În vreme de recesiune

O mică răceală mă împiedică să mă duc azi la curse, aşa că îmi consacru puţin din timpul meu preţios să mai povestesc cîte ceva.

Multă vreme am fost convins că standardul românesc în materie de cupluri este alcătuit dintr-un el cu burtă de pe care se văd firele de păr de sub buric ieşind de sub tricou, început de chelie, bermude, şlapi, vorbind tare şi cu o atitudine de ca şi cum ar vrea mereu să îţi vîndă ceva la un preţ extrem de avantajos şi o ea tip şnur, cu minijupă tricotată din care ies nişte craci lungi, ciubote pînă la genunchi cu şireturi la spate, ca la muşchetari, haină neagră cu epoleţi şi butoni argintii, cu cordonul de pe talie împodobit cu o inscripţie aurie, gen "Export", "Casual" sau "Welcome to Bahamas and have a nice holiday". Foarte importante aici sînt riţipiţele roz din părul vopsit pana corbului cu reflexii albăstrui, ochii pocniţi de la machiajul violent şi faţa posomorîtă amintind de filmul mizerabilist care a cîştigat la Cannes anul trecut.

Aseară, cînd îmi făceam cumpărăturile la Bon Marché, mi s-a zdruncinat din temelii această convingere cînd am văzut un cuplu de români din care numai ea respecta cu stricteţe standardul descris. Am tras atunci concluzia că societatea începe să evolueze. El era chiar bine: tuns, curat, subţirel, vorbea aşezat, cu vocea joasă şi nu comenta despre lumea din jur. Numai privirea avea ceva românesc, un fel de obidă mocnită de angajat hăituit de patron sau de ură patafizică împotriva regimului comunist, la alegere. I-am urmărit o vreme printre rafturile burduşite de foie gras, cutii de caviar rusesc, trufe şi altele. Ea din cînd în cînd venea, surprinzîndu-l, îl cuprindea dulce de mijloc, îi şoptea o vorbă două la ureche, după care mai puneau împreună cîte un sul de hîrtie igienică sau o cutie de prezervative în cărucior.

La casă m-am nimerit fără să vreau în spatele lor la rînd. Dau să mă uit în căruciorul lor şi mă înverzesc: al meu era umplut pe jumătate, al lor pe trei sferturi. Rog pe doamna din urma mea să mă aştepte puţin, mă întorc în viteză în magazin şi încarc încă o cutie de pempărşi, două baxuri de evian şi vreo 5 pungi de cafea de la ofertă, să fie. Acum căruciorul meu e plin, imi zic satisfăcut, zîmbindu-le victorios celor doi. Ea se încruntă îi bagă lui un cot între coaste, îi zice ceva la ureche şi dispare. Vine după vreo 2 min cu nişte cutii de pizza congelată, un bax de bere şi nişte pungi cu chips-uri, cu care mă depăşeşte lejer. Am făcut rapid un calcul aproximativ, am trecut în revistă ultimul discurs al lui Sarko despre puterea de cumpărare, am rememorat ultimele articole catastrofiste din Les Echos şi am zis că mă dau bătut, cel mai inteligent cedează primul. Asta nu înseamnă că nu aveam un ghimpe în inimă, dar m-am liniştit după o vreme, cînd au început să pună cumpărăturile pe covoraşul casei şi, de sub un morman de punguţe cu alune, cărnuri grase şi hamburgheri congelaţi au scos ditamai sacul de cartofi care ocupa el singur jumătate de cărucior. În plus, vînzătoarea aproape că le-a refuzat cecul cînd au vrut să plătească. Apoi au încărcat totul în pungi şi au pornit şotînc şotînc nu înspre parcare ci înspre ieşire.

Minunat atunci! Am încărcat aşadar portbagajul bentleiului, fluierînd vesel aria de Stockhausen ce se auzea din difuzoare ca să afugăre vagabonzii ce ar fi vrut să se aciueze pe acolo. Cîţiva metri mai departe cîteva locuri de parcare tocmai fuseseră neutralizate de administraţie, probabil din cauză că se spărsese o ţeavă a unei toalete, ceea ce explica băltoaca urît mirositoare ce avansa încetişor printre roţile maşinilor.