28 noiembrie 2007

Ochii care nu se văd

Eheeeei, dragii moşului, de cînd nu ne-am mai văzut, multă vreme a trecut. Nu că aş avea ceva deosebit de spus, de fapt chiar nu am nimica, dar mă gîndesc că trece vremea şi mă veţi fi uitat, deşi luna asta am fost deosebit de prolific. Atîta pagubă.

S-a dus aşadar şi tîrgul de vinuri, unde am avut grijă să merg cu mijloacele de transport în comun, şoferul avînd zi liberă. Am avut mare dreptate să fac asta, întrucît la ieşire m-a acostat o doamnă care făcea benevolat în beneficiul unei asociaţii pentru protecţia nu ştiu cui şi mi-a declarat, după ce m-a întrebat politicos daca a fost bine la tîrg şi dacă nu am băut prea mult, că sînt un tînăr frumos şi am crezut-o.

Totuşi, acum, cînd rememorez cu detaşare întîmplarea, mă pune pe gînduri întrebarea ei dacă n-am băut prea mult. Înclin să cred că nu, pentru că momentul cel mai dificil al vizitei la tîrg a fost consultarea listei cu participanţi, care ocupa o suprafaţă respectabilă a unui perete al halei. În cîteva rînduri am fost pe punctul de a abandona căutările mele precise pe lista respectivă atunci cînd, umblînd instinctiv după combinaţia de taste Ctrl-F şi negăsind-o, simţeam cum mă cuprinde disperarea. A nu se confunda această disperare cu dezamăgirea pe care am încercat-o cu o zi înainte, cînd am dat peste o expoziţie de poze pe gardul unui parc şi cînd, plăcîndu-mi în mod special unele dintre operele prezentate, am remarcat că deasupra lor nu exista atît de practicul buton cu steluţă pentru favoritizat. Nu, una e disperarea şi alta e dezamăgirea. Numai că, avînd puţinitică răbdare şi dînd ceva telefoane pentru aflarea numelor exacte ale şatourilor incriminate, disperarea a fost învinsă. Ce a urmat după a fost ca o scurgere lină, pe gît şi din contul bancar. Mulţi dintre comercianţi erau dotaţi cu aparate pentru citirea cărţilor de credit, aşa că semnarea de cecuri, operaţie destul de grea, nu a reprezentat o problemă. Aşa că, dacă degustările ar fi fost fără măsură, treburile s-ar fi prezentat într-o lumină mult mai dificilă.

În fine, să revenim. Mult flatat de doamna cu asociaţia, am negociat cu ea să îi dau 5 euro (o bancnotă de 10 euro la care am cerut rest 5) pentru un breloc în formă de inimioară transparentă în interiorul căreia era un lichid vîscos de culoare roz cu nişte sclipici, în care plutea o altă inimioară, de data asta roşie de-a binelea, traversată de o săgeată de o culoare nedefinită. Mi-a spus că sînt totuşi foarte generos, deşi cam dur în afaceri. Mi-am luat restul, am agăţat brelocul la chei, am ridicat cutia cu sticle de jos şi am plecat.

5 comentarii:

Anonim spunea...

doAmna aceia care va zis ca suntetz anbogarso era defapt sormia !!!...nati jtiut c-a io a-m o sora ,asai???

io Ia-m zis s-a miarga l-a parigi si s-a v-a ma-i redice moralu ca-cu cu sarko stim ca e ma-i greu pe la dvs la francia ,da nu dizperatz domnu, ca e bine!!!!

Zdrîngu spunea...

Băi Procuce, tu încerci să mă flauşezi. Ia zi mai bine că vrei să ştii dacă aveam ceva Şabli în taşcă sau nu. Aşa-i?

Anonim spunea...

dA !dA !sigur caveat-i o damijeana de Şabli ,macar o butelcutza mika mitikutza ,nui asea ??!!!.... va rog io frumos s-a ma mintziti in fatza daca nave-ati ca nu cred co s-a pot dormi la nopate daca pierd sperantza ...

Zdrîngu spunea...

Nu, n-aveam, sîc sîc! Nici măcar o sticlă de preomie criu, darămite două!

Anonim spunea...

vuzetsanpitie møsieu ,cheschispasavec se mecs chi napresipa le Şabli ,pure de pure..........

Trimiteți un comentariu