Fără sens

Acum un an vremea era cam mohorîtă, înnorat, puţin vînt, din cînd în cînd se mai vedea cîte un petec de cer. Spre seară a ieşit soarele puţin, înainte să apună. Pe la miezul nopţii a început să ningă cu nişte fulgi mari. Pe la vreo unu am ieşit şi am dat zăpada jos de pe Hamăr căruia îi găsisem un loc de parcare chiar în faţă, pe malul Senei. Mi-a luat cam un sfert de oră, după care m-am urcat la volan. În spatele meu venea o maşină cu farurile stinse. La primul semafor m-am întors şi i-am făcut semn, le-a aprins imediat şi mi-a făcut cu mîna în semn de mulţumire. Am luat-o pe strada din stînga şi am dat drumul la radio. Tocmai cînta melodia de la Pantera roz.

Fragmente lirice

Vreau să zic din capul locului că, alături de faxuri, mecanismele de tras apa ale toaletelor sînt printre cele mai mari cutre din cîte au existat, există şi vor exista vreodată. Faxurile nu se numără printre prietenii mei de multă vreme, am dezvoltat o aversiune crescîndă, la fiecare folosire mi se întîmplă ceva nou şi neprevăzut, încît am început să cred că există o conspiraţie a acestor maşini împotriva mea. Dar acum, am un nou prieten: rezervorul toaletei, sau mai precis mecanismul subtil care îl guvernează.

Pînă acum ne-am înţeles totuşi bine, cînd era nevoie, apăsam pe butonul aflat deasupra rezervorului şi, cu un zgomot asurzitor, dar nu mai puţin liniştitor, energia potenţială a apei eliberate brusc se transforma parţial în energie cinetică, restul pierzîndu-se în frecare. Oricum, energia cinetică rămasă era în general suficientă pentru ce era de făcut.

Precizăm cititorilor nespecialişti că un sistem automat este un sistem care execută anumite operaţii fără intervenţia explicită a operatorului uman. Adică n-o să stau eu lîngă toaletă, după ce am tras apa, să deschid un robinet, să aştept să se umple rezervorul şi să-l închid tot eu. Pentru asta există plutitorul. Aşa cum ştim de la cursul de Introducere în automatică din anul II, funcţionarea unui sistem automat se bazează pe reacţia inversă, adică pe măsurarea diferenţei dintre mărimea semnalului de la ieşirea sistemului cu o valoare prescrisă, altfel spus, între ce te aştepţi să iasă din sistem şi ce îţi iese cu adevărat şi, în cazul unei abateri flagrante dintre cele două mărimi, modificarea semnalului de la intrare pentru corectarea abaterii. Simplu, nu? Adică atunci cînd apa a coborît brusc în rezervor, sistemul plutitorului a detectat că diferenţa între înălţimea reală şi cea aşteptată a apei este înfiorător de mare şi a luat decizia să deschidă un robinet. Cînd nivelul apei redevine cel aşteptat, plutitorul închide robinetul. Este foarte simplu.

Toate acestea au funcţionat conform teoriei pînă cînd, într-o bună zi, sistemul automat al plutitorului a început prin a refuza să închidă robinetul la cele mai nepotrivite ore din noapte. Apa în surplus se revarsă continuu prin sistemul de prea-plin al rezervorului, rezultatul fiind un zgomot permanent de susur de izvor. Am înţeles astfel că Eminescu ori minţea cînd ne spunea că se culca ades lîngă izvor ori era un maniac depresiv, reuşind într-adevăr să o facă.

Lipsa de somn înseamnă stare de veghe, ceea ce predispune la reflecţie, de unde următoarele două întrebări chinuitoare:
1. Care este forţa misterioasă care impune robinetului să se deschidă la miez de noapte?
2. Care este forţa misterioasă care impune plutitorului să nu închidă robinetul atunci cînd nivelul necesar al apei a fost atins?

Deşi aflarea celor două răspunsuri trece obligatoriu prin desfacerea capacului rezervorului şi observarea comportamentului componentelor ce alcătuiesc ansamblul, o teamă difuză de necunoscut s-a insinuat în subconştient, teamă care luată laolaltă cu spiritul practic de-a dreptul proverbial de care am dat dovadă pînă acum, m-a făcut să împing pînă în ultimul moment actul decisiv. M-am consolat aşadar cu o soluţie de avarie, adică transformarea sistemului automat intr-unul neautomat, prin deschiderea, respectiv închiderea manuală a unui robinet exterior rezervorului la vreme de nevoie. Astfel, momentul în care un invitat de vază, neiniţiat în tainele toaletei, s-a trezit închis înăuntru fără altă posibilitate de salvare decît să-i şoptesc printre sughiţuri de rîs din spatele uşii să deschidă singur robinetul atunci cînd l-am auzit încercînd spasmodic să apese fără rezultat pe buton a constituit punctul în care a început pregătirea psihică în vederea desfacerii cutiei negre de culoare albă ce adăposteşte SISTEMUL.

Aşa că, după o vreme, inevitabilul s-a produs şi iată că am avut revelaţia plăcerii observaţiei ştiinţifice îndelungate. Pot să afirm acum, cînd m-am retras la lumina opaiţului ca să îmi notez observaţiile după multe ore petrecute în baie, că atunci cînd voi găsi răspunsul la cele două întrebări chinuitoare - cutra de mecanism se încăpăţînează să funcţioneze ca lumea cu mine de faţă, numai că mi-am găsit o tenacitate latentă în mine -, voi fi un fin cunoscător al celor mai subtile nuanţe ale funcţionării rezervorului toaletei. Ce e sigur pînă acum e că susurul apei care umple încetişor rezervorul, maelstromul stîrnit de vidarea lui intempestivă şi histerezisul imperceptibil al plutitorului se împletesc toate ca într-o poezie plină de sentimente înalte susţinute de ritm, rimă şi măsură.

Stări vesele de februarie

Iată-ne aşadar aproape de sfîrşitul lunii februarie şi, din cauză că e lună scurtă, a fost şi mult mai săracă în însemnări în acest mirific loc de dat cu capul.
N-am nimic particular să povestesc astăzi, atîta doar ca în curînd voi avea plăcerea nespusă de a nu o mai vedea intrînd în birou pe şefă la jumătate de oră după mine. Nici inginerul de sunet nu mă va mai deranja cu maiastrele lui triluri pe care le emite periodic din colţul lui de birou.
Totuşi, se constată apariţia unei stări psihice destul de interesante, izvorîtă din conjugarea următoarelor cauze:
1. au mai trecut trei ani iar ochelarii s-au îmbogăţit cu încă nişte dioptrii şi am devenit mai acru şi mai anti ca oricînd.
2. ca întotdeauna la sfîrşit de etapă, ştiu ce pierd, dar nu ştiu ce cîştig, etc.
3. mi s-a stricat toaleta acasă

Că veni vorba de toaletă, s-a produs ieri un eveniment ce merită transcris pentru eternitate aici, şi anume că un şef mare a trimis un mail la toţi locuitorii Terrei, în care îşi exprima în termeni politicoşi dorinţa ca oamenii să folosească imprimanta în culori de la capătul culoarului cu mai mult discernămînt decît pînă în prezent. Imediat după recepţionarea mesajului, privirile tutoror s-au îndreptat instinctiv asupra biroului inginerului de sunet. Pe acel birou se află chiar şi în momentul de faţă cîteva numere din ziarul gratuit 20 minutes pe care numitul inginer obişnuieşte să şi le imprime la sus-numita tiparniţă atunci cînd ne comunică la toţi cu un aer serios că se pregăteşte să facă o pauză tehnică şi că nu are ce citi în sfertul de oră petrecut în încăperea strîmtă, întrucît niciunul dintre noi nu s-a gîndit să vină la birou cu un ziar. Degeaba ne chinuim de fiecare dată să îl convingem că hîrtia reciclată de la imprimanta alb-negru din birou e cu mult mai potrivită, fiind mult mai poroasă decît hîrtia de calitate de la imprimanta în culori. Nu vrea să înţeleagă şi pace.
Săracele cerneluri colorate! Ce-au greşit ele oare ca să ajungă trista soartă de a povesti din faptele candidaţilor la preşedinţia Franţei, sau despre noile ipoade apărute pe piaţă?
Săracii copaci care, căzuţi sub drujba tăietorului de lemne au fost transportaţi la fabrica de celuloză şi hîrtie ca să se transforme în suportul imaculat de pe care inginerul de sunet avea să afle în condiţii grafice deosebite că Bayerou a crescut recent în sondaje! Ce frumos împodobeau acei copaci odinioară coastele munţilor falnici, pînă la limita păşunilor alpine! Ah, păşunile alpine pe care hălăduiam în tinereţe şi unde mă temeam de cîinii ciobăneşti!

Într-o păşune din asta alpină mi-am instalat eu cortul acum mulţi ani în urmă pe teritoriul patriei noastre acum făcînd parte din marea familie politică europeană. Cum se lăsa seara şi luasem cina, m-am dus să mă plimb puţin prin împrejurimi, cu scopul de a admira măreţiile naturii, avînd totodată grijă să nu mă apropii de stîna pe care o vedeam ceva mai departe. Şi iată că, deodată, de după o stîncă apăru o arătare ca din poveşti, ai fi zis că era Ileana Cosînzeana. Cosiţele ei aurii fîlfîiau mătăsos în briza de munte iar trăsăturile ei delicate nu arătau nici urmă de crispare. Ochii ei mari mă priveau galeş de după piatra lîngă care se afla.
- Ocupat! îmi zise făptura.
- A, pardon, îi răspunsei şi îmi continuai plimbarea, uitîndu-mă în înaltul cerului unde un vultur semeţ descria nişte rotocoale, căutînd probabil o eventuală pradă.

Încă ceva, m-au prins ăştia de la Blogger la înghesuială şi m-au constrîns să migrez şi eu spre noua versiune. Cu această ocazie am constatat că s-a modificat adresa hrănitorului atomic. Rog pe domniile voastre, dacă doresc în continuare să citească antiînsemnări, să îşi pună la zi configuraţiile cititoarelor de ereses. Dacă nu doresc, atunci à bon entendeur!

Thanks God French exist!

Mi-am amintit brusc de Hollywood ending. Acolo, taica Woody Allen joacă pe un regizor răsuflat atins de o orbire nervoasă în timpul filmărilor. Cum nu prea vroia să-şi recunoască problema, o ascunde cum poate el mai bine, dar filmul iese nasol de tot, cu încadrări de cacao, imagine neclară, etc. Bineînţeles că filmul are un succes nebun în Franţa.

Cam aşa senzaţie am avut la vizionarea filmului 12h08 à l'est de Bucarest, distins cu Caméra d'or la Cannes. Ca român, am intrat destul de confortabil în atmosfera din oraşul provincial românesc postrevoluţionar (Vaslui), m-am speriat de pocnetele petardelor vîndute de chinez, căruia i-am urat şi eu să se care la el în ţară şi să nu ne mai dea el sfaturi, am deschis şi eu împreună cu domnul Jderescu Dicţionarul de mitologie extras din biblioteca Mirona şi am urmărit interesat dezbaterea cu temă grea de la televiziunea locală care mi-a amintit brusc de Televiziunea Electron M-Bit din Rădăuţi - nu mă întrebaţi de ce. Şi am mai apreciat să îl revăd pe Ion Sapdaru pe care îl ştiam de la teatrul din Iaşi. Totuşi, mi se pare că e cam mult numele de film pentru ceea ce am văzut acolo.

Ţin pe această cale să îi transmit domnului cu accent românesc care îi dădea în permanenţă explicaţii convingătoare despre film cu voce tare prietenului său fără accent românesc şi rîdea cu hihihi, hăhăhă şi hohoho la orice vedea pe ecran că e un mare bou. Sînt convins că dacă sala n-ar fi avut un dispozitiv de bruiaj, i-ar fi sunat telefonul, ar fi răspuns şi i-ar fi zis interlocutorului:
- Alo! Alo! Mdea, eu sînt ... Mdea, sînt la cinema ... Nu pot să vorbesc, mă! N-auzi că sînt la cinema?! Bine ... Bine ... Dea. Hai pa.