Un vis

Se făcea că mă uitam la televizor la o emisiune-concurs şi mă întrebam cum naiba concurentul are nevoie de părerea publicului ca să răspundă la o întrebare aşa de simplă. În stînga mea zăcea neînceput pe canapea primul volum din Război şi pace (dă bine) iar din dreapta se auzea liniştitor zumzetul discului calculatorului. Din cînd în cînd, un sunet cristalin anunţa sosirea încă unui spam cu viagra şi cu penişi. Periodic, mă mai duceam să mai dau cîte un F5 pe faiarfox să văd ce comentariu mirobolant am mai primit de la Cria pe flicăr. Din cînd în cînd o nouă producţie nihilistă de-a lektorului apărea pe cititorul de rss. Pe scurt, mă simţeam în siguranţă.

Deodată, o forţă irezistibilă imi atrase privirea spre modemul ADSL la care era conectat calculatorul.

Mai întîi se stinse clipocind beculeţul wifi. Ei şi ce dacă, mi-am zis, şi aşa n-aveam nevoie de microunde, sau ce naiba or fi, prin casă. Iaca floşc, n-o să mă mai pot conecta cu leptopul pe care nu îl am. Destul că mă agresează vecinii cu uifiurile lor şi că mi s-a terminat stocul de advil din cauza antenei de mobil de pe blocul vecin care furnizează cu semnal cele trei celulare 5G ale mele cu care mă dau rotund la epăl expo cînd mă întîlnesc cu vreun cunoscut care are numai două. Apoi se stinse pîlpîind beculeţul care indică prezenţa semnalului TV. Imaginea de la televizor viră uşor înspre albastru, apoi înspre verde, apoi iar înspre albastru şi nu mai apucai să aflu din gura candidatului la emisiunea-concurs dacă Sarko este candidatul UMP la alegerile prezidenţiale sau primul ministr de interne pentru că televizorul se stinse sec cu un punct alb în mijlocul ecranului. Ei şi ce, atîta pagubă, n-o să mă mai uit la meciurile de fotbal pe Canal -, îmi şoptii indiferent în barbă. Cînd beculeţul pentru telefonul fix se apucă să lumineze mai tare ca mai apoi să se stingă cu un mic pocnet sec, în locul lui rămînînd pe plasticul modemului o pată afumată, începui să mă îngrijorez uşor la gîndul că nu voi mai putea utiliza telefonul ca să sun numere suprataxate. Dar îngrijorarea îmi trecu atunci cînd îmi dădui seama că două dintre celulare erau agăţate la brîu şi cu al treilea se juca fii-miu, privind pe ecranul lui ultima reclamă la cocacola descărcată contra sumei de 5 euro de pe situl operatorului de telefonie mobila. În tot acest timp continuau să vină spamuri şi Cria continua să posteze comentarii. Dar iată că beculeţul cu internetul se stinse şi el cît ai zice peşte. Valurile de biţi care mişunau prin cabluri purtaţi de electronii veseli în nivelul fizic au îngheţat iremediabil. Numai becul de power on îmi rînjea aprins cu insolenţă. Se aşternu o linişte postatomică. Putui astfel să mă joc toată seara cu fii-miu care, fericit de atenţia ce i se acorda dintr-odata, se ridică în picioare şi merse pentru prima dată. Apoi îl dusei la culcare. Eu îmi continuai seara citind cam 500 de pagini şi adormii tocmai cînd Andrei Bolkonsky se prăvălea pe spate de pe cal pe cîmpul de luptă de la Austerlitz.

Şi visai. Se făcea că mă uitam la televizor la o emisiune-concurs şi mă întrebam cum naiba concurentul are nevoie de părerea publicului ... Austerlitz.

Şi visai. Se făcea că mă ... Austerlitz.

...

Şi visai. Se făcea că mă trezeam plin de sudoare în plină noapte şi mă duceam la frigider să beau un gît de suc rece de portocale şi apoi fuga în camera calculatorului, unde din căştile albe ale aipodului meu aflat pe jos se auzea albumul Mirage al formatiei Camel iar beculeţele modemului se transformaseră în orgă barocă de lumini. Becul de power on devenise stroboscop. Sunai imediat de pe unul dintre celulare serviciul suport al furnizorului de internet şi tehnicianul de la capătul firului mă întrebă dacă numărul meu de mobil este 06 80 nia-nia-nia, îi zisei că da, numărul meu este 06 80 nia-nia-nia, îmi spuse să fac cinci genuflexiuni şi mă întrebă din nou dacă numărul meu de mobil este 06 80 nia-nia-nia, eu îi repetai gîfîind numărul, după care îmi dădu de făcut 10 flotări şi mă întrebă din nou dacă numărul meu de mobil este 06 80 nia-nia-nia şi eu iar i-l repetai. De cîte ori îi spuneam numărul meu de mobil, simţeam imperios nevoia să-i semnez cîte un cec de 3 euro şi chiar o făceam.
- Mais calmez-vous, calmez-vous, Monsieur!, îmi zise într-un tîrziu tehnicianul la telefon.
După ce semnasem vreo 10 cecuri, căpătasem febră musculară iar urechea internă dreaptă se încălzise de la telefon, beculeţele modemului se aprinseră toate deodată şi aşa rămaseră. Viagrele începură să vină cu zecile, Cria se vedea de la o poştă că nu mai ştia numărul de igreci tastaţi iar lektorul îşi ştersese de vreo trei ori blogul. Se făcuse deja dimineaţa şi trebuia să plec la birou.


La gîndul că peste puţină vreme trebuia să dau din nou ochii cu viespea de şefă m-am trezit plin de sudoare în plină noapte. Mă duceam la frigider ... birou.

La gîndul că peste puţină vreme trebuia ... birou.

...

Azi dimineaţă m-am dus şi am verificat că toate becurile modemului erau aprinse. Cînd să ies pe uşă, m-am întors şi m-am uitat încă o dată. Becul wi-fi tocmai se stinsese.

Dacă e somaţie, atunci cu plăcere

1. L-am citit pe Coelho
2. Am primit de la un prieten cadou un bonsai. Mi-am cumpărat pentru ocazie o carte despre creşterea şi îngrijirea bonsailor, de unde am aflat că specia din care făcea parte bonsaiul meu era una extrem de sensibilă, carmona îi zice. După ce am aflat acest lucru, copăcelul a început să facă nişte purici albi pe frunze. Mi-am cumpărat atunci un spray special contra puricilor de bonsai cu care îl dădeam cu dragoste. În plus, îi făceam duş regulat, că aşa scria în carte. Nu a avut nici un efect, planta a înflorit şi apoi a murit. Am plîns-o şi am jelit-o.
3. În memoria bonsaiului am cumpărat nişte pămînt proaspăt de la florărie şi l-am pus în ghiveciul japonez rămas. Am semănat acolo un sîmbure de avocado cu gîndul să fac un avocado bonsai. Sîmburele a încolţit după vreo lună şi a crescut mîndreţe de copac pe care l-am iubit şi l-am îngrijit. Cu toate eforturile mele de a-i tăia vîrful, de a îi da o formă oarecare conformă cu unul din stilurile japoneze de bonsai, el a crescut tot cum a vrut el, adică în sus şi cu nişte frunze mari. Acum se prezintă sub forma unei tije de vreo 50 cm cu 5 frunze înspre vîrf. Are trei ani, uit să îl ud cu săptămînile şi se încăpăţînează să reziste într-un ghiveci din care a consumat tot pămîntul. Nu-l mai iubesc, dar nu pot nici să îl omor.
4. Am un aipod şafăl pe care l-am comandat de pe internet a doua zi după ce a fost anunţată ieşirea lui pe piaţă. Refuz totuşi să îl utilizez cu căştile lui albe, am nişte căşti filips de culoare neagră care se prind de urechi.
   
5. Cînd s-a deschis megonadsul din Iaşi, am rîvnit foarte mult să intru să mănînc acolo dar, cînd am văzut cum stătea lumea la coadă la intrare, am renunţat. Am revenit apoi regulat, cînd se banalizase deja şi de fiecare dată mîncam gratis, pentru că aveam o cunoştinţă care lucra acolo şi care refuza să mă lase să plătesc. Îmi plăcea foarte mult.

Nu somez pe nimeni, deja am făcut un efort deosebit şi mi-am încălcat principiul de a nu răspunde la provocări din astea decît în faţa Marii Adunări Naţionale.
Partea bună e că am reuşit să mai scriu una fără să am nimic de scris în mod special.

La televizor

Ieri, cam pe cînd blogotetraedrii regulaţi se excitau pînă la orgasm la auzul veştii că a ieşit o nouă ipoadă, un aparat care, zice-se, îţi dă impresia că ai cu tine totul pînă în punctul în care uiţi de tine, la televizor dădeau pentru a nu ştiu cîta oara filmul Le dîner des cons.

Deşi tot pentru a nu ştiu cîta oară am rîs cu lacrimi revăzîndu-l pe controlorul fiscal Cheval (Calul), nu m-am împiedicat să nu remarc unele aspecte întîlnite adesea în filmele franţuzeşti:
- personajele locuiesc în arondismentul 16
- apartamentele au mereu mai mult de 100mp
- pe fereastră se vede cu precădere Turnul Eiffel, dar în filmele cu buget mic merge şi Sacré Coeur. În filmul de aseară, primul nivel al turnului ocupa toată fereastra imensă a salonului în care se desfăşura acţiunea. În filmul de alaltaieri, cu Agnès Jaoui, personajul principal avea un apartament cu o terasă uriaşă cu vedere înspre turn.
- circulaţia automobilelor se desfăşoară fără nici un fel de dificultate de trafic
- loc de parcare se găseşte din prima chiar în faţa uşii imobilului din arondismentul 16
- cînd e de mers cu trenul, acesta este un TGV. Cîteva cadre vor arăta sugestiv cît de repede merge.
- ar mai fi de zis că dacă e de mers cu avionul, maşina care îi duce pe protagonişti la ORY sau CDG opreşte fix în faţa terminalului, ingnorînd că e cu desăvîrşire interzis, dar în filmul de aseară nu a luat nimeni avionul.

Pata şi Pievici

Moş Crăciun afirmă sus şi tare că a văzut pe cineva în metrou săptămîna trecută citind intens din Critica raţiunii pure şi cică era trecut de jumătatea cărămizii. Hm.