După trezirea dificilă şi tîrzie de azi dimineaţă, cu o oarecare urmă de durere de cap, fără îndoială din cauză că am fost pedepsit că am bîrfit prea mult aseară şi nicidecum de la prea mult schnaps (cred că mulţi au sughiţat îndelung, neputînd să adoarmă), mi-am uns pe o felie de pîine nişte Saint Marcellin, în timp ce nişte camembert convenabil ales aştepta cuminte pe farfurioară să fie uns la rîndul lui pe o altă felie de pîine care urma şi ea să fie înmuiată în cafea şi mestecată cu multă poftă, întocmai ca prima.
Mmm, miam, miam! Mi-am pus atunci trei dorinţe pentru ziua de azi:
1. să merg la lucru cu transportul în comun
2. să mai pun mîna pe cîte o carte
3. să scriu azi ceva pe blog, neapărat
Aşa că m-am dus la gară şi, în timp ce mă gîndeam la ce să vă povestesc aici între două reprize de meci cu Gégé, am luat-o greşit prin nişte culoare şi m-am urcat în alt tren. După tren, am încercat să recuperez puţin din devierea de la traiectorie, luînd un autobuz în care am deschis cartea primită cadou ieri, scrisă în engleză, cartonată şi atîrnînd greu în poşetă. Am început să silabisesc concentrat şi, cînd am ridicat capul să repet în şoaptă fraza pe care o citisem a treia oară în speranţa că o voi înţelege în sfîrşit, am văzut că doamna de lîngă mine silabisea şi ea cu ochii în gol, cu un ghid de conversaţie anglé pe genunchi:
- Where is Brian?
- Brian is in the kitchen.
Privirile ni s-au intersectat un moment şi am zîmbit amîndoi complice.
Şi astfel mi-am îndeplinit deja cele trei dorinţe.
Vroiam să apăs pe "submit" cînd am fost înştiinţat prin mail de secretară că Gégé îşi serbează plecarea. Hm, acum ştiu ce pierd, dar oare cine o să îl înlocuiască?
18 martie 2008
13 martie 2008
Două tehnici de înşelare a duşmanului de clasă
1. Te duci cu toată lumea la restaurant la prînz şi începi să faci mofturi la luarea la cunoştinţă a listei mîncărurilor din meniu. Toată lumea comandă plat du jour dar tu îţi iei nişte tagliatele cu somon, avînd grijă să precizei că trebuie să fie puţin mai reci decît potrivit de calde iar sosul să fie mai doar mai puţin gras decît potrivit de gras. Ceilalţi sînt serviţi imediat, tu mai aştepţi cîteva minute, întrucît n-ai comandat plat du jour şi ia mai mult timp pînă se face, cu respect faţă de condiţiile impuse. Toţi găsesc că mîncarea lor din farfurie este bună, vinişorul din carafă e şi el acceptabil, numai sarko e un mare bou. Tu, în schimb, ridici pastele cu furculiţa din farfurie în scîrbă şi numai guşti puţin. Îl chemi apoi pe chelner şi îi faci mizerie că ce-i cu mîncarea asta pentru animale, că aşa ceva nu este posibil, etc. Chelnerul, ce să facă, îţi aduce în schimb o halcă de carne de vită în sînge, pe care tocmai ai criticat-o în meniu, dar care acum e foarte bună, sensibil mai scumpă decît tagliatelele şi se scuză pentru dezagrement, asigurîndu-te că nu îţi va lua un ban în plus faţă de comanda iniţială.
Ca o subtehnică, merge şi să comanzi ce-i mai scump în meniu, ceilalţi luîndu-şi paste, iar la sfîrşit să propui cu un aer nevinovat să împărţim nota frăţeşte ca să nu ne mai complicăm în calcule cu virgulă.
2. La ora două fără un sfert se pleacă în haită la cafeneaua întreprinderii. Obiceiul e ca în fiecare zi să plătească altul, pînă ce vine rîndul fiecăruia. Cînd e rîndul tău, în drum spre cafenea, intri la toaletă şi rămîi un timp. Cînd ieşi de acolo, te aşteaptă deja o cafea pe măsuţă şi poţi astfel interveni liniştit în mijlocul unei discuţii pasionante despre ultimul episod din "Les experts".
În schimb, cînd toaletele sînt ocupate toate, eşti obligat să mergi cu restul lumii. La cafenea scoţi din buzunar cartela magnetică pentru a plăti şi vînzătoarea îţi spune că trebuie să o mai încarci cu bani că nu sînt destui. Atunci te întorci spre ceilalţi şi ceri senin o cartelă de la cine are. De obicei se va găsi cineva să o întindă pe a lui.
Ca o subtehnică, merge şi să comanzi ce-i mai scump în meniu, ceilalţi luîndu-şi paste, iar la sfîrşit să propui cu un aer nevinovat să împărţim nota frăţeşte ca să nu ne mai complicăm în calcule cu virgulă.
2. La ora două fără un sfert se pleacă în haită la cafeneaua întreprinderii. Obiceiul e ca în fiecare zi să plătească altul, pînă ce vine rîndul fiecăruia. Cînd e rîndul tău, în drum spre cafenea, intri la toaletă şi rămîi un timp. Cînd ieşi de acolo, te aşteaptă deja o cafea pe măsuţă şi poţi astfel interveni liniştit în mijlocul unei discuţii pasionante despre ultimul episod din "Les experts".
În schimb, cînd toaletele sînt ocupate toate, eşti obligat să mergi cu restul lumii. La cafenea scoţi din buzunar cartela magnetică pentru a plăti şi vînzătoarea îţi spune că trebuie să o mai încarci cu bani că nu sînt destui. Atunci te întorci spre ceilalţi şi ceri senin o cartelă de la cine are. De obicei se va găsi cineva să o întindă pe a lui.
12 martie 2008
Deadlock
Mi s-a reproşat deunăzi prin viu grai că înainte povesteam mai multe pe aici şi că scriam mai puţin cu perifraze.
Eu aş vrea să povestesc dacă aş avea şi altceva de povestit decît ce-am mai făcut de dimineaţă în ambuteiaj. Căci da, dragii mei, spre exemplu astăzi, viteza cea mai mare am avut-o rulînd în parcare. Şi nu, bicicleta nu e o soluţie decît dacă eşti campion mondial la slalom printre maşini şi pedalat pe lîngă camioane în unghiul mort de pe dreapta, iar transportul în comun nici el nu e soluţie căci e inexistent în împărăţia lui Gégé. Nici nu ştiţi ce-a fost azi dimineaţă, cu vînturi de 100km/h, cu ploaie în rafale şi soare în pauze, cu un camion mare încărcat cu camionaşe mici pus de-a curmezişul drumului, cu fum des alb ieşind dintr-o clădire de departe, urmat de sirene de pompieri, cu moşul al cărui vehicul a făcut scîrţ cu bara din spate a bentleiaşului meu într-un sens giratoriu, cu traversarea în doar 50 minute a unui pod de 300m. Radioul l-am închis că începuse să îmi hîrîie neplăcut în urechi de la a treia ascultare a aceloraşi ştiri insipide, nici măcar ziarul nu mi-a mai venit să-l citesc de nervi, trusa de machiaj era în portbagaj, iar aifonului i se terminase bateria.
Eu aş vrea să povestesc dacă aş avea şi altceva de povestit decît ce-am mai făcut de dimineaţă în ambuteiaj. Căci da, dragii mei, spre exemplu astăzi, viteza cea mai mare am avut-o rulînd în parcare. Şi nu, bicicleta nu e o soluţie decît dacă eşti campion mondial la slalom printre maşini şi pedalat pe lîngă camioane în unghiul mort de pe dreapta, iar transportul în comun nici el nu e soluţie căci e inexistent în împărăţia lui Gégé. Nici nu ştiţi ce-a fost azi dimineaţă, cu vînturi de 100km/h, cu ploaie în rafale şi soare în pauze, cu un camion mare încărcat cu camionaşe mici pus de-a curmezişul drumului, cu fum des alb ieşind dintr-o clădire de departe, urmat de sirene de pompieri, cu moşul al cărui vehicul a făcut scîrţ cu bara din spate a bentleiaşului meu într-un sens giratoriu, cu traversarea în doar 50 minute a unui pod de 300m. Radioul l-am închis că începuse să îmi hîrîie neplăcut în urechi de la a treia ascultare a aceloraşi ştiri insipide, nici măcar ziarul nu mi-a mai venit să-l citesc de nervi, trusa de machiaj era în portbagaj, iar aifonului i se terminase bateria.
07 martie 2008
Respect
În birou sînt două studente care fac un stagiu. Mi se adresează cu "dumneavoastră". Cînd m-am întors din insule, m-au întrebat chiar:
- Aţi petrecut bine în concediu?
De cînd port în fiecare zi costum, pînă şi eu am tendinţa să mă adresez mie însumi cu dvs.
- Aţi petrecut bine în concediu?
De cînd port în fiecare zi costum, pînă şi eu am tendinţa să mă adresez mie însumi cu dvs.
03 martie 2008
Întoarcerea din insule
Cu emoţie adîncă am băgat de dimineaţă cheia în contactul bentleiaşului, rugîndu-l printre dinţi să pornească fără prea multe insistenţe, după ce toată noaptea l-am visat pe Gégé rotindu-se deasupra capului meu cu aripi de liliac, ţipînd cu voce de cucuvea:
- Aşa, ai plecat în insule şi m-ai lăsat de izbelişte, ţine de-aici un cioc în cap ca să te înveţi minte!
Şi trosc, un cioc în mijlocul cheliei.
Foarte interesant este faptul că acum, după ce m-am trezit şi stau cu ochii injectaţi şi ficşi în direcţia monitorului, aşteptînd să treacă vremea, dacă duc mîna în creştet, părul este tot aşa de des cum îl ştiu, dar că simt o umflătură de cucui cam pe unde ar fi trebuit să lovească ciocul încovoiat al lui Gégé.
Am fost aşadar în insule, cu gîndul să beau cocteiluri cu umbreluţă sub un cocotier din care au fost culese în prealabil nucile de cocos, pentru că am înţeles că te poţi lovi foarte tare dacă îţi cade una în cap. Mi-am amintit pentru ocazie cum mi-a căzut o castană în cap în Tîrgu Cucu pe la sfîrşitul lui august acum mulţi ani, cînd mergeam pe jos înspre Politehnică ca să dau un examen la Algebră lineară. Se pare că a fost o castană norocoasă, pentru că, atunci cînd m-am trezit din nou la realitate pe patul de spital, aveam o notă proaspătă şi bună în carnet la obiectul sus-menţionat. După ce am terminat cu amintirea am mai plănuit pentru insule ca, la adăpostul ochelarilor de soare, să pot arunca în voia cea bună diverse priviri în stînga şi în dreapta fără să risc să primesc diverse proiectile în cap, printre care aş enumera poşete cu nicovale ascunse înăuntru sau de-a dreptul tuburi de scafandru.
Planurile făcute nu s-au îndeplinit întocmai pentru că se pare că cineva care mă iubeşte mult de tot mi-a aranjat bine ploile. Astfel, de îndată ce am aterizat în emisfera de sud, am constatat că oamenii pe acolo se hrăneau doar cu cîrnaţi cu muştar, beau schnaps de corcoduşe şi multă bere produsă alături la Zillertal şi în loc să cînte la ukulele, cîntau din gură cu iolarioho. În plus erau îmbrăcaţi cu pantaloni scurţi din piele cu bretele şi pe cap aveau pălării frumos împodobite cu pene de vulpe. Cînd am întrebat pe un nene din ăsta unde naiba sînt cocotierii din care au fost culese în prealabil nucile de cocos, acesta mi-a răspuns cu un foarte amabil, dar ferm, Ja bitte şi mi-a întins o pereche de schiuri şi nişte clăpari. Cum nu prea părea că glumeşte, a trebuit să accept cadoul oferit, aşa că cinci minute mai tîrziu ascultam, aşezat pe bancheta teleschiului, adăpostit de ochelarii de soare care şi-au dovedit astfel utilitatea, pe doi elveţieni francofoni care admirau fermitatea limbii locale, cu ajutorul căreia o întreagă populaţie a putut fi ţinută în ordine şi disciplină, spre deosebire de limba franceză care este pour les romantiques, cum spunea primul elveţian şi pour les homosexuels, aşa cum remarca cel de-al doilea.
De îndată ce teleschiul m-a adus pe vîrful unui munte unde singurul cocotier era desenat pe o reclamă la o maşină nemţească lipită pe un stîlp de teleferic, am remarcat o pancartă pe care scria ceva cu achtung, urmat de o pictogramă cu un schior lovit la cap pe motiv că nu purtase ochelari de soare. Eu aveam ochelari de soare, aşa că nu mă privea direct anunţul lor. De altfel, am dedus că achtung trebuie să fie o expresie de felicitare, căci aşa mi s-a strigat în repetate rînduri în urma mea în timp ce coboram cu graţie pîrtiile acoperite de zăpadă artificială - în insule temperaturile sînt destul de ridicate în perioada de faţă - fără îndoială din cauza stilului meu desăvîrşit de a schia. Atunci cînd, intrînd pe o porţiune marcată ca periculoasă a unei pîrtii, schiul din stînga a luat-o înspre dreapta şi cel din dreapta înspre stînga, figura rezultînd într-o alunecare necontrolată pe spate direct înspre sportivii care urcau pe margine pe schiuri cu piele de focă - un animal local cu carnea foarte apreciată - am simţit cum ating punctul culminant al măiestriei mele sportive. Chiar şi domniţa pe care am evitat-o în ultimul moment graţie experenţei şi tehnicii perfecte a lăsat să îi scape un puternic achtung, rămînînd cumva înmărmurită. Mi-a mai zis şi ceva cu nicht gut şi şi-a continuat apoi nervoasă ascensiunea, de unde am dedus eu că invidia e mare, dom-le, pe aceste meleaguri, dar că politeţea şi educaţia îi împiedică să ţi-o zică în faţă, aşa că te laudă şi îţi întorc fundul, pufnind.
Tot admirative au fost şi remarcile la adresa mea ale unor românce cu care am avut plăcerea să călătoresc în autobuz la sfîrşitul primei zi de aventuri sportive, moment în care farmecului personal îi lipseau ochelarii de soare, întrucît aceştia nu-şi mai găseau utilitatea în acel moment al zilei, fiind seara:
- Uite, fă, cum s-a bronzat şi ăsta pe faţă! Hă hă hă!
Eu le-am iertat, pentru că aşa e frumos şi că de multe ori mă surprind pe mine însumi cu un comportament similar, cum a fost cazul a doua zi în insule. Atunci m-am întîlnit cu alţi români pe o pîrtie, o ea şi un el bronzaţi la fel de frumos ca şi mine, cu mînecuţe pe faţă. Eaua era agăţată de gîtul elului care manevra cum putea din snowboardul lui şi schiurile ei. Ea zicea pe un ton plîngăreţ că hai măi Costele să coborîîîm că e două jumate şi mi-e frică de mor, hai mă că mi-e frig şi am îngheţat toată, nu-i aşa iubi că mă duci diseară la disco, nu-i aşa că mă iubeşti?
Desigur că am întîlnit în insule şi nişte francezi care bineînţeles că erau total nemulţumiţi de prestaţiile gastronomice ale restaurantelor de pe pîrtii, dar care recunoşteau cam cu jumătate de gură că preţurile sînt de vreo 3 ori mai puţin hoţeşti decît în staţiunile franceze. Ba aş putea spune că atunci cînd a rîgîit unul dintre ei care criticase ceva mai devreme cu vehemenţă vinurile locale, s-a simţit o adiere discretă de schnaps în toată valea.
Dacă tot am revenit la francezi, trebuie să revin şi eu la ale mele, că tocmai îl aud pe Gégé pe hol. Am aflat că are o casă în Corsica, el fiind parizian, şi că i-au mărit de curînd băieţii taxa de protecţie, aşa că trebuie să mai muncească puţin să mai cîştige nişte bani, deci n-o să iasă la pensie în curînd. Pa pa şi mai vedem.
- Aşa, ai plecat în insule şi m-ai lăsat de izbelişte, ţine de-aici un cioc în cap ca să te înveţi minte!
Şi trosc, un cioc în mijlocul cheliei.
Foarte interesant este faptul că acum, după ce m-am trezit şi stau cu ochii injectaţi şi ficşi în direcţia monitorului, aşteptînd să treacă vremea, dacă duc mîna în creştet, părul este tot aşa de des cum îl ştiu, dar că simt o umflătură de cucui cam pe unde ar fi trebuit să lovească ciocul încovoiat al lui Gégé.
Am fost aşadar în insule, cu gîndul să beau cocteiluri cu umbreluţă sub un cocotier din care au fost culese în prealabil nucile de cocos, pentru că am înţeles că te poţi lovi foarte tare dacă îţi cade una în cap. Mi-am amintit pentru ocazie cum mi-a căzut o castană în cap în Tîrgu Cucu pe la sfîrşitul lui august acum mulţi ani, cînd mergeam pe jos înspre Politehnică ca să dau un examen la Algebră lineară. Se pare că a fost o castană norocoasă, pentru că, atunci cînd m-am trezit din nou la realitate pe patul de spital, aveam o notă proaspătă şi bună în carnet la obiectul sus-menţionat. După ce am terminat cu amintirea am mai plănuit pentru insule ca, la adăpostul ochelarilor de soare, să pot arunca în voia cea bună diverse priviri în stînga şi în dreapta fără să risc să primesc diverse proiectile în cap, printre care aş enumera poşete cu nicovale ascunse înăuntru sau de-a dreptul tuburi de scafandru.
Planurile făcute nu s-au îndeplinit întocmai pentru că se pare că cineva care mă iubeşte mult de tot mi-a aranjat bine ploile. Astfel, de îndată ce am aterizat în emisfera de sud, am constatat că oamenii pe acolo se hrăneau doar cu cîrnaţi cu muştar, beau schnaps de corcoduşe şi multă bere produsă alături la Zillertal şi în loc să cînte la ukulele, cîntau din gură cu iolarioho. În plus erau îmbrăcaţi cu pantaloni scurţi din piele cu bretele şi pe cap aveau pălării frumos împodobite cu pene de vulpe. Cînd am întrebat pe un nene din ăsta unde naiba sînt cocotierii din care au fost culese în prealabil nucile de cocos, acesta mi-a răspuns cu un foarte amabil, dar ferm, Ja bitte şi mi-a întins o pereche de schiuri şi nişte clăpari. Cum nu prea părea că glumeşte, a trebuit să accept cadoul oferit, aşa că cinci minute mai tîrziu ascultam, aşezat pe bancheta teleschiului, adăpostit de ochelarii de soare care şi-au dovedit astfel utilitatea, pe doi elveţieni francofoni care admirau fermitatea limbii locale, cu ajutorul căreia o întreagă populaţie a putut fi ţinută în ordine şi disciplină, spre deosebire de limba franceză care este pour les romantiques, cum spunea primul elveţian şi pour les homosexuels, aşa cum remarca cel de-al doilea.
De îndată ce teleschiul m-a adus pe vîrful unui munte unde singurul cocotier era desenat pe o reclamă la o maşină nemţească lipită pe un stîlp de teleferic, am remarcat o pancartă pe care scria ceva cu achtung, urmat de o pictogramă cu un schior lovit la cap pe motiv că nu purtase ochelari de soare. Eu aveam ochelari de soare, aşa că nu mă privea direct anunţul lor. De altfel, am dedus că achtung trebuie să fie o expresie de felicitare, căci aşa mi s-a strigat în repetate rînduri în urma mea în timp ce coboram cu graţie pîrtiile acoperite de zăpadă artificială - în insule temperaturile sînt destul de ridicate în perioada de faţă - fără îndoială din cauza stilului meu desăvîrşit de a schia. Atunci cînd, intrînd pe o porţiune marcată ca periculoasă a unei pîrtii, schiul din stînga a luat-o înspre dreapta şi cel din dreapta înspre stînga, figura rezultînd într-o alunecare necontrolată pe spate direct înspre sportivii care urcau pe margine pe schiuri cu piele de focă - un animal local cu carnea foarte apreciată - am simţit cum ating punctul culminant al măiestriei mele sportive. Chiar şi domniţa pe care am evitat-o în ultimul moment graţie experenţei şi tehnicii perfecte a lăsat să îi scape un puternic achtung, rămînînd cumva înmărmurită. Mi-a mai zis şi ceva cu nicht gut şi şi-a continuat apoi nervoasă ascensiunea, de unde am dedus eu că invidia e mare, dom-le, pe aceste meleaguri, dar că politeţea şi educaţia îi împiedică să ţi-o zică în faţă, aşa că te laudă şi îţi întorc fundul, pufnind.
Tot admirative au fost şi remarcile la adresa mea ale unor românce cu care am avut plăcerea să călătoresc în autobuz la sfîrşitul primei zi de aventuri sportive, moment în care farmecului personal îi lipseau ochelarii de soare, întrucît aceştia nu-şi mai găseau utilitatea în acel moment al zilei, fiind seara:
- Uite, fă, cum s-a bronzat şi ăsta pe faţă! Hă hă hă!
Eu le-am iertat, pentru că aşa e frumos şi că de multe ori mă surprind pe mine însumi cu un comportament similar, cum a fost cazul a doua zi în insule. Atunci m-am întîlnit cu alţi români pe o pîrtie, o ea şi un el bronzaţi la fel de frumos ca şi mine, cu mînecuţe pe faţă. Eaua era agăţată de gîtul elului care manevra cum putea din snowboardul lui şi schiurile ei. Ea zicea pe un ton plîngăreţ că hai măi Costele să coborîîîm că e două jumate şi mi-e frică de mor, hai mă că mi-e frig şi am îngheţat toată, nu-i aşa iubi că mă duci diseară la disco, nu-i aşa că mă iubeşti?
Desigur că am întîlnit în insule şi nişte francezi care bineînţeles că erau total nemulţumiţi de prestaţiile gastronomice ale restaurantelor de pe pîrtii, dar care recunoşteau cam cu jumătate de gură că preţurile sînt de vreo 3 ori mai puţin hoţeşti decît în staţiunile franceze. Ba aş putea spune că atunci cînd a rîgîit unul dintre ei care criticase ceva mai devreme cu vehemenţă vinurile locale, s-a simţit o adiere discretă de schnaps în toată valea.
Dacă tot am revenit la francezi, trebuie să revin şi eu la ale mele, că tocmai îl aud pe Gégé pe hol. Am aflat că are o casă în Corsica, el fiind parizian, şi că i-au mărit de curînd băieţii taxa de protecţie, aşa că trebuie să mai muncească puţin să mai cîştige nişte bani, deci n-o să iasă la pensie în curînd. Pa pa şi mai vedem.