de parteneră. Deşi era neobişnuit, comitetul de evaluare putea accepta ca parteneră chiar pe soţia aspirantului.
Zilele trecute, un grup de patru persoane, doi ruşi şi doi români, a căror împărţire pe sexe şi pe orientări sexuale nu o cunosc încă, au semnat încă o pagină de glorie în istoria zbuciumată a respectivelor popoare şi a vechii prietenii dintre ele.
În timpul unui zbor al companiei X, doi pasageri ruşi, beţi încă de la îmbarcare, au fost prinşi de două ori în timp ce fumau în toaletă. Apoi au început să bea împreună cu doi pasageri români. După ce au băut bine, au început să întreţină raporturi sexuale pe scaunele din cabină, fără să pară deranjaţi de ceilalţi pasageri şi chiar mai puţin de către atenţionările cu repetiţie ale personalului navigant. Cei patru pasageri s-au regăsit complet dezbrăcaţi în avion. La sosire, poliţia i-a arestat şi i-a ţinut 8 ore la dezalcolizare.
Cînd aud de o astfel de întîmplare, încep să îmi pun serios problema dacă avem dreptul să comentăm ori de cîte ori apare un articol nasol în presa occidentală despre faptele românilor. Mă întreb dacă încrîncenarea mediatică a cărei victime ne place să fim nu este pe undeva întemeiată.
Am putea obiecta că de multe ori presa e cea care exagerează, care caută senzaţionalui, care ne vrea răul. Dar întîmplarea asta nu a apărut încă în presă - chiar mă întreb dacă, unde, cînd şi cum o sa apară - este doar raportul sec al comandantului de bord.
De unde ştiu? Mă credeţi, bine. Nu mă credeţi, tot bine.
Unul din personajele sale, Howard Ringbaum, cînd aştepta într-o zi să-i vină rîndul la frizerie, află din revista pe care o citea de existenţa unui club select, al celor care întreţin raporturi sexuale în aer. Cum ambiţia lui era mereu la înălţime, decise pe loc că trebuie să devină membru. Un prieten căruia îi împărtăşise despre marea hotărîre, ca să îşi rîdă de el, i-a povestit că şi el face parte din acelaşi club. Pentru a fi membru, era nevoie de o probă indubitabilă a actului sexual consumat, adică de un şerveţel cu însemnele unei companii aeriene recunoscute, pătat cu spermă şi contrasemnat de parteneră. Deşi era neobişnuit, comitetul de evaluare putea accepta ca parteneră chiar pe soţia aspirantului.
Zilele trecute, un grup de patru persoane, doi ruşi şi doi români, a căror împărţire pe sexe şi pe orientări sexuale nu o cunosc încă, au semnat încă o pagină de glorie în istoria zbuciumată a respectivelor popoare şi a vechii prietenii dintre ele.
În timpul unui zbor al companiei X, doi pasageri ruşi, beţi încă de la îmbarcare, au fost prinşi de două ori în timp ce fumau în toaletă. Apoi au început să bea împreună cu doi pasageri români. După ce au băut bine, au început să întreţină raporturi sexuale pe scaunele din cabină, fără să pară deranjaţi de ceilalţi pasageri şi chiar mai puţin de către atenţionările cu repetiţie ale personalului navigant. Cei patru pasageri s-au regăsit complet dezbrăcaţi în avion. La sosire, poliţia i-a arestat şi i-a ţinut 8 ore la dezalcolizare.
Cînd aud de o astfel de întîmplare, încep să îmi pun serios problema dacă avem dreptul să comentăm ori de cîte ori apare un articol nasol în presa occidentală despre faptele românilor. Mă întreb dacă încrîncenarea mediatică a cărei victime ne place să fim nu este pe undeva întemeiată.
Am putea obiecta că de multe ori presa e cea care exagerează, care caută senzaţionalui, care ne vrea răul. Dar întîmplarea asta nu a apărut încă în presă - chiar mă întreb dacă, unde, cînd şi cum o sa apară - este doar raportul sec al comandantului de bord.
De unde ştiu? Mă credeţi, bine. Nu mă credeţi, tot bine.
03 mai 2005
Parodie originală sau Pe 3 mai 1999 ...
Pe 3 mai 1999 adică acum 6 ani, un june oarecum inconştient de ceea ce i se întîmpla trecea de controlul de securitate de la Otopeni şi se pregătea să urce în cursa RO383 în direcţia Paris, despre care avea să afle 5 minute mai tîrziu că tocmai fusese anunţată cu 3 ore întîrziere.
Lăsa în urmă o grămadă de lucruri, locuri, oameni, dintre care mi-e drag să amintesc două:
- valiza de lemn pregătită cu grijă de tatăl său de îndată de îndată ce poştaşul pusese în cutie un anume ordin, dar în final rămasă nefolosită
- fosta viitoare nevastă care lăcrima pe furiş în holul aeroportului, sub macheta agăţată de tavan a avionului făcut de vreun geniu carpatic al tehnicii aeronautice. Iertată-mi fie ignoranţa, dar nu îmi amitesc dacă e vorba despre Vuia sau despre Vlaicu.
Loc la geam în avion nu a avut, pentru că doamna de la check-in s-a răstit la el că de ce vine aşa de tîrziu. Funcţionarul de la controlul de paşapoarte a ţinut morţiş să afle ce o sa facă în Franţa şi cît o să cîştige. Aceste mici întîmplări au fost repede uitate de îndată ce acele 3 ore s-au scurs şi avionul a început să capete viteză pe pistă, apoi casele ce se vedeau prin hubloul aflat la două scaune distanţă începuseră să se facă din ce în ce mai mici, ca mai apoi să nu se mai vadă deloc iar urechile să se înfunde şi să pocnească făcîndu-l să răspundă cu un "da" hotărît la întrebarea fatală: ceai sau cafea, domnu'?.
În arondismentul 14 de la Paris, pe rue de la Santé, îl aştepta un apartament cu două camere în 22mp închiriat de către angajator. Deşi strîmt, cu un aer cazon şi cu o chirie nesimţit de ridicată, era curăţel şi se afla într-un cartier liniştit, între inchisoare şi spitalul pentru boli psihice, Sainte Anne. Ajuns la noul lui domiciliu, tînărul nostru a început să regrete că a ignorat sfaturile mamei, care îi zisese să îşi ia ceva de mîncare în bagaj măcar pentru prima seară şi a doua zi, că nu se ştie niciodată. La magazinul alimentar de alături nu se găsea nici urmă din deliciosul salam Mistreţul şi nici picătură din băutura răcoritoare Frutti Fresh cu aromă de pere, atît de apreciată în ţară. Pe scurt, pierderea de repere a fost bruscă şi dureroasă, dar a avut avantajul imens al descoperirii cîrnăciorilor de Strasbourg la 4F pachetul şi a conservelor de cassoulet, ce se vor dovedi buni prieteni pe parcursul unei perioade mai lungi.
A doua zi, îmbrăcat cu singurul costum pe care îl avea - şi în consecinţă cel mai bun, cumpărat tot de la Steilmann, evident - pe la 6h30' dimineaţa, de frică să nu se rătăcească, românul proaspăt sosit la Paris şi-a cumpărat o carte Orange reducînd astfel drastic suma de bani lichizi agonisiţi din ultimul salariu românesc şi transformaţi în franci pe care o avea şi s-a urcat în metrou, în direcţia Etoile mai întîi şi apoi porte de Clignancourt, după ce a schimbat la Montparnasse. La 7h10' a ieşit la suprafaţă în place St Georges, arondismentul 9, căutînd o anumită stradă, rue Laférière, unde urma să lucreze de atunci înainte, pentru o bună bucată de vreme. Tot plimbîndu-se el pe acolo pentru că era prea devreme, a văzut cum străzile înguste unde pînă atunci nu era nici ţipenie de om începeau să iasă încetul cu încetul din umbră, cum obloanele magazinelor începeau să se ridice, trotuarele se umpleau fie de scaune cu mese mici rotunde înşirate chiar printre picioarele trecătorilor, fie de tarabe încărcate cu fructe proaspete. Camioane se opreau, ocupînd toată strada, să-şi descarce marfa, cucoane elegante şi fete de toate culorile se grăbeau să intre sau să iasă din gaura metroului, aprinzîndu-şi cu gesturi febrile ţigările, diverşi domni îşi sorbeau cafelele la tejghelele bistrourilor, cîte vreun SDF* începea să scoată capul din sacul de dormit de pe prispa magazinului încă închis unde înnoptase.
Dar cum auctorele acestor rîduri este mai puţin talentat decît vă imaginaţi, el vă invită să vă uitaţi la Amélie Poulain, ca să vă daţi seama măcar puţin despre ce e vorba.
Multe aveau să se întîmple de atunci, însă proaspătul parizian din povestire, căruia Parisul îi era cunoscut doar din romanele lui Dumas sau din diapozitivele profului de franceză din generală, n-o să uite degrabă acele momente ce pot fi catalogate fără ruşine ca de graţie.
Nu toate au fost atît de idilice precum primele ore din prima zi, părerea lui despre societatea franceză trecea de la admiraţie şi încîntare provocate de zilele cu soare din parcul Montsouris, de o privire aruncată în lungul Senei din autobuzul 21 pe lîngă Pont Neuf, sau de vederea scribului de la Luvru, la un dezgust de-abia stăpînit atunci cînd simţea mirosul de urină de la gara Saint Lazare, sau cînd trebuia să cerşească un nou permis de sejur la prefectură, sau la fiecare mizerie de-a patronului făcută pe principiul că dacă nu zici nimic, înseamnă că eşti mulţumit.
Acum, aceste stări s-au potolit, un fel de echilibru a pus stăpînire, părerea junelui s-a mai nuanţat, dar Parisul tot Paris rămîne, fir-ar.
---
* sans domicile fixe = vagabond
Lăsa în urmă o grămadă de lucruri, locuri, oameni, dintre care mi-e drag să amintesc două:
- valiza de lemn pregătită cu grijă de tatăl său de îndată de îndată ce poştaşul pusese în cutie un anume ordin, dar în final rămasă nefolosită
- fosta viitoare nevastă care lăcrima pe furiş în holul aeroportului, sub macheta agăţată de tavan a avionului făcut de vreun geniu carpatic al tehnicii aeronautice. Iertată-mi fie ignoranţa, dar nu îmi amitesc dacă e vorba despre Vuia sau despre Vlaicu.
Loc la geam în avion nu a avut, pentru că doamna de la check-in s-a răstit la el că de ce vine aşa de tîrziu. Funcţionarul de la controlul de paşapoarte a ţinut morţiş să afle ce o sa facă în Franţa şi cît o să cîştige. Aceste mici întîmplări au fost repede uitate de îndată ce acele 3 ore s-au scurs şi avionul a început să capete viteză pe pistă, apoi casele ce se vedeau prin hubloul aflat la două scaune distanţă începuseră să se facă din ce în ce mai mici, ca mai apoi să nu se mai vadă deloc iar urechile să se înfunde şi să pocnească făcîndu-l să răspundă cu un "da" hotărît la întrebarea fatală: ceai sau cafea, domnu'?.
În arondismentul 14 de la Paris, pe rue de la Santé, îl aştepta un apartament cu două camere în 22mp închiriat de către angajator. Deşi strîmt, cu un aer cazon şi cu o chirie nesimţit de ridicată, era curăţel şi se afla într-un cartier liniştit, între inchisoare şi spitalul pentru boli psihice, Sainte Anne. Ajuns la noul lui domiciliu, tînărul nostru a început să regrete că a ignorat sfaturile mamei, care îi zisese să îşi ia ceva de mîncare în bagaj măcar pentru prima seară şi a doua zi, că nu se ştie niciodată. La magazinul alimentar de alături nu se găsea nici urmă din deliciosul salam Mistreţul şi nici picătură din băutura răcoritoare Frutti Fresh cu aromă de pere, atît de apreciată în ţară. Pe scurt, pierderea de repere a fost bruscă şi dureroasă, dar a avut avantajul imens al descoperirii cîrnăciorilor de Strasbourg la 4F pachetul şi a conservelor de cassoulet, ce se vor dovedi buni prieteni pe parcursul unei perioade mai lungi.
A doua zi, îmbrăcat cu singurul costum pe care îl avea - şi în consecinţă cel mai bun, cumpărat tot de la Steilmann, evident - pe la 6h30' dimineaţa, de frică să nu se rătăcească, românul proaspăt sosit la Paris şi-a cumpărat o carte Orange reducînd astfel drastic suma de bani lichizi agonisiţi din ultimul salariu românesc şi transformaţi în franci pe care o avea şi s-a urcat în metrou, în direcţia Etoile mai întîi şi apoi porte de Clignancourt, după ce a schimbat la Montparnasse. La 7h10' a ieşit la suprafaţă în place St Georges, arondismentul 9, căutînd o anumită stradă, rue Laférière, unde urma să lucreze de atunci înainte, pentru o bună bucată de vreme. Tot plimbîndu-se el pe acolo pentru că era prea devreme, a văzut cum străzile înguste unde pînă atunci nu era nici ţipenie de om începeau să iasă încetul cu încetul din umbră, cum obloanele magazinelor începeau să se ridice, trotuarele se umpleau fie de scaune cu mese mici rotunde înşirate chiar printre picioarele trecătorilor, fie de tarabe încărcate cu fructe proaspete. Camioane se opreau, ocupînd toată strada, să-şi descarce marfa, cucoane elegante şi fete de toate culorile se grăbeau să intre sau să iasă din gaura metroului, aprinzîndu-şi cu gesturi febrile ţigările, diverşi domni îşi sorbeau cafelele la tejghelele bistrourilor, cîte vreun SDF* începea să scoată capul din sacul de dormit de pe prispa magazinului încă închis unde înnoptase.
Dar cum auctorele acestor rîduri este mai puţin talentat decît vă imaginaţi, el vă invită să vă uitaţi la Amélie Poulain, ca să vă daţi seama măcar puţin despre ce e vorba.
Multe aveau să se întîmple de atunci, însă proaspătul parizian din povestire, căruia Parisul îi era cunoscut doar din romanele lui Dumas sau din diapozitivele profului de franceză din generală, n-o să uite degrabă acele momente ce pot fi catalogate fără ruşine ca de graţie.
Nu toate au fost atît de idilice precum primele ore din prima zi, părerea lui despre societatea franceză trecea de la admiraţie şi încîntare provocate de zilele cu soare din parcul Montsouris, de o privire aruncată în lungul Senei din autobuzul 21 pe lîngă Pont Neuf, sau de vederea scribului de la Luvru, la un dezgust de-abia stăpînit atunci cînd simţea mirosul de urină de la gara Saint Lazare, sau cînd trebuia să cerşească un nou permis de sejur la prefectură, sau la fiecare mizerie de-a patronului făcută pe principiul că dacă nu zici nimic, înseamnă că eşti mulţumit.
Acum, aceste stări s-au potolit, un fel de echilibru a pus stăpînire, părerea junelui s-a mai nuanţat, dar Parisul tot Paris rămîne, fir-ar.
---
* sans domicile fixe = vagabond