26 februarie 2007

Fragmente lirice

Vreau să zic din capul locului că, alături de faxuri, mecanismele de tras apa ale toaletelor sînt printre cele mai mari cutre din cîte au existat, există şi vor exista vreodată. Faxurile nu se numără printre prietenii mei de multă vreme, am dezvoltat o aversiune crescîndă, la fiecare folosire mi se întîmplă ceva nou şi neprevăzut, încît am început să cred că există o conspiraţie a acestor maşini împotriva mea. Dar acum, am un nou prieten: rezervorul toaletei, sau mai precis mecanismul subtil care îl guvernează.

Pînă acum ne-am înţeles totuşi bine, cînd era nevoie, apăsam pe butonul aflat deasupra rezervorului şi, cu un zgomot asurzitor, dar nu mai puţin liniştitor, energia potenţială a apei eliberate brusc se transforma parţial în energie cinetică, restul pierzîndu-se în frecare. Oricum, energia cinetică rămasă era în general suficientă pentru ce era de făcut.

Setea de repaus

Precizăm cititorilor nespecialişti că un sistem automat este un sistem care execută anumite operaţii fără intervenţia explicită a operatorului uman. Adică n-o să stau eu lîngă toaletă, după ce am tras apa, să deschid un robinet, să aştept să se umple rezervorul şi să-l închid tot eu. Pentru asta există plutitorul. Aşa cum ştim de la cursul de Introducere în automatică din anul II, funcţionarea unui sistem automat se bazează pe reacţia inversă, adică pe măsurarea diferenţei dintre mărimea semnalului de la ieşirea sistemului cu o valoare prescrisă, altfel spus, între ce te aştepţi să iasă din sistem şi ce îţi iese cu adevărat şi, în cazul unei abateri flagrante dintre cele două mărimi, modificarea semnalului de la intrare pentru corectarea abaterii. Simplu, nu? Adică atunci cînd apa a coborît brusc în rezervor, sistemul plutitorului a detectat că diferenţa între înălţimea reală şi cea aşteptată a apei este înfiorător de mare şi a luat decizia să deschidă un robinet. Cînd nivelul apei redevine cel aşteptat, plutitorul închide robinetul. Este foarte simplu.

Toate acestea au funcţionat conform teoriei pînă cînd, într-o bună zi, sistemul automat al plutitorului a început prin a refuza să închidă robinetul la cele mai nepotrivite ore din noapte. Apa în surplus se revarsă continuu prin sistemul de prea-plin al rezervorului, rezultatul fiind un zgomot permanent de susur de izvor. Am înţeles astfel că Eminescu ori minţea cînd ne spunea că se culca ades lîngă izvor ori era un maniac depresiv, reuşind într-adevăr să o facă.

Lipsa de somn înseamnă stare de veghe, ceea ce predispune la reflecţie, de unde următoarele două întrebări chinuitoare:
1. Care este forţa misterioasă care impune robinetului să se deschidă la miez de noapte?
2. Care este forţa misterioasă care impune plutitorului să nu închidă robinetul atunci cînd nivelul necesar al apei a fost atins?

Deşi aflarea celor două răspunsuri trece obligatoriu prin desfacerea capacului rezervorului şi observarea comportamentului componentelor ce alcătuiesc ansamblul, o teamă difuză de necunoscut s-a insinuat în subconştient, teamă care luată laolaltă cu spiritul practic de-a dreptul proverbial de care am dat dovadă pînă acum, m-a făcut să împing pînă în ultimul moment actul decisiv. M-am consolat aşadar cu o soluţie de avarie, adică transformarea sistemului automat intr-unul neautomat, prin deschiderea, respectiv închiderea manuală a unui robinet exterior rezervorului la vreme de nevoie. Astfel, momentul în care un invitat de vază, neiniţiat în tainele toaletei, s-a trezit închis înăuntru fără altă posibilitate de salvare decît să-i şoptesc printre sughiţuri de rîs din spatele uşii să deschidă singur robinetul atunci cînd l-am auzit încercînd spasmodic să apese fără rezultat pe buton a constituit punctul în care a început pregătirea psihică în vederea desfacerii cutiei negre de culoare albă ce adăposteşte SISTEMUL.

Aşa că, după o vreme, inevitabilul s-a produs şi iată că am avut revelaţia plăcerii observaţiei ştiinţifice îndelungate. Pot să afirm acum, cînd m-am retras la lumina opaiţului ca să îmi notez observaţiile după multe ore petrecute în baie, că atunci cînd voi găsi răspunsul la cele două întrebări chinuitoare - cutra de mecanism se încăpăţînează să funcţioneze ca lumea cu mine de faţă, numai că mi-am găsit o tenacitate latentă în mine -, voi fi un fin cunoscător al celor mai subtile nuanţe ale funcţionării rezervorului toaletei. Ce e sigur pînă acum e că susurul apei care umple încetişor rezervorul, maelstromul stîrnit de vidarea lui intempestivă şi histerezisul imperceptibil al plutitorului se împletesc toate ca într-o poezie plină de sentimente înalte susţinute de ritm, rimă şi măsură.

2 comentarii:

Anonim spunea...

Situatia era intr-adevar grava. Intrasem asa intr-un fel de panica sora cu paralizia, nu vedeam decit butonul care refuza sa elibereze jetul salvator in timp ce din jur imprejur se auzeau chicoteli si indemnuri "uita-te jos la robinet, da drumul la robinet" iar miinile imi tremurau si genunchii mi se bitziiau in ritm de jetlag ba pardon decalage horaire. Hehe, noroc cu SISTEMUL, ca altfel nu aveam nici ritm, nici masura.

Zdrîngu spunea...

Gata fraţilor, merge unsă! :)

Trimiteți un comentariu